ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 436/2015

Decizia

nr.

436/2015

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 7345 din 20 decembrie 2013 a respins cererea formulată împotriva pârâtelor Sucursala A. Mureș și Sucursala B. București pentru lipsa capacității procesuale, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantă, a obligat pe pârâta SC C. SA să plătească reclamantei sumele de 4.678.349,79 lei cu titlu de daune interese și 52.099,49 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ. 1864 în baza art. 3, art. 102, art. 103 din Legea nr. 71/2011.

Analizând capătul 1 al cererii având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale pentru executarea cu întârziere a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a reținut că în anul 2009, pârâta a organizat o licitație deschisă, cu strigare, pentru desființarea și valorificarea unor mijloace fixe din componența obiectivului energetic D. Fântânele.

La 30 iulie 2009, s-a încheiat procesul verbal cu privire la analiza comisiei de licitație a documentelor de participare, iar cu privire la reclamantă s-a reținut că aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute în caietul de sarcini, fiind descalificată.

Acest proces verbal a fost atacat în contenciosul comercial de reclamantă, iar prin Decizia nr. 4349 din 14 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost anulat pct. A din procesul verbal din 30 iulie 2009 încheiat de comisia de licitație a pârâtei și s-a dispus reluarea licitației deschise cu strigare organizată de pârâtă. Totodată, a fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

În opinia instanței, procedura trebuia reluată de îndată după pronunțarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În cauză, la mai bine de trei luni de la data emiterii hotărârii instanței supreme, pârâta a început să ia măsuri de executare. Deși susține că în acest interval s-a parcurs o procedură prealabilă, pârâta nu face nicio dovadă în acest sens. De asemenea, împrejurarea că SC E. SRL a formulat o invitație la conciliere nu prezintă relevanță deoarece această societate nu mai era participant la licitație. În opinia tribunalului, contrar celor susținute de pârâtă, dispozitivul hotărârii era clar, în sensul necesității reluării procedurii de licitație, iar prin anularea pct. A, practic se recunoștea reclamantei dreptul de a participa la licitație.

Pârâta nu trebuia să fie pusă în întârziere deoarece se afla în întârziere de la data pronunțării hotărârii de către instanța supremă.

Totuși, tribunalul a reținut că numai până la 28 martie 2011 a existat pasivitatea reclamantei, nu și după această dată deoarece procesele verbale întocmite în aprilie și mai 2011 relevă că a fost nevoie de timp pentru negocierea clauzelor contractului și definitivarea licitației.

În opinia tribunalului, dat fiind modul în care s-au desfășurat evenimentele legate de finalizarea licitației și negocierea contractului, astfel cum aceste etape au fost analizate punctual, perioada 7 aprilie 2011-9 mai 2011 este intervalul în care s-au desfășurat etapele necesare încheierii contractului.

În cauză, reclamanta care a obținut anularea parțială a licitației după un interval apreciabil de timp de la momentul începerii procedurii, avea un interes legitim de a obține executarea imediată a hotărârii judecătorești prin care i s-a dat câștig de cauză. Tribunalul a avut în vedere și faptul că reclamanta ar fi putut să nu fie declarată adjudecatara licitației, dar odată această condiție realizându-se, are dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a perfectării cu întârziere a contractului.

Deși tribunalul a admis că, odată aflat în posesia unui titlu executoriu, creditorul are dreptul de a proceda la îndeplinirea pe cale silită a obligațiilor reținute în sarcina debitorilor, nu trebuie ignorată nici obligația acestora din urmă de a executa de bună voie obligațiile. Potrivit art. 371

1

C. proc. civ. 1864, obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bună voie. Prin urmare, neexecutarea de bună voie constituie o faptă ilicită aptă să ducă la angajarea răspunderii civile delictuale. Or, atâta timp cât pârâta nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a relua procedura de licitație de îndată, trebuie angajată răspunderea patrimonială a acesteia. În cuprinsul hotărârii nu trebuia să fie inserat un termen de executare întrucât aceasta era executorie potrivit legii, respectiv potrivit art. 720

9

C. proc. civ.

În cauză, instanța a constatat că au fost emise de către reclamantă trei solicitări de reluare a procedurii, iar pârâta nu a răspuns niciunei adrese, fapt de natură a releva dezinteresul față de procedura de licitație. Nu trebuie ignorat nici faptul că de la data încheierii procesului verbal anulat și până la data la care instanța supremă a decis reluarea procedurii trecuse un interval considerabil de timp (peste 12 luni), astfel încât se impunea ca pârâta să dea dovadă de diligență.

Totodată, în opinia instanței, vinovăția îmbracă forma neglijenței, întrucât, date fiind calitatea sa de profesionist și participant în raporturile comerciale, putea și trebuia să prevadă posibila prejudiciere a patrimoniului reclamantei. Nu au fost învederate împrejurări care să se poată constitui în cauze exoneratoare de răspundere. Totodată, nu trebuia probată reaua credință a pârâtei.

În ceea ce privește prejudiciul invocat, tribunalul a mai reținut că acesta trebuie să fie cert din punct de vedere al existenței și al posibilităților de evaluare. Reclamanta a cuantificat acest prejudiciu prin raportare la prețul de piață al materialelor pe care trebuia să le valorifice.

