ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 996/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 996/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 565 din 27 aprilie 2010,
Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității
procesuale pasive, a respins acțiunea reclamanților I.G. și I.M.M., ca
neîntemeiată.
Referitor la excepția
lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a apreciat că aceasta nu este
întemeiată față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În privința fondului
cererii, tribunalul a reținut că în baza hotărârii judecătorești obținute în
procesele anterioare, reclamanții au beneficiat de efectele acțiunii în
garanție pentru evicțiune și mecanismul de despăgubire instituit de Legea nr. 10/2001,
în forma anterioară adoptării Legii nr. 1/2009, respectiv restituirea prețului
actualizat, situație în care nu mai pot invoca art. 50
1
alin. (1)
din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009.
Prin decizia civilă nr.
220/ A din 01 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a
admis apelul reclamanților, a schimbat sentința, a admis acțiunea și a obligat
pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de
1.253.156,70 lei, reprezentând diferența dintre prețul de piață al
apartamentului în litigiu și valoarea prețului plătit în baza contractului de
vânzare - cumpărare din 06 decembrie 1999 și a îmbunătățirilor necesare și
utile.
Anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 1/2009, cumpărătorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995,
ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate prin anularea
lor, aveau la dispoziție calea acțiunii pentru restituirea prețului actualizat,
reglementată de art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și calea
acțiunii pentru despăgubire cu privire la sporul de valoare adus imobilelor
prin îmbunătățirile necesare și utile, reglementată de art. 48 din aceeași
lege.
Legea specială nu
cuprindea nici o dispoziție referitoare la situația în care contractul de
vânzare - cumpărare nu a fost anulat, însă cumpărătorul a pierdut dreptul de
proprietate asupra imobilului, urmare a exercitării acțiunii în revendicare de
către fostul proprietar. În practică, în astfel de situații, s-au formulat
acțiuni pe calea dreptului comun, întemeiate pe răspunderea pentru evicțiune,
în contradictoriu cu vânzătorul.
Reclamanții, al căror
contract de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, ci au pierdut procesul în
cadrul acțiunii în revendicare formulată împotriva lor la 02 mai 2000, anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de către moștenitorii foștilor
proprietari, nu au formulat o astfel de acțiune, ci, întemeindu-se exclusiv pe
prevederile legii speciale, așa cum acestea erau în vigoare anterior Legii nr. 1/2009,
au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru
restituirea prețului plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare,
actualizat, și vânzătorul Municipiul București, pentru plata contravalorii
îmbunătățirilor aduse apartamentului.
Prin sentința civilă nr.
2348 din 21 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea
reclamanților, Ministerul Finanțelor Publice fiind obligat la plata sumei de
47.659 lei, reprezentând prețul actualizat plătit în baza contractului de
vânzare - cumpărare, iar Municipiul București a fost obligat la plata sumei de
35.183,30 lei, reprezentând valoarea cheltuielilor necesare și utile efectuate
de reclamanți la apartamentul cumpărat.
Ca urmare a
modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut, la art. 50 alin.
(2
1
) și alin. (3), respectiv art. 50
1
alin. (1), că
proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de
piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare,
restituirea acestor sume urmând a fi făcută de către Ministerul Finanțelor
Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din
Legea nr. 112/1995.
Prin acțiunea
pendinte, reclamanții au pretins obligarea Ministerului Finanțelor Publice la
plata prețului de piață al apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995,
din care să se scadă sumele deja stabilite cu titlu de preț plătit actualizat
și îmbunătățiri, întemeindu-și în drept acțiunea pe dispozițiile art. 50 alin. (2
1
)
și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost
modificată prin Legea nr. 1/2009.
În raport de obiectul
cererii de chemare în judecată și de temeiul său de drept, tribunalul a reținut
în mod greșit că raportul juridic privind dreptul reclamanților la despăgubiri
a fost tranșat în mod complet prin sentința civilă nr. 2348 din 21 februarie 2008
a Judecătoriei Sectorului 1 București și că aceștia nu ar mai fi îndreptățiți
să se prevaleze de prevederile art. 50 alin. (2
1
) și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr.
1/2009 .
Reclamanții nu au
beneficiat de efectele acțiunii în garanție pentru evicțiune, în contradictoriu
cu Ministerul Finanțelor Publice aceștia formulând doar acțiunea de restituire
a prețului plătit, actualizat, acțiune reglementată de art. 50 alin. (2) și alin.
(3) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării.
Posibilitatea pentru
reclamanți de a formula o astfel de acțiune, în contradictoriu cu Ministerul
Finanțelor Publice, a devenit efectivă numai de la data reglementării exprese a
dreptului la acțiune prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009.
Acțiunea în evicțiune
pe calea dreptului comun nu putea fi formulată în contradictoriu cu Ministerul
Finanțelor Publice, ci eventual în contradictoriu cu Municipiul București, în
calitate de vânzător. Nu li se poate imputa, reclamanților, că nu au formulat o
astfel de acțiune pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu Municipiul
București, în condițiile în care scopul reglementării prin Legea nr. 1/2009 a
răspunderii statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost tocmai acela
de a degreva unitățile administrativ - teritoriale de această răspundere care
apăsa asupra bugetelor locale, în condițiile în care vânzările în baza Legii nr.
