ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 996/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 565 din 27 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, a respins acțiunea reclamanților I.G. și I.M.M., ca neîntemeiată. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a apreciat că aceasta nu este întemeiată față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În privința fondului cererii, tribunalul a reținut că în baza hotărârii judecătorești obținute în procesele anterioare, reclamanții au beneficiat de efectele acțiunii în garanție pentru evicțiune și mecanismul de despăgubire instituit de Legea nr. 10/2001, în forma anterioară adoptării Legii nr. 1/2009, respectiv restituirea prețului actualizat, situație în care nu mai pot invoca art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009.

Prin decizia civilă nr. 220/ A din 01 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat sentința, a admis acțiunea și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 1.253.156,70 lei, reprezentând diferența dintre prețul de piață al apartamentului în litigiu și valoarea prețului plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare din 06 decembrie 1999 și a îmbunătățirilor necesare și utile. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, cumpărătorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate prin anularea lor, aveau la dispoziție calea acțiunii pentru restituirea prețului actualizat, reglementată de art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și calea acțiunii pentru despăgubire cu privire la sporul de valoare adus imobilelor prin îmbunătățirile necesare și utile, reglementată de art. 48 din aceeași lege.

Legea specială nu cuprindea nici o dispoziție referitoare la situația în care contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, însă cumpărătorul a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, urmare a exercitării acțiunii în revendicare de către fostul proprietar. În practică, în astfel de situații, s-au formulat acțiuni pe calea dreptului comun, întemeiate pe răspunderea pentru evicțiune, în contradictoriu cu vânzătorul.

Reclamanții, al căror contract de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, ci au pierdut procesul în cadrul acțiunii în revendicare formulată împotriva lor la 02 mai 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de către moștenitorii foștilor proprietari, nu au formulat o astfel de acțiune, ci, întemeindu-se exclusiv pe prevederile legii speciale, așa cum acestea erau în vigoare anterior Legii nr. 1/2009, au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru restituirea prețului plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare, actualizat, și vânzătorul Municipiul București, pentru plata contravalorii îmbunătățirilor aduse apartamentului.

Prin sentința civilă nr. 2348 din 21 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea reclamanților, Ministerul Finanțelor Publice fiind obligat la plata sumei de 47.659 lei, reprezentând prețul actualizat plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare, iar Municipiul București a fost obligat la plata sumei de 35.183,30 lei, reprezentând valoarea cheltuielilor necesare și utile efectuate de reclamanți la apartamentul cumpărat.

Ca urmare a modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut, la art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3), respectiv art. 50 1 alin. (1), că proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, restituirea acestor sume urmând a fi făcută de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Prin acțiunea pendinte, reclamanții au pretins obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață al apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, din care să se scadă sumele deja stabilite cu titlu de preț plătit actualizat și îmbunătățiri, întemeindu-și în drept acțiunea pe dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de temeiul său de drept, tribunalul a reținut în mod greșit că raportul juridic privind dreptul reclamanților la despăgubiri a fost tranșat în mod complet prin sentința civilă nr. 2348 din 21 februarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București și că aceștia nu ar mai fi îndreptățiți să se prevaleze de prevederile art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 . Reclamanții nu au beneficiat de efectele acțiunii în garanție pentru evicțiune, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice aceștia formulând doar acțiunea de restituire a prețului plătit, actualizat, acțiune reglementată de art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării.

Posibilitatea pentru reclamanți de a formula o astfel de acțiune, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, a devenit efectivă numai de la data reglementării exprese a dreptului la acțiune prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009. Acțiunea în evicțiune pe calea dreptului comun nu putea fi formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, ci eventual în contradictoriu cu Municipiul București, în calitate de vânzător.

Nu li se poate imputa, reclamanților, că nu au formulat o astfel de acțiune pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu Municipiul București, în condițiile în care scopul reglementării prin Legea nr. 1/2009 a răspunderii statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost tocmai acela de a degreva unitățile administrativ - teritoriale de această răspundere care apăsa asupra bugetelor locale, în condițiile în care vânzările în baza Legii nr. 112/1995 s-au efectuat la un preț subvenționat de stat, iar prețul a fost virat într-un cont special la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.

Nu se poate pune nici eventuala problemă a prescripției dreptului la acțiune, deoarece, astfel cum s-a arătat anterior, dreptul la acțiunea având ca obiect plata prețului de piață al imobilului, în temeiul art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009. Curtea a apreciat astfel că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață actual al imobilului, astfel cum a fost determinat prin expertiza evaluatoare efectuată la instanța de fond (1.336.000 lei), din care urmează să se scadă sumele acordate reclamanților prin sentința civilă nr. 2348 din 21 februarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București (47.659 lei + 35.183,30 lei), rezultând diferența de 1.253.156,70 lei, la care urmează a fi obligat pârâtul, în temeiul art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 22 aprilie 2011, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă în cauză. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului București.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul în litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria municipiului București, în speță, fiind atrasă răspunderea pentru evicțiune așa cum rezultă din însăși sentința civilă nr. 2348 din 21 februarie 2008 a Judecătoriei Sector 1 București.

În situația în care reclamanții au beneficiat de prevederile Codului civil privind evicțiunea, precum și de prevederile Legii nr. 10/2001, apare ca total nefondată formularea unei noi acțiuni în despăgubiri. Instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și, prin urmare, pentru acest aspect, s-au și aplicat dispozițiile art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru evicțiune. Calitate procesuală pasivă nu poate avea decât vânzătorul imobilului, respectiv Primăria municipiului București, instituție care a și achitat contravaloarea îmbunătățirilor în baza evicțiunii.

Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În speța dedusă judecății, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile, întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare.

În ceea ce privește respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se rețină buna - credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, aceasta fiind o condiție esențială prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda restituirea prețului la valoarea de piață. Totodată, dispozițiile art. 50 1 fac vorbire despre "contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile", însă acest text de lege are în vedere atunci când reglementează plata prețului de piață de existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

Din actele dosarului rezultă că există o notificare formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, notificare soluționată prin Hotărârea nr. 3548 din 20 septembrie 2000 a Consiliului General al Municipiului București. În aceste condiții, au fost încălcate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, vânzătorul, respectiv Primăria Municipiului București, fiind de rea - credință, întrucât a încheiat contractul de vânzare - cumpărare anterior soluționării notificării formulate de către R.I.H. Mai mult, reclamanții, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, trebuia să aibă la cunoștință faptul că în ceea ce privește calitatea de proprietar al vânzătorului planează o contestație serioasă.

Reclamanții, fără a depune minime diligente în sensul cunoașterii situației juridice a imobilului, au înțeles să încheie contractul de vânzare cu Primăria Municipiului București, dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului din speță, deși cunoșteau sau, în condițiile date, trebuiau să cunoască că nici unul din criteriile incidente nu îi îndreptățeau să procedeze la cumpărare. Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, întrucât din expunerea de motive astfel cum aceasta a fost structurată, redată în paragrafele anterioare, rezultă critici concrete de pretinsă nelegalitate, ce se impun a fi cercetate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Drept consecință, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente: În fapt, instanța anterioară a reținut situația premisă care a făcut posibilă incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, după cum urmează: Reclamanții, al căror contract de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, ci au pierdut procesul în cadrul acțiunii în revendicare, au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru restituirea prețului plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare, actualizat, și vânzătorul Municipiul București, pentru plata contravalorii îmbunătățirilor aduse apartamentului, întemeindu-se pe prevederile legii speciale, așa cum acestea erau în vigoare anterior Legii nr. 1/2009.

Prin sentința civilă nr. 2348 din 21 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea reclamanților, Ministerul Finanțelor Publice fiind obligat la plata sumei de 47.659 lei, reprezentând prețul actualizat plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare, iar Municipiul București a fost obligat la plata sumei de 35.183,30 lei, reprezentând valoarea cheltuielilor necesare și utile efectuate de reclamanți la apartamentul cumpărat.

Ca urmare a modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut, la art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3), respectiv art. 50 1 alin. (1), că proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, restituirea acestor sume urmând a fi făcută de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Instanța de apel a reținut în mod corect că, în circumstanțele cauzei, nu se poate aprecia că reclamanții au beneficiat de efectele acțiunii în garanție pentru evicțiune, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, întrucât aceștia au formulat inițial doar o acțiune de restituire a prețului plătit, actualizat, acțiune reglementată de art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării. Posibilitatea reală pentru reclamanți de a formula o astfel de acțiune, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, a devenit efectivă numai de la data reglementării exprese a dreptului la acțiune, prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009.

Prin efectul admiterii acestei acțiuni în revendicare de drept comun au devenit incidente dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., referitoare la obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune. Fiind vorba despre o evicțiune rezultând din fapta unui terț, în raport de contractul de vânzare - cumpărare încheiat între vânzătorul Municipiul București și reclamanți, în calitate de cumpărători, obligația de garanție există în cauză, fiind îndeplinite cerințele impuse de lege: tulburarea din partea terțului este de drept; evicțiunea are o cauză anterioară vânzării; cauza evicțiunii nu a fost cunoscută de reclamanți.

În raport de criticile formulate este necesar să se precizeze totodată că sintagma „contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” nu are în vedere ipoteza în care aceste contracte au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ci are în vedere evingerea cumpărătorului de dreptul de proprietate asupra imobilului, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Există așadar o diferență de regim juridic semnificativă între contractele de vânzare - cumpărare care au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și cele care nu au fost anulate, și se cuvine a fi reținută.

S-a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - în principal, Cauza Raicu contra României - care, deși nu este grefată pe aceeași situație de fapt, consacră principiul unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului.

În cadrul aceleiași decizii s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriașului - cumpărător de bunul său a răspuns criteriului de proporționalitate, reținându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acțiune în restituirea prețului actualizat, ci legislația ar trebui să acorde dreptul persoanelor care și-au dobândit bunurile cu bună - credință la o compensație reprezentând diferența dintre prețul actualizat și valoarea bunului.

Așadar, dacă în Cauza Raicu contra României, s-a reținut lipsa unor prevederi legale pentru despăgubirea chiriașului de bună - credință (al cărui contract de vânzare - cumpărare a fost declarat nul) cu valoarea pecuniară a bunului, cu atât mai mult în cazul unui chiriaș - cumpărător de bună - credință, titular al unui contract valabil încheiat, privarea sa de bun, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare și a constatării nevalabilității titlului statului asupra imobilului, care a procedat la vânzarea apartamentului, deși nu era proprietar, trebuie să se bucure de protecție juridică. Această protecție juridică îi este conferită chiriașului - cumpărător de dispozițiile art. 1344 C. civ., referitoare la răspunderea pentru evicțiune, dar și de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, prin prisma deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, este important de menționat că în materia pe care o analizăm, normele generale cuprinse în Codul civil referitoare la materia evicțiunii consumate se completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie în mod explicit dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit, respectiv „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (6)). Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 220/ A din 1 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2012.