Conform raportului de expertiză întocmit de expertul judiciar F. diferența de preț aferentă materialelor este de 4.678.349,79 lei, calculată prin compararea valorii materialelor din luna ianuarie 2011 de 18.844.032, 90 lei și valoarea de vânzare efectiv realizată de reclamantă de 14.165.683,11 lei. Valoarea a fost determinată de expert prin raportare la oferta de prețuri din data de 11 ianuarie 2011 prezentată de SC G. SRL, societate cu care reclamanta a avut relații contractuale la momentul valorificării efective a deșeurilor rezultate. Totodată, expertul a diminuat prețul unitar cu costurile aferente dezmembrării estimate la 40 dolari SUA și a precizat că facturile fiscale privind vânzările de deșeuri au la bază procese verbale de dezmembrare a mijloacelor fixe din incita D. Fântânele.

În ceea ce privește cererile de angajare a răspunderii civile a pârâtei pentru dobânda aplicată creditului și plata subcontractorilor, tribunalul a reținut că sumele reprezentând dobânda pe care reclamanta a trebuit să o suporte ca urmare a rambursării întârziate a creditului și plata subcontractorilor nu reprezintă prejudicii certe imputabile pârâtei.

În opinia tribunalului, dobânda pe care reclamanta a trebuit să o suporte ca urmare a rambursării întârziate a creditului nu reprezintă un prejudiciu cert imputabil pârâtei. Reclamanta a contractat creditele bancare pentru a-și desfășura activitatea, iar eventuala întârziere în rambursare nu apare ca fiind imputabilă pârâtei.

Referitor la plata subcontractorilor, tribunalul a mai reținut că potrivit art. 5.4 din contract, reclamanta s-a obligat să suporte orice speze aferente obiectivului și activității pe care le desfășoară direct sau indirect și nu poate cere pârâtei daune interese, compensații sau acoperirea prejudiciilor generate de accidente, incendii, calamități naturale, desfășurarea de lucrări, utilizarea proprie sau improprie a mijloacelor fixe și alte activități legate de cele de mai sus.

Față de această obligație asumată în mod expres de către reclamantă, tribunalul a reținut că nu poate fi pusă pârâta să suporte costurile suplimentare efectuate de reclamantă pentru îndeplinirea propriilor obligații.

Deși reclamanta a afirmat că pârâta a privat-o de un interval de timp propice executării lucrărilor de demolare, tribunalul a mai reținut că această alegație redă o ipoteză, o posibilitate, iar nu o împrejurare verificabilă. În orice perioadă de executare puteau apărea anumite intemperii care ar fi putut împiedica desfășurarea în bune condiții a executării contractului.

Tribunalul a reținut că pe parcursul executării contractului pot apărea situații neprevăzute și neimputabile părților, în sensul art. 16.4 din contract, dar în ceea ce privește plata subcontractorilor, conform art. 5.2 din contract, reclamanta s-a obligat să execute și să finalizeze lucrările de demolare, demontare, dezmembrare, sortare, obținerea de documentații, cu suportarea costurilor.

Totodată, tribunalul a mai reținut că reclamanta, căreia îi incumba sarcina probei nu a dovedit legătura de cauzalitate între comportamentul pârâtei în demersurile necesare obținerii autorizației de construire și plata subcontractorilor.

Prin urmare, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata sumelor reprezentând dobânda pe care reclamanta a trebuit să o suporte ca urmare a rambursării întârziate a creditului și plata subcontractorilor.

Analizând cererea reclamantei având ca obiect contravaloarea mijloacelor fixe pretins a nu fi predate, tribunalul a reținut că potrivit art. 7 din contract, părțile au prevăzut obligația predării, respectiv preluării obiectivului înstrăinat. În acest sens, părțile urmau să încheie un proces verbal de predare primire în termen de cel mult 5 zile de la data efectuării plății prețului conform art. 8.2 din contract.

La data de 5 iulie 2011, la sediul D. Fântânele a avut loc predarea mijloacelor fixe, procesul verbal de predare - primire fiind semnat de reprezentantul legal al reclamantei, fără obiecțiuni.

La aceeași dată, dar mai târziu, la ora 18,00 se încheie un alt procesul verbal de către reprezentantul reclamantei și persoane străine raportului juridic (numiți „delegați neutri”) în cuprinsul căruia se menționează că lipsesc materiale și obiecte care ar fi trebuit predate reclamantei.

La data de 19 februarie 2012 a avut loc recepția finală și s-a reținut că mijloacele fixe predate cu procesul verbal de predare primire din 2011 anexa nr. 1 nu se mai regăsesc pe teritoriul D. Fântânele. Reprezentantul reclamantei nu a avut observații sau propuneri și a semnat procesul verbal, fără obiecțiuni.

În opinia tribunalului, procesul verbal secund din 5 iulie 2011 nu are valoare juridică și nu poate determina obligarea pârâtei la plata materialelor pretins a fi lipsă deoarece, pe de o parte acest înscris nu este opozabil pârâtei, iar pe de altă parte reprezentantul pârâtei a semnat procesele verbale de predare și recepție fără obiecțiuni. În atare condiții, întrucât aceste procese verbale sunt înscrisuri însușite de reclamantă și nu au fost anulate pentru lipsa consimțământului (reprezentantul reclamantei a arătat că a fost forțat să semneze aceste înscrisuri), produc efecte juridice și nu pot fi înlăturate de declarațiile unor martori străini de proces.

O obligație esențială a vânzătorului este aceea de predare a bunului vândut.

În atare condiții, pentru bunurile pretins a fi nepredate, reclamanta avea posibilitatea să solicite rezoluțiunea parțială cu restituirea contravalorii acestor bunuri, iar nu despăgubiri. Eventual se pot solicita și acorda adune interese, dacă ar exista un prejudiciu probat, dar în cauza de față se solicită valoarea bunurilor nepredate. Nu trebuie ignorat nici faptul că art. 68 C. com. a reglementat un mod eficient de executare a obligației de predare a bunului de care reclamanta nu s-a prevalat (executarea coactivă).