112/1995 s-au efectuat la un preț subvenționat de stat, iar prețul a fost virat
într-un cont special la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.
Nu se poate pune nici
eventuala problemă a prescripției dreptului la acțiune, deoarece, astfel cum
s-a arătat anterior, dreptul la acțiunea având ca obiect plata prețului de
piață al imobilului, în temeiul art. 50 alin. (2
1
) și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr.
1/2009, s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.
Curtea a apreciat
astfel că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață actual
al imobilului, astfel cum a fost determinat prin expertiza evaluatoare
efectuată la instanța de fond (1.336.000 lei), din care urmează să se scadă
sumele acordate reclamanților prin sentința civilă nr. 2348 din 21 februarie 2008
a Judecătoriei Sectorului 1 București (47.659 lei + 35.183,30 lei), rezultând
diferența de 1.253.156,70 lei, la care urmează a fi obligat pârâtul, în temeiul
art. 50 alin. (2
1
) și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei
instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 22 aprilie 2011,
pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin care a criticat-o pentru
nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Hotărârea a fost dată
cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -
întrucât pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală
pasivă în cauză.
Potrivit principiului
relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile
contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Ministerul
Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare -
cumpărare, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al
fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului
București.
Nici dispozițiile art.
50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în
prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate
procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune
are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
Deposedarea
reclamanților de imobilul în litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de
drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să
angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului,
respectiv Primăria municipiului București, în speță, fiind atrasă răspunderea
pentru evicțiune așa cum rezultă din însăși sentința civilă nr. 2348 din 21
februarie 2008 a Judecătoriei Sector 1 București.
În situația în care
reclamanții au beneficiat de prevederile Codului civil privind evicțiunea,
precum și de prevederile Legii nr. 10/2001, apare ca total nefondată formularea
unei noi acțiuni în despăgubiri.
Instanța de apel
trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai
mult cu cât contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat printr-o
hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și, prin urmare, pentru acest
aspect, s-au și aplicat dispozițiile art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție
pentru evicțiune. Calitate procesuală pasivă nu poate avea decât vânzătorul
imobilului, respectiv Primăria municipiului București, instituție care a și
achitat contravaloarea îmbunătățirilor în baza evicțiunii. Această dispoziție
de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară.
Prevederile art. 50 alin.
(3) din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se
acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.
Dispozițiile Legii nr.
10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul
Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii
ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995,
și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile.
În speța dedusă
judecății, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile,
întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să
se fi constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare.
În ceea ce privește
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanții nu au făcut dovada
unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se rețină
buna - credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, aceasta
fiind o condiție esențială prevăzută de art. 50
1
din Legea nr. 10/2001
pentru a se acorda restituirea prețului la valoarea de piață.
Totodată,
dispozițiile art. 50
1
fac vorbire despre "contractele ce au
fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile",
însă acest text de lege are în vedere atunci când reglementează plata prețului
de piață de existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea
dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.
Din actele dosarului
rezultă că există o notificare formulată în temeiul Legii nr. 112/1995,
notificare soluționată prin Hotărârea nr. 3548 din 20 septembrie 2000 a
Consiliului General al Municipiului București.
În aceste condiții,
au fost încălcate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, vânzătorul,
respectiv Primăria Municipiului București, fiind de rea - credință, întrucât a
încheiat contractul de vânzare - cumpărare anterior soluționării notificării
formulate de către R.I.H. Mai mult, reclamanții, la data încheierii
contractului de vânzare - cumpărare, trebuia să aibă la cunoștință faptul că în
ceea ce privește calitatea de proprietar al vânzătorului planează o contestație
serioasă. Reclamanții, fără a depune minime diligente în sensul cunoașterii
situației juridice a imobilului, au înțeles să încheie contractul de vânzare cu
Primăria Municipiului București, dobândind dreptul de proprietate asupra
imobilului din speță, deși cunoșteau sau, în condițiile date, trebuiau să
cunoască că nici unul din criteriile incidente nu îi îndreptățeau să procedeze
la cumpărare.
Analizând cu
prioritate excepția nulității recursului, Înalta Curte o va respinge ca
neîntemeiată, întrucât din expunerea de motive astfel cum aceasta a fost
structurată, redată în paragrafele anterioare, rezultă critici concrete de
pretinsă nelegalitate, ce se impun a fi cercetate din perspectiva dispozițiilor
art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept consecință,
recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,
prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, va fi
respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În fapt, instanța
anterioară a reținut situația premisă care a făcut posibilă incidența
dispozițiilor art. 50 alin. (2
1
) și art. 50
1
din Legea nr.
10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, după
cum urmează:
Reclamanții, al căror
contract de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, ci au pierdut procesul în
cadrul acțiunii în revendicare, au chemat în judecată Statul Român, prin
Ministerul Finanțelor Publice, pentru restituirea prețului plătit în baza contractului
de vânzare - cumpărare, actualizat, și vânzătorul Municipiul București, pentru
plata contravalorii îmbunătățirilor aduse apartamentului, întemeindu-se pe
prevederile legii speciale, așa cum acestea erau în vigoare anterior Legii nr. 1/2009.
