ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4399/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4399/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1692 din 05 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a

IlI-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanții C.M.M. și P.A.M., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General - Comisia

pentru aplicarea Legii nr. 10/2001; s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită

la acordarea despăgubirilor a reclamantelor; a obligat pârâtul să emită

dispoziție de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamantelor pentru

imobilul situat în București, în cuantum de 196.200 RON, conform raportului de

expertiză întocmit în cauză de expert C.I.T. din care se va deduce valoarea

actualizată a despăgubirilor primite și s-a făcut aplicarea art. 16 din Legea

nr. 247/2005.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut

că prin notificarea înaintată din 02 august 2001 a executorului judecătoresc, S.D.,

înregistrată la pârât la 02 august 2011, s-a solicitat, acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent pentru imobilul situat în București, fost proprietatea autorilor

reclamantelor, compus din teren în suprafață de 200 m.p. și construcție.

Până la data introducerii prezentei acțiunii, notificarea

nu a fost soluționată de către intimata, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare

a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării.

În speță este cert dovedit că reclamantul și-a îndeplinit

obligația impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica unitatea deținătoare

în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea

fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001

(art. 23 după republicarea din septembrie 2005 a legii), se regăsesc în copie la

dosarul cauzei.

Cu toate aceste demersuri, unitatea deținătoare nu a soluționat

notificarea formulată de reclamanți, lăsând să treacă nejustificat 5 ani de la înregistrare.

Conform prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată

să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii

de restituire în natură. De asemenea, conform art. 26 alin. (1) din același act

normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau,

după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin

decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25

alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii

ori

să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării

nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Instanța a reținut în cauză incidența deciziei în interesul

legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2007, prin care s-a statuat

că „în același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu

soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din

Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să

acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării

sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea,

ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin.

(1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă

este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare,

respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul

restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru

că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit

de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede,

la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei

persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În

consecință,

în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, precum și al art. 329 C. proc. civ., s-a admis recursul

în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție și se decide că dispozițiile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate

în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin

care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau

al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite".

Tribunalul a constatat că decizia menționată a fost pronunțată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (Titlul VII, privind regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv), astfel încât

susținerile din notele scrise ale pârâtei reclamante referitoare la acest act normativ

nu pot fi avute în vedere, instanța judecătorească fiind abilitată a dispune asupra

cererii, iar reținerea unei competențe exclusive în acest sens în favoarea Comisiei

Centrale ar echivala cu o limitare gravă a liberului acces la justiție, cu încălcarea

prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din

Constituția României.

S-a apreciat că absența răspunsului persoanei juridice

deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate,

iar acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută

de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel

că, dacă este temporizată, deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă

pentru a fi finalizată.

A considera că acțiunea în justiție formulată de persoanele

îndreptățite pentru a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001

ar fi inadmisibilă în condițiile în care unitatea deținătoare nu Ie-a rezolvat în

termenul legal notificarea înseamnă nu doar nesocotirea caracterului reparatoriu

al Legii nr. 10/2001, dar și obstrucționarea persoanelor îndreptățite la redobândirea

drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aștepte în mod nelimitat un răspuns

și, să fie practic, la discreția persoanelor juridice deținătoare, ceea ce echivalează

cu o îngrădire a liberului acces la justiție, garantat atât de art. 21 din Constituția

României, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză, Tribunalul a constatat că, raportat la înscrisurile

depuse în dovedirea notificării, reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite,

în înțelesul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii, constând în restituirea în

natură sau prin echivalent, în condițiile în care măsura restituirii în natură nu

mai este posibilă.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001,

actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de

asociat al persoanei juridice, precum și, după caz, în cazul moștenitorilor, cele

care atestă această calitate, se pot depune până la data soluționării notificării.

S-a apreciat că dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului ce face obiectul notificării, în patrimoniul părinților reclamantelor,

s-a făcut prin certificatul eliberat de Sfatul Popular al Capitalei - Direcția de

Arhitectură și Sistematizare, Serviciul Nomenclatură unde se atesta că pe arteră

a fost construit în anul 1955 un imobil fără autorizație din paiantă.

Din înștiințarea de plată din 11 februarie 1957 prin care

i se aducea la cunoștință autorului, C.A. cuantumul impozitului pentru teren, precum

și prin procesul verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor din orașe pe

anul 1956 rezultă că, încă de pe atunci, autorul lor figura înscris cu teren și

construcție descrise în detaliu în acest proces-verbal.