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta SC H. SRL cât și pârâta SC C. SA.

Prin apelul său, reclamanta SC H. SRL a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul obligării pârâtei și la plata următoarelor sume: 183.886,09 lei reprezentând dobânda pe care a fost ținută să o suporte ca urmare a rambursării întârziate a creditului contractat; 2.082.101,34 lei reprezentând sumele cheltuite cu plata subcontractorilor angajați pentru respectarea dispozițiilor în vigoare și a termenului contractual; 7.573.440,80 lei reprezentând preț al mijloacelor fixe ce nu s-au predat de către SC I. SRL, deși acestea făceau obiectul vânzării; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului său, pârâta SC C. SA susține inexistența unei fapte ilicite ca și condiție a răspunderii civile delictuale.

În dezvoltarea motivelor de apel a menționat că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu putea fi pusă în executare de îndată și anume în luna ianuarie, așa cum tribunalul a concluzionat. Din probele administrate în cauză reiese faptul că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost redactată abia în data 21 ianuarie 2011, iar comunicarea acesteia a fost făcută la începutul lunii februarie.

Referitor la opinia instanței de fond privind reluarea de îndată a procedurii de licitație după pronunțarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâta a apreciat că aceasta nu se susține deoarece în motivarea deciziei se regăseau pași ce trebuiau urmați pentru reluarea procedurii de licitație.

Prin Decizia civilă nr. nr. 522/A din 25 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile ambelor părți și s-au respins cererile apelanților de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Referitor la apelul formulat de pârâta SC C. SA.

S-a reținut că decizia instanței supreme era irevocabilă încă din momentul pronunțării sale și că dispozitivul său era cât se poate de clar în sensul anulării punctului A din procesul-verbal din 30 iulie 2009 (prin care se constatase că SC H. SRL nu îndeplinește condițiile pentru calificare la licitație) și a dispoziției de reluare a licitației deschise cu strigare organizate de pârâtă, pârâta neavând nevoie așadar de considerentele deciziei pentru a se conforma celor stabilite de instanță.

De asemenea, s-a avut în vedere că apelanta pârâtă avea în orice moment posibilitatea să se prezinte la sediul instanței pentru a lua cunoștință de soluția pronunțată și că, mai mult, copie de pe certificatul de grefă cu soluția pronunțată i s-a transmis de către reclamantă la data de 27 decembrie 2010 (astfel cum reiese din înscrisul aflat la fila 21 dosar Tribunal), împreună cu solicitarea expresă din partea SC H. SRL de reluare a licitației.

Or, în aceste condiții, omisiunea apelantei pârâte de a se conforma celor dispuse printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea sa civilă delictuală.

S-a mai reținut că întregul grup SC I. SRL s-a aflat în reorganizare și că au avut loc modificări în componența Consiliului de Administrație nu poate constitui o cauză de înlăturare a vinovăției apelantei pârâte, câtă vreme este vorba de chestiuni de organizare internă și care nu au legătură cu obligația de respectare a Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 4349 din 14 decembrie 2010.

S-a reținut că prejudiciul, reprezentând diferența dintre valoarea, la momentul ianuarie 2011, a materialelor ce urmau a fi valorificate de către reclamantă și valoarea la care acestea au fost vândute efectiv, a fost determinat prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză ca fiind în valoare de 4.678.349,79 lei.

Într-adevăr, expertul contabil a avut în vedere la stabilirea acestui prejudiciu doar oferta SC G. SRL din data de 11 ianuarie 2011 (fila 326 vol. IV dosar Tribunal), însă aceasta este o ofertă adresată chiar reclamantei și are caracter ferm, astfel că în condițiile în care apelanta SC H. SRL ar fi fost în măsură să valorifice acele deșeuri o putea face cel puțin la acel preț.

Mai mult, cât privește susținerile apelantei pârâte în sensul că prețurile menționate în această ofertă nu ar fi credibile, date fiind raporturile contractuale dintre părți s-a constatat că apelanta pârâtă însăși recunoaște că prețurile practicate de SC J. SA în raporturile cu SC G. SRL sunt aproape identice cu cele din oferta SC G. SRL, de unde concluzia că oferta a avut în vedere prețurile medii de pe piață de la acel moment.

Admite Curtea că este posibil ca prețurile practicate pe piața deșeurilor feroase și neferoase să difere în funcție de cantitățile contractate și zilnice livrate, însă în situația în care reclamanta, care la momentul ianuarie 2011 nu încheiase încă (tot din culpa pârâtei) contractul de vânzare-cumpărare pentru obiectivul D. Fântânele astfel că nu putuse nici să încheie și contracte cu terții de valorificare a acestor deșeuri în care să se menționeze un preț, a se susține că nu a suferit un prejudiciu determinabil reprezintă o idee care nu poate fi primită.

De asemenea, s-a constatat că apelanta pârâtă, care își arată dezacordul față de prețurile avute în vedere de expertul contabil, nu a făcut dovada contrară în sensul că pe piața deșeurilor de acest gen prețurile ar fi altele decât cele rezultate din materialul probator administrat în cauză.