Prin sentința civilă nr.
2348 din 21 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea
reclamanților, Ministerul Finanțelor Publice fiind obligat la plata sumei de
47.659 lei, reprezentând prețul actualizat plătit în baza contractului de vânzare
- cumpărare, iar Municipiul București a fost obligat la plata sumei de
35.183,30 lei, reprezentând valoarea cheltuielilor necesare și utile efectuate
de reclamanți la apartamentul cumpărat.
Ca urmare a
modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut, la art. 50 alin.
(2
1
) și alin. (3), respectiv art. 50
1
alin. (1), că
proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de
piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare,
restituirea acestor sume urmând a fi făcută de către Ministerul Finanțelor
Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din
Legea nr. 112/1995.
Instanța de apel a
reținut în mod corect că, în circumstanțele cauzei, nu se poate aprecia că
reclamanții au beneficiat de efectele acțiunii în garanție pentru evicțiune, în
contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, întrucât aceștia au formulat
inițial doar o acțiune de restituire a prețului plătit, actualizat, acțiune
reglementată de art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma
anterioară modificării.
Posibilitatea reală
pentru reclamanți de a formula o astfel de acțiune, în contradictoriu cu
Ministerul Finanțelor Publice, a devenit efectivă numai de la data
reglementării exprese a dreptului la acțiune, prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001,
prin Legea nr. 1/2009.
Prin efectul
admiterii acestei acțiuni în revendicare de drept comun au devenit incidente
dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., referitoare la obligația de garanție a
vânzătorului pentru evicțiune.
Fiind vorba despre o
evicțiune rezultând din fapta unui terț, în raport de contractul de vânzare -
cumpărare încheiat între vânzătorul Municipiul București și reclamanți, în
calitate de cumpărători, obligația de garanție există în cauză, fiind
îndeplinite cerințele impuse de lege: tulburarea din partea terțului este de drept;
evicțiunea are o cauză anterioară vânzării; cauza evicțiunii nu a fost
cunoscută de reclamanți.
În raport de
criticile formulate este necesar să se precizeze totodată că sintagma
„contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.
112/1995, cu modificările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile” nu are în vedere ipoteza în care
aceste contracte au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile, ci are în vedere evingerea cumpărătorului de dreptul de
proprietate asupra imobilului, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Există așadar o
diferență de regim juridic semnificativă între contractele de vânzare -
cumpărare care au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și
cele care nu au fost anulate, și se cuvine a fi reținută.
S-a avut în vedere și
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - în principal, Cauza Raicu
contra României - care, deși nu este grefată pe aceeași situație de fapt,
consacră principiul unui just echilibru între cerințele de interes general ale
comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale
persoanei, Curtea reafirmând că acest echilibru este, ca regulă generală, atins
atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod
rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului. În cadrul aceleiași decizii
s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriașului - cumpărător de bunul său
a răspuns criteriului de proporționalitate, reținându-se că nu este suficientă
posibilitatea legală a acestuia de a formula o acțiune în restituirea prețului
actualizat, ci legislația ar trebui să acorde dreptul persoanelor care și-au
dobândit bunurile cu bună - credință la o compensație reprezentând diferența
dintre prețul actualizat și valoarea bunului.
Așadar, dacă în Cauza
Raicu contra României, s-a reținut lipsa unor prevederi legale pentru
despăgubirea chiriașului de bună - credință (al cărui contract de vânzare -
cumpărare a fost declarat nul) cu valoarea pecuniară a bunului, cu atât mai
mult în cazul unui chiriaș - cumpărător de bună - credință, titular al unui
contract valabil încheiat, privarea sa de bun, ca efect al admiterii acțiunii
în revendicare și a constatării nevalabilității titlului statului asupra
imobilului, care a procedat la vânzarea apartamentului, deși nu era proprietar,
trebuie să se bucure de protecție juridică.
Această protecție
juridică îi este conferită chiriașului - cumpărător de dispozițiile art. 1344 C.
civ., referitoare la răspunderea pentru evicțiune, dar și de prevederile art. 1
din Protocolul nr. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, prin
prisma deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte,
este important de menționat că în materia pe care o analizăm, normele generale
cuprinse în Codul civil referitoare la materia evicțiunii consumate se
completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 50
1
din
Legea nr. 10/2001, respectiv dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Dispozițiile art. 50 alin.
(3) din Legea nr. 10/2001 instituie în mod explicit dispoziții speciale
derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă
obligația concretă de restituire a prețului plătit, respectiv „restituirea
prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2
1
) se face de către
Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în
temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Prin adoptarea
acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea
litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază,
participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la
rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului
Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în
cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși
efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea
contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ
nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat
direct Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (6)).
Pentru toate aceste
considerente de fapt și de drept, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)
C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția
nulității recursului, ca neîntemeiată.
Respinge ca nefondat
recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva
deciziei nr. 220/ A din 1 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 februarie 2012.