Din adresa din 14 septembrie 1973 emisă de Direcția Generală

de Gospodărie Locativă - Eliberarea Amplasamentelor prin care C.A. era invitat să

se prezinte în ziua de 18 septembrie 1973 pentru clarificarea acestei exproprieri

rezultă că imobilul a fost preluat în 1973 când s-a procedat la demolarea construcțiilor

existente pe teren în vederea efectuării unor investiții sub formă de construire

de blocuri noi.

Pentru a se dovedi calitatea de moștenitor a reclamantei,

au fost depuse de către reclamant acte de stare civilă, certificate de moștenitor

din care prima instanță a reținut că imobilul a fost dobândit de numiții C. (născută

A.) M.M. și C.A., căsătoriți în data de 07 septembrie 1945 așa cum rezultă și din

certificatul de căsătorie.

În urma decesului lui C.A. din data de 30 ianuarie 1993,

a fost dezbătută succesiunea acestuia eliberându-se certificatul de moștenitor din

29 aprilie 1996, constatându-se ca rămași moștenitori, C.M.M., în calitate de soție

supraviețuitoare și C.N.L., în calitate de fiu. Prin certificatul de moștenitor

din 02 iunie 2004 a fost dezbătută succesiunea și de pe urma defunctei C.M., decedată

la data de 10 mai 2004, unicul moștenitor al acesteia rămânând fiul, C.N.L., soțul,

respectiv tatăl, reclamantelor.

La rândul său și acesta a decedat la data de 18

octombrie 2007, dezbătându-se succesiunea conform certificatului de moștenitor,

constatându-se ca moștenitoare rămase de pe urma sa, C.M.M. în calitate de soție

supraviețuitoare și C.A.M., în calitate de fiică.

Potrivit prevederilor Normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2005, în aplicarea art. 22 actual

23 din Legea nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înțelege actele juridice care

atestă calitatea de moștenitor, respectiv certificate de moștenitor, testamente,

acte de stare civilă, care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului

de proprietate, așadar față de aceste dispoziții legale pentru dovedirea calității

de moștenitor, cei îndreptățiți își pot dovedi această calitate nu doar prin depunerea

la dosar a unor certificate de moștenitor, ci și prin depunerea actelor de stare

civilă care să facă dovada rudeniei sau filiației cu fostul proprietar.

Conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert

C.I.T. a stabilit cuantum despăgubirilor la suma de 196.200 RON.

Având în vedere precizarea cererii de chemare în judecată,

Tribunalul a constatat cererea întemeiată și a admis-o, în sensul că a obligat pârâta

la emiterea unei dispoziții pentru propunerea de acordare a despăgubirilor pentru

imobilul situat în București, în cuantum de 196.200 RON, conform raportului de expertiză

întocmit în cauză de expert C.I.T. din care se va deduce valoarea actualizată a

despăgubirilor primite, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 către

reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General.

În motivarea apelului, s-a arătat că hotărârea instanței

de fond este criticabilă, în primul rând, sub aspectul nemotivării acesteia întrucât

nu conține argumentele care au justificat adoptarea soluției, ci doar prezentarea

situației de fapt. Hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echidistant

al procedurii judiciare și a respectării dreptului de apărare al părților, „motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care

s-au înlăturat cererile părților" (art. 261 pct. 5 C. proc. civ.).

Apelantul a mai arătat că, soluționând pe fond contestația

întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare

de a soluționa notificarea înregistrată de reclamanți, conform prevederilor obligatorii

cuprinse în decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța era obligată să aibă în vedere și dispozițiile cuprinse în decizia nr.

52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată tot în recursul în interesul

legii, potrivit căreia prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005,

privind procedură administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplica deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, potrivit reglementărilor în vigoare la momentul

pronunțării hotărârii, art. 16 din Titlul VII, valoarea echivalentă a imobilului

solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri

reparatorii se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului

Comisiei Centrale.

Față de dispozițiile speciale invocate apelantul a apreciat

că instanța de judecată ar fi trebuit mai întâi să analizeze calitatea procesuală

pasivă a municipalității cu privire la acordarea efectivă a unor despăgubiri într-un

cuantum stabilit în faza judiciară.

În raport de textul legal menționat mai sus instanța putea

să oblige pârâta să emită o dispoziție prin care să propună doar măsuri reparatorii

în echivalent pentru imobilul în litigiu și ulterior să înainteze pe bază de

proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale notificarea în

vederea stabilirii cuantumului acestor despăgubiri.