Instanța de apel a înlăturat ca nefondate și criticile prin care se susține că în mod greșit prima instanță s-a raportat la momentul ianuarie 2011, față de faptul că, astfel cum s-a menționat anterior, decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție trebuia pusă în executare încă de la momentul pronunțării ei (14 decembrie 2010), iar perioada apreciată necesară de pârâtă însăși pentru încheierea contractului (aproximativ o lună și jumătate) corespunde tot lunii ianuarie 2011.

Cât privește apelul formulat de reclamanta SC H. SA.

S-a apreciat că prin sentința atacată au fost analizate atât cererile cât și apărările formulate de ambele părți, judecătorul exprimându-și punctul de vedere cu privire la fiecare dintre capetele de cerere deduse judecății, soluția dată fiecăruia dintre acestea fiind motivată atât în fapt cât și în drept, în conformitate cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

S-a apreciat că, după ce a reținut o anume situație de fapt, prin raportare la aceasta și la capetele de cerere formulate, prima instanță a analizat condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv contractuale, și a argumentat motivele pentru care a apreciat ca fiind temeinice sau, din contra, netemeinice, fiecare dintre pretențiile deduse judecății.

Faptul că tribunalul a analizat grupat unele dintre argumentele invocate de către pârâtă sau că aceasta nu este de acord cu motivele care au condus instanța la o anume soluție nu reprezintă un argument care să conducă la concluzia că hotărârea ar fi nemotivată.

De asemenea, instanța de apel a respins ca nefondate, susținerile apelantei reclamante prin care se critica sentința primei instanțe de respingere a capătului de cerere prin care s-a solicitat dobânda suportată de SC H. SRL pentru rambursarea cu întârziere a creditelor contractate.

Din analiza înscrisurilor aflate la dosar instanța de apel a constatat că cele două credite la care face referire apelanta SC H. SRL au fost încheiate cu SC K. SA și SC L. SA (filele 60 și 74 vol. I dosar Tribunal) pentru finanțarea desfășurării activității curente a reclamantei (a se vedea art. 1.1.1. respectiv art. 2.2 din contracte), aspect care a fost de altfel observat și de către prima instanță.

Or, pentru a fi obligată pârâta ca, pe calea răspunderii civile delictuale, să suporte dobânzile suportate de partea adversă pentru o serie de credite, ar fi trebuit ca reclamanta, căreia potrivit art. 1169 C. civ. 1864 îi revenea sarcina probei, să dovedească faptul că a contractat aceste credite tocmai pentru a achita prețul datorat pentru achiziționarea obiectivului D. Fântânele, ceea ce nu s-a probat.

Mai mult, se constată că, deși Actul adițional (instrumentum) încheiat cu SC K. SA este din data de 23 decembrie 2010, la art. 6 s-a menționat că a avut la bază acordul părților (negotium) din data de 09 decembrie 2010. În aceste condiții, din faptul că contractul de credit (negotium juris) a fost anterior datei de 14 decembrie 2010 la care prin decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție pârâta a fost obligată să reia licitația, reiese cu atât mai mult faptul că între acest credit și contractul încheiat între părți nu a existat vreo legătură, ceea ce conduce și la lipsa legăturii de cauzalitate dintre neexecutarea de îndată de către pârâtă a hotărârii judecătorești și dobânzile achitate de reclamantă către SC K. SA.

Cât privește contractul de credit încheiat cu SC L. SA se reține, pe lângă cele arătate anterior privind faptul că încheierea acestuia a fost realizată pentru desfășurarea activității curente a reclamantei, că acest contract a fost semnat la data de 29 mai 2007, care este ulterioară datei de 28 martie 2011 până la care prima instanță a reținut că în mod culpabil pârâta ar fi stat în pasivitate de unde în mod evident lipsa legăturii de cauzalitate.

S-a avut în vedere că, față de climatul temperat-continental al României și de faptul că în mod obișnuit în lunile de vară se înregistrează temperaturi ridicate, era evident pentru orice comerciant care desfășoară acest gen de activități că vor exista perioade mai mici sau mai mari în care activitatea va fi restrânsă astfel că este de presupus că la stabilirea termenului de 6 luni apelanta reclamantă a avut în vedere că acesta îi este suficient ca să execute lucrările.

Lipsa legăturii de cauzalitate reiese cu atât mai mult cu cât din raportul de expertiză contabilă și anexele la acesta (filele 286-289 vol. III dosar fond) reiese că foarte multe lucrări au fost efectuate de aceștia și în perioada septembrie 2011 - februarie 2012, deci ulterior caniculei invocate de reclamantă, de unde concluzia că în orice caz aceasta nu era în situația de a realiza lucrările cu forțe proprii și avea nevoie să apeleze la subcontractori, spezele aferente fiind însă în sarcina sa, astfel cum s-a prevăzut de altfel și la art. 5.4 din contract.

S-a reținut, în privința pretinsei obligații a pârâtei de consolidare a clădirii administrative, că la cap. VI din contract - Obligațiile vânzătorului, nu a fost prevăzută o asemenea clauză, din contră, la art. 5.9 fiind prevăzut că SC H. SA în calitate de cumpărător are obligația de a asigura integritatea mijloacelor fixe care nu se vând, deci inclusiv a clădirii administrative.

Referitor la obținerea autorizației de demolare, instanța de apel a apreciat că materialul probator administrat în cauză nu probează realitatea celor invocate de reclamantă în sensul săvârșirii de către pârâtă a unor acțiuni sau inacțiuni care să aibă ca rezultat tergiversarea momentului de obținere a autorizației de demolare.

N-au fost reținute susținerile în sensul că, după câștigarea licitației, pârâta a impus reclamantei semnarea unui contract cu alte clauze, față de faptul că, în condițiile în care nu există vreo hotărâre judecătorească prin care să se dispună anularea contractului dintre părți acesta este considerat ca fiind valabil încheiat.

Faptul că procesul-verbal i-a fost prezentat reclamantei deja redactat și că i s-ar fi spus că trebuie să îl semneze fără obiecțiuni, pe lângă că nu este probat, nu poate fi reținut în condițiile în care acesta este însușit de reclamantă prin reprezentant legal și este greu de presupus că acesta nu și-a dat seama de consecințele juridice pe care le implică semnarea.

Cât privește procesul-verbal încheiat cu delegații neutri la aceeași dată, s-a reținut că, astfel cum a apreciat în mod corect și prima instanță, că acesta nu este opozabil reclamantei, nefiind semnat de reprezentanții săi.

Susținerile apelantei reclamante sunt combătute o dată în plus și de cele menționate în procesul-verbal de recepție finală din data de 09 februarie 2012 (fila 167 vol. I dosar Tribunal), unde se menționează îndeplinirea în totalitate a obiectivelor contractului dintre părți, ceea ce implică o recunoaștere a faptului că predarea a avut loc integral.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamanta și pârâta au declarat recurs.

În motivarea recursului, reclamanta a formulat următoarele motive de nelegalitate:

1.1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină si cuprinde motive contradictorii, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta arată că, pe larg, în opinia sa, hotărârea instanței de apel este nemotivată, fiind nelegala atât pentru faptul că nu indică motivele pe care se sprijină (sau le indică în mod superficial}, cât și pentru considerentele contradictorii pe care le conține. Sub acest aspect, recurenta arată în ce constă nemotivarea hotărâri din perspectiva dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, în cauza de față, în aprecierea nelegalității deciziei recurate instanța de control judiciar urmează să aibă în vedere modalitatea în care instanța de apel a înțeles să motiveze soluția pronunțată în prezentul dosar, prin raportare la susținerile părților și probatoriul administrat în cauză.

Deși aparent hotărârea recurată este amplu motivată, amplitudinea acesteia este rezultatul repetării cererilor formulate și nu a argumentelor pe care se sprijină instanța. Or, în accepțiunea art. 261, alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri nu trebuie să se rezume la o înșiruire de argumente lipsite de relevanță, ci din contră, trebuie să se refere la susținerile părților și la probele administrate în cauză, astfel încât să conducă, în mod logic și convingător, la soluția din dispozitiv. Obligația judecătorului de motivare în concret constituie o obligație esențială, a cărei încălcare duce ia desființarea hotărârii.

De altfel, așa cum s-a reținut în mod unanim în jurisprudența instanței supreme, lipsa de motivare a unei hotărâri judecătorești nu numai că nesocotește dispozițiile art. 261 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., ci constituie o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În opinia recurentei, în speță, în mod evident instanța de apel nu a înțeles însă să procedeze în acest mod, judecătorii analizând în mod selectiv argumentele și probele administrate în scopul creării unei aparențe de legalitate.

1.2. Astfel, în privința capătului de cerere prin care a solicitat plata sumei de 183.886,09 lei reprezentând dobânda pe care reclamanta a fost ținută să o suporte ca urmare a rambursării întârziate a creditului contractat, motivarea instanței de apel a fost aceea că nu a dovedit faptul că ar fi contractat aceste credite pentru a achita prețul datorat pentru achiziționarea obiectivului D. Fântânele. Dacă instanța de apel ar fi analizat actele adiționale la contractele de credit prin raportare la momentul achiziționării obiectivului, s-ar fi lămurit cu privire la temeinicia susținerilor sale. De asemenea, instanța de apel nu a analizat instanța de apel nici concluziile raportului de expertiză cu privire la rambursarea cu întârziere a acestor credite.

1.3. În privința capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2.082.101,34 lei - reprezentând sumele cheltuite cu plata subcontractorilor angajați pentru respectarea dispozițiilor în vigoare și a termenului contractual - a reținut că reclamanta ar fi fost de acord cu un termen de 6 luni pentru executarea contractului pe care l-ar fi apreciat ca fiind suficient.

Nu se regăsește în considerentele hotărârii apelate niciun fragment din care să rezulte motivele pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei sub acest aspect.

1.4. Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 7.573.440,80 lei - reprezentând preț al mijloacelor fixe ce nu s-au predat de către SC I. SRL, deși acestea făceau obiectul vânzării, instanța de apel reține doar că procesul verbal de predare-primire din data de 05 iulie 2011 a fost semnat fără obiecțiuni de reclamantă.

În opinia recurentei, nu au fost motivate susținerile reclamantei și demonstrate cu cele două declarații că în speță Comisia a venit cu procesul verbal de predare-primire redactat, în acel moment fiind completat doar numele administratorului SC H. SRL, că pârâta s-a opus cererii sale de identificare a mijloacelor fixe cuprinse în lista atașată procesului verbal, menționând că în situația în care nu se va semna procesul verbal de predare-primire așa cum este întocmit, predarea primirea nu va mai avea loc și că predarea-primirea mijloacelor fixe a durat circa 2 ore fără a se efectua o inventariere a acestora.

1.5. Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii

.

Sub aspectul respingerii capătului de cerere privind plata subcontractorilor, motivarea instanței este în contradicție cu motivarea primului capăt de cerere privind angajarea răspunderii civile delictuale pentru executarea cu întârziere a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, cu privire la primul capăt de cerere reține instanța de apel că „omisiunea paratei de a se conforma celor dispuse printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabila reprezintă o faptă ilicita de natura a atrage răspunderea civila delictuală pârâta neavând nevoie de considerentele deciziei pentru a se conforma celor stabilite de instanța."