Ceea ce reține instanța de judecată în sarcina sa, a mai

susținut apelantul, este atributul legal și exclusiv al Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor - A.N.R.P. Decizia XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție

invocată în susținerea acțiunii de către reclamanți dă dreptul instanței de judecată

de a soluționa fondul notificării însă în condițiile legii speciale. Or, legea nu

permite stabilirea cuantumului despăgubirilor de către municipalitate, acesta fiind

atributul exclusiv al A.N.R.P.

A mai arătat apelantul că unitatea deținătoare (în speță

Municipiul București) nu dispune de fonduri cu destinația plății despăgubirilor,

fiind necesară procurarea acestora, iar obligarea sa la despăgubiri prin hotărâri

judecătorești, în afara cadrului normativ, ar conduce la un blocaj financiar implicit

la neexecutarea acestor hotărâri.

Pe de altă parte, susține apelantul, reducând la absurd

raționamentul urmat de reclamanți, ar trebui, pentru identitate de rațiune - respectiv

simplificarea procedurii și adoptarea unei hotărâri pe fond, susceptibile de executare

silită - și ca urmare a suprimării procedurii Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

să se dispună obligarea la despăgubiri și a celorlalte entități învestite cu soluționarea

notificării, potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv a Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului, a Ministerului Finanțelor Publice, a altor autorități publice

centrale sau locale implicate.

Or, o asemenea consecință nu este posibilă, nu numai prin

prisma modificărilor legislative nepermise operate, ci și a incertitudinii create

în privința posibilității executării hotărârii, cât timp nu este determinat neîndoielnic

titularul obligației în toate situațiile, nu este identificată sursa de plată a

sumelor de bani (buget de stat, local sau venituri proprii), nu sunt clare criteriile

de calcul al acestor sume.

S-a apreciat ca fiind străină cauzei referirea reclamantei

la „acțiunea în revendicare" și la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de

Casație și Justiție, secțiile unite, precum și la art. 1073 C. civ., prin care obligația

de dezdăunare ar reveni deținătorului imobilului în sensul de unitate notificată.

Nici Legea nr. 10/2001 în formă inițială și nici Legea

nr. 247/2005, nu au prevăzut în cuprinsul lor posibilitatea acordării unor despăgubiri

bănești integrale (nici chiar art. 27 din Legea nr. 10/2001), iar persoana îndreptățită

nu a fost în niciun moment dezavantajată de către Municipiul București, dispoziția

emisă fiind dată cu respectarea legii și într-un termen rezonabil.

Faptul că reclamanții nu sunt în măsură să obțină măsuri

reparatorii reale și efective nu este imputabil Municipiului București și nu trebuie

în niciun caz să conducă la obligarea Municipiului București la plata de despăgubiri

bănești integrale, în condițiile în care legea nu prevede această obligație în sarcina

sa iar notificarea a fost soluționată într-un termen rezonabil, fără a fi încălcat

termenul în care trebuie soluționată notificarea, nefiind așadar vorba despre un

refuz nejustificat în cauză (nefiind un debitor cu obligația de a acorda despăgubiri

în baza celor invocate art. 1073 C. civ. așa cum reiese din motivarea reclamantei).

S-a considerat că trebuie avute în vedere dispozițiile

legale invocate mai sus potrivit cărora deciziile/dispozițiile emise de entitățile

învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz,

ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea

notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire,

însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii

întreaga documentație aferentă acestora inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele

construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele

proprii, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei

Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2)

din art. 16 , în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă,

după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate,

în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Practic, în raport de dispozițiile invocate dispoziția

contestată va fi reanalizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată

ce va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care

îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce conține cuantumul despăgubirilor în

limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.

În baza acestui raport Comisia Centrală va proceda fie

la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului

spre reevaluare.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite

titlul de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor

consemnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6

alin. (4) și art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care

urmează a se acorda ca despăgubire, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Obligația instanței de judecată de a soluționa pe fond

notificarea, în cazul refuzului unității deținătoare întemeiată în drept pe decizia

nr. XX din 19 martie 2007 nu se confundă însă cu obligația instanței sesizată cu

o astfel de cerere de a stabili întinderea despăgubirilor și de a le acorda efectiv

prin hotărâre.

În cazul unei astfel de contestații instanța nu poate

acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluționarea notificării

și nu poate trece peste dispozițiile, la fel de obligatorii, ale deciziei nr. 52/2007

pronunțată ulterior deciziei nr. XX din 19 martie 2007 tot în recurs în interesul

legii.