Contrar acestor aspecte reținute cu privire la capătul de cerere privind plata subcontractorilor, instanța reține că nu ar exista o legătura de cauzalitate intre fapta paratei și plata subcontractorilor. Reținerea este, cum am arătat mai sus, contradictorie, întrucât, așa după cum am demonstrat, prejudiciul suferit de subscrisa s-a datorat tocmai executării cu întârziere a deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție.

2.1. Recurenta critică soluția din apel cu privire la faptul că executarea acestor lucrări, în tot sau în parte, efectuată prin intermediul personalului propriu sau prin angajarea unor subcontractori, reprezintă o opțiune personal, însă nu se poate concluziona că ar exista o legătură de cauzalitate între angajarea subcontractorilor și fapta ilicită a pârâtei de a nu se conforma de îndată Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 4349 din 14 decembrie 2010.

Procedând astfel, instanța de apel a săvârșit greșeala de logică juridică în analiza prejudiciului, cu omisiunea de a se pronunța asupra prejudiciului delictual, dar totodată și o greșita interpretare a clauzei contractuale cuprinsă în art. 5.4.

2.2. Instanța de apel n-a avut în vedere că potrivit art. 977 C. civ. anterior, sub imperiul căruia s-a încheiat contractul, "interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor". în cazul clauzei susceptibile de două înțelesuri, aceasta va fi interpretată "în șesul producerii de efecte juridice"'(art. 978 C. civ.), iar dacă are mai multe înțelesuri, "se va interpreta în sensul care corespunde cel mai bine cu natura contractului" (art. 979 C. civ.), dar "întotdeauna în favoarea celui care se obliga", adică a debitorului (art. 983 C. civ.).

Pe acest aspect, recurenta arată detailat manifestarea voinței reale cuprinsă în clauzele contractuale.

În speță, instanța a procedat la interpretarea clauzei 5.4, deși aceasta era clară și precisă. Se poate constata fără dubii că prin această clauză s-a obligat să suporte riscul și toate cheltuielile cauzate de o serie de evenimente enumerate (accidente, incendii, calamități naturale, desfășurarea de lucrări, utilizarea proprie sau improprie a mijloacelor fixe), precum "și alte activități legate de cele de mai sus", adică de acele evenimente.

Per a contrario,

pârâta datorează despăgubiri pentru alte fapte delictuale săvârșite de aceasta, ceea ce a și solicitat prin capătul 3 din cerere, întemeiat pe răspunderea delictuală a pârâtei de a fi tergiversat încheierea contractului, răspundere deja reținută de instanță pentru admiterea capătului 1 din cererea noastră.

O asemenea concluzie rezultă și din regula cuprinsă în art. 983 C. civ. potrivit căreia interpretarea clauzei se face "întotdeauna în favoarea celui care se obligă", adică a debitorului.

Or, instanța a încălcat flagrant normele legale arătate, din proprie inițiativă procedând la interpretarea unei clauze clare și precise, căreia i-a atribuit sensuri dincolo de voința reală a părților, concretizată în cuprinsul clauzei, iar pârâta nu a dovedit existența unei alte voințe reale.

Nu există nici o legătură logică firească între conținutul clauzei 5.4 și interpretarea dată de instanță. Altfel spus, nu există vreo legătură între obligația asumată de reclamantă, de a suporta cheltuielile pentru un număr de evenimente enumerate și fapta pârâtei de a tergiversa încheierea contractului.

În continuare, în legătură cu cele arătate mai sus, recurenta susține că era pregătită să-și îndeplinească cu forțe proprii toate activitățile ce formează obiectul contractului, cerință îndeplinită; învederează ca și în apel, adresa din 09 noiembrie 2011 (fila 78 vol. 1) emisa de Centrul de Meteorologie Local Tg. Mureș.

Într-o astfel de situație, având în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 99/2000 vizând masurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru persoanele încadrate în muncă, a fost nevoită să reducă durata zilei de lucru și și eșalonarea pe două perioade.

Instanța de apel a reținut ca nedovedite afirmațiile sale, potrivit cărora prelungirea termenului contractului s-a datorat culpei pârâtei care a obstrucționat-o în obținerea autorizației de demolare, cu motivarea că referitor la obținerea autorizației de demolare materialul probator administrat în cauza nu probează realitatea celor invocate de reclamanta în sensul săvârșirii de către pârâtă a unor acțiuni sau inacțiuni care să aibă ca rezultat tergiversarea momentului de obținere a autorizației de demolare." În acest sens, instanța a invocat că la cap. VI din contract - Obligațiile vânzătorului, nu a fost prevăzută „o asemenea clauza, din contra la art. 5 9 fiind prevăzut ca SC H. SA în calitate de cumpărător are obligația de a asigura integritatea mijloacelor fixe care nu se vând deci inclusiv a clădirilor administrative."

Considerentele instanței de apel sunt greșite, urmare a nefolosirii metodei sistematice în interpretarea acestei clauze cu cele prevăzute la art. 6, privind obligațiile vânzătorului.

Instanța de apel n-a avut în vedere că pârâta a încălcat aceste obligații și cu rea-credința, sens în care arată în ce a constatat atitudinea pârâtei și consecințele firești datorate culpei părții adverse. În acest sens, recurenta afirmă că acestea aspect au fost învederate și dovedite, pe care le enumeră și indică expres.

Un alt aspect invocat și dovedit este acela ca reclamanta a obținut cu multă întârziere autorizația de demolare de la Primăria Fântânele, respectiv la data de 2 septembrie 2011 (filele 47-48 din vol. II), după aproape 3 luni de la semnarea contractului, pentru motive străine regulilor de drept pentru că un terț (SC E. SRL Sibiu) a formulat o cerere de revizuire împotriva deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție, irevocabilă și executorie de drept.

Instanța de apel n-a avut în vedere, de asemenea, ca urmare a abuzurilor pârâtei s-a ajuns la un dezechilibru contractual produs urmare impunerii unor clauze contractuale inechitabile. Deși proiectul de contract era anexă la caietul de sarcini, pârâta i-a impus, ulterior câștigării licitației, alte călăuze, transformând contractul într-un contract de adeziune la care a fost obligate să îl semneze.

Pentru a ascunde abuzul săvârșit prin impunerea unor clauze contractuale abuzive și a induce în eroare instanța, pârâta a depus primele două pagini ale Deciziei nr. 4 din 28 martie 2011 a Consiliului de administrație a SC C. SA (filele 199-200, vol. l), omițând pag. 3 unde la pct. 8 a fost mandatată comisia de negociere a contractului de vânzare-cumpărare a unor mijloace fixe din cadrul D. Fântânele și punerea în aplicare a Deciziei nr. 4349/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca în contract să fie incluse trei clauze: obținerea angajamentului nostru ferm de executare a contractului în termen de 6 luni; în caz contrar, desființarea de plin drept a contractului (pact comisoriu de grad IV); negocierile să fie finalizate în 30 de zile. Se constată că nu a fost mandatată comisia să modifice clauzele contractuale, însă noi am aflat abia în timpul acestui proces de abuzurile săvârșite. Aceste aspecte rezulta din Decizia nr. 4/2011 anexata la motivele de apel.

Instanța de apel n-a analizat aceste aspect, ci s-a mărginit a concluziona că atât timp cât nu există vreo hotărâre judecătorească prin care să se dispună anularea contractului dintre părți acesta este considerat ca fiind valabil încheiat.

2.3. lnstanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 1073 din C. civ. de la 1864.

Aprecierea instanței de apel că acest capăt de cerere este neîntemeiat nu este motivată, deși a dovedit cu probele administrate că intimata nu i-a predat o serie de componente din mijloacele fixe cumpărate.

Instanța, deși reține că potrivit art. 1073 din C. civ. „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exacta a obligației, însă în speța de fata apelanta parata si-a executat integral obligația de predare a bunului vândut, aspect care reiese din procesul verbal de predare primire", in realitate nu tine seama de prevederile legale mai sus arătate.

Dezdăunările prevăzute de textul de lege au ca scop acoperirea prejudiciului suportat din cauza neîndeplinirii exacte de către debitor a obligației asumate.

Dezdăunarea înseamnă acoperirea prejudiciului. în acest sens, chiar și instanța este de acord cu posibilitatea obligării pârâtei pentru daune interese dacă există un prejudiciu dovedit, motivând însă în continuare că nu s-a dovedit lipsa componentelor din mijloacele fixe vândute întrucât procesul-verbal de predare din 5 iulie 2011 și procesul-verbal de recepție finală din 19 februarie 2012 le-am semnat fără obiecțiuni, calificând ca fiind fără valoare juridică cel de-al doilea proces-verbal încheiat la 5 iulie 2011, orele 18, de către noi și delegați neutri, prin care se constată lipsa unor componente din mijloacele fixe primite. În acest context, recurenta arată cum s-au derulat raporturile dintre părți și modul în care au fost semnat și în prezența cui procesele verbale indicate, reiterând situația de fapt.

Cu privire la capătul de cerere privind plata sumei de 183.886,09 lei - reprezentând dobânda recurenta consider că a dovedit pe deplin prejudiciul suferit prin plata de dobânzi la creditele nerambursate la timp; sens în care susține că a depus contractul de creditare bancară și cuantumul dobânzilor suportate pe durata faptei delictuale a pârâtei și că acel credit a fost folosit pentru plata către pârâtă a prețului contractului, iar întârzierea în restituirea creditului s-a datorat exclusiv pârâtei pentru motivele arătate mai sus.

Potrivit dispozițiilor art. 301 C. proc. civ.

"Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei".

În cauză, pârâtei i-a fost comunicată decizia recurată la data de 14 octombrie 2014, așa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 154 dosar apel, iar recursul a fost declarat la data de 28 noiembrie 2014, conform înregistrării recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. x - fila 17 și urm. din dosarul de recurs, deci termenul prevăzut de textul de lege enunțat mai sus.

Cum pârâta nu a formulat o cerere de repunere în termen și nici nu a dovedit o împrejurare mai presus de voința sa de împiedicare a promovării recursului în termenul legal prevăzut delege, Înalta Curte urmează să admită

excepția tardivității recursului declarat de recurenta - pârâtă SC C. SA invocată de recurenta - reclamantă SC H. SRL prin întâmpinare și pe cale de consecință să respingă ca tardiv recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 522/A din 25 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Referitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Pe de altă parte, trebuie de reamintit că

dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătorești întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, s-a realizat, în mod corespunzător, actul de justiție.

Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, întrucât ea reprezintă pentru părți garanția că cererile lor au fost analizate cu atenție, inexistența motivării sau motivarea necorespunzătoare atrăgând casarea hotărârii astfel pronunțate.

În cauză, din examinarea considerentelor deciziei atacate în raport de susținerile reclamantei, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată în apel este motivată în fapt și în drept sub toate aspectele cu care instanța de apel a fost sesizată. Împrejurarea că dezlegarea problemelor de drept suspuse judecății sunt contrar susținerilor recurentei, nu înseamnă că instanța de apel a pronunțat o decizie insuficient motivată.

Din examinarea considerentelor deciziei atacate, după cum se poate observa, chiar instanța de apel la criticile reclamantei potrivit cărora nu respectă exigențele impuse de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., statuează, cităm:

„Curtea apreciază că în mod netemeinic se susține de către apelanta reclamantă nelegalitatea sentinței atacate sub aspectul nemotivării acesteia, apreciind că, din contră, hotărârea apelată respectă exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Se observă că prin sentința atacată au fost analizate atât cererile cât și apărările formulate de ambele părți, judecătorul exprimându-și punctul de vedere cu privire la fiecare dintre capetele de cerere deduse judecății, soluția dată fiecăruia dintre acestea fiind motivată atât în fapt cât și în drept.

Se constată astfel că, după ce a reținut o anume situație de fapt, prin raportare la aceasta și la capetele de cerere formulate, prima instanță a analizat condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv contractuale, și a argumentat motivele pentru care a apreciat ca fiind temeinice sau, din contra, netemeinice, fiecare dintre pretențiile deduse judecății.

Faptul că Tribunalul a analizat grupat unele dintre argumentele invocate de către pârâtă sau că aceasta nu este de acord cu motivele care au condus instanța la o anume soluție nu reprezintă un argument care să conducă la concluzia că hotărârea ar fi nemotivată.”

De remarcat că susținerile recurentei în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând suma de 183.886,09 lei - reprezentând dobândă care a fost ținută să o suporte ca urmare a rambursării întârziate a creditului contractat - și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2.082.101,34 lei - reprezentând sumele cheltuite cu plata subcontractorilor angajați pentru respectarea dispozițiilor în vigoare și a termenului contractual - sunt aspect de netemeinicie, deoarece recurenta - reclamantă face trimitere a neanalizarea instanței de apel a concluziilor raportului de expertiză referitor la rambursarea cu întârziere a creditului și antamarea situație de fapt referitor la termenului contractual.

De asemenea, nici susținerile recurentei - reclamante privind obligarea pârâtei la plata sumei de 7.573.440,80 lei - reprezentând preț al mijloacelor fixe ce nu s-au predate de către SC I. SRL - nu sunt fondate, întrucât se antamează reaprecierea situației de fapt deja stabilită și care nu mai poate face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului. De altfel, recurenta se referă la modul în care a fost semnat procesul - verbal de predare - primire din data de 5 iulie 2011.

Susținerile recurentei că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii sub aspectul respingerii capătului de cerere vizând plata subcontractorilor, că motivarea hotărârii este în contradicție cu motivarea primului capăt de cerere de angajare a răspunderii civile delictuale pentru executarea întârziere a deciziei instanței supreme, Înalta Curte urmează să le înlăture ca ne nefondate, deoarece nu sunt argumentate în ce constă contradictorialitatea și nu au un conținut logico - juridic în afirmațiile sale.

În ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta - reclamantă invocă faptul că nu au fost analizate contractile de credit și actele adiționale subsecvente ale contractului de credit prin raportare la momentul achiziționării obiectivului, Înalta Curte constată că acestea tind spre o reapreciere a situației de fapt și la o reapreciere a probelor administrate în cauză.

Este adevărat că, recurenta în motivarea acestui motiv de recurs invocă încălcarea unor dispoziții legale, însă din examinarea acestora rezultă fără putință de tăgadă că vizează aspect de netemeinicie. Astfel, recurenta se referă la executarea lucrărilor prin raportare la art. 5.2 din contractual părților, în cuantificarea prejudiciului, care în opinia recurentei instanța de apel a omis să se pronunțe asupra prejudiciului delictual dar totodată și o greșită interpretare a clauzei invocate.

Prin urmare, aceste critici nu fac decât să antameze chestiuni ce țin de situația de fapt și probele administrate în cauză.

Nici susținerile recurentei potrivit cărora, instanța de apel nu a interpretat contractual conform art. 977 și art. 983 C. civ., nu sunt fondate, instanța de apel a interpretat legal și în spiritual dispozițiilor legale în materie contractual încheiat de părți. În sprijinul acestor critici, după cum lesne se poate observa, recurenta - reclamantă prezintă modul în care a acționat pentru derularea activității în condiții de temperaturi foarte ridicate, invocarea adresei din 09 noiembrie 2011 și împrejurarea că a angajat personal mai mult, obstrucționarea în obținerea unor înscrisuri din culpa pârâtei, etc.

De asemenea, instanța de apel a interpretat întocmai în considerarea dispozițiilor art. 969 C. civ. voința reală a părților privind art. 5.2 din contractul din 09 iunie 2011 încheiat între părți cumpărătorul (reclamanta SC H. SRL) potrivit căruia se instituia obligația de a executa și de a finaliza lucrările precum și de întocmire a documentațiilor în baza cărora să se obțină autorizațiile necesare pentru lucrările de demontare, demolare, dezmembrare, etc.

Împrejurarea că reclamanta a înțeles să execute aceste lucrări, în tot sau în parte, prin intermediul personalului propriu sau prin angajarea unor subcontractori reprezintă o opțiune personală, însă în nici un caz nu se poate concluziona că între angajarea subcontractorilor și fapta ilicită a pârâtei de a nu se conforma de îndată Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 4349 din 14 decembrie 2010 ar exista o legătură de