Prin decizia mai sus menționată s-a stabilit că deciziile

sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare

a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior

atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului

instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât

acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data

emiterii actului.

Dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii

nr. 247/2005 sunt supuse întrutotul prevederilor acestei legi, astfel cum s-a stabilit

și prin recursul în interesul legii mai sus menționat.

Dreptul statelor de a interveni cu reglementări proprii

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, cum este și

cea cuprinsă în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, este recunoscut chiar în

art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, iar reclamantul nu

deține un bun sau o speranță legitimă care să se bucure de protecția art. 1

alin. (1) din acest protocol, invocat prin acțiune.

Prin decizia civilă nr. 99 din 8 iunie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale, a fost admis apelul formulat de pârâtul Municipiul

București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1692 din 5 noiembrie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a civilă, pe care a schimbat-o

în parte în sensul că a obligat intimata să emită dispoziție cu propunere de acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru construcții, cu înlăturarea măsurilor

reparatorii pentru teren.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele:

Este nefondată critica că hotărârea fondului nu este motivată,

întrucât prima instanță a expus în considerente, pe lângă situația de fapt, argumentele

ce i-au format convingerea, precum și pe acelea pentru care a înlăturat apărările

părților, iar motivarea susține dispozitivul sentinței, cu care este în deplină

concordanță. Singurul aspect pe care instanța de fond nu l-a dezvoltat în considerente

a fost dispoziția de aplicare a art. 16 din Legea nr. 247/2005, omisiune ce urmează

a fi complinită în apel, în limitele ce vor fi dispuse de către instanța de apel.

Cu privire la soluția pe fondul cauzei, apelantul a susținut

că dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu îi mai permit să acorde despăgubiri, neavând

fonduri în acest sens, procedura de reparare prin echivalent fiind o procedură specială

reglementată de lege în competența unei alte instituții.

Curtea apreciază că, sub acest aspect, susținerile apelantului

sunt întemeiate.

Astfel, în mod corect instanța de fond a analizat temeinicia

notificării reținând că reclamantele au făcut dovada cu acte de stare civilă și

certificate de moștenitor că sunt succesoarele autorului C.A., care împreună cu

soția sa C.M.M., a deținut, în fapt, un imobil ce a fost expropriat în anul 1973.

Cu privire la obiectul notificării, Curtea reține, însă,

faptul că reclamantele nu au făcut dovada titlului de proprietate asupra acestui

teren, astfel că, în mod greșit instanța a admis notificarea și pentru teren.

Potrivit art. 23.1 din Normele Metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prin acte doveditoare se înțelege

orice act juridic translativ de proprietate, care atestă deținerea proprietății

(act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură

privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor

la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea

construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri

și altele asemenea). Prin urmare, proprietatea asupra imobilului se dovedește cu

un titlu translativ de proprietate încheiat în conformitate cu legislația în vigoare

la data dobândirii.

În cauză, reclamantele au depus la dosar copia unei chitanțe

încheiate în anul 1956, fără încheiere de legalizarea semnăturilor, din care rezultă

că autorii reclamantelor ar fi cumpărat terenul în litigiu de 200 m.p.

Or, la data încheierii convenției, legislația în vigoare

cerea forma autentică și o autorizație pentru înstrăinare.

Faptul că, autorii reclamantelor au achitat impozit pentru

teren nu reprezintă o formă de recunoaștere a dreptului lor de proprietate.

Prezumția dreptului de proprietate cuprinsă în actul de

preluare, instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicată în condițiile

în care reclamantele nu au recurs la procedura prevăzută de art. 24.2 din H.G.

nr. 250/2007 conform căreia „aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai

în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii

de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute

ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază

este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe,

prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri,

și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau

de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării

abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire".

Pe de altă parte, din actele dosarului, rezultă că reclamanții

au construit un imobil în anul 1955, fără autorizație, pe care l-au declarat la

Administrația Financiară și la Primărie și pentru care au plătit, de asemenea, impozit.

Asupra acestei construcții, Curtea apreciază că s-a făcut

dovada proprietății cu atât mai mult cu cât, acesta a făcut obiectul exproprierii

și numai pentru el proprietarii au încasat despăgubiri, așa cum rezultă din adresa

SC A.V.L. Berceni.

Întrucât imobilul a fost demolat, reclamantele sunt îndreptățite

la primirea unor despăgubiri, prin echivalent, cu condiția prevăzută de lege, de

a restitui valoarea actualizată a despăgubirilor primite.

Curtea apreciază că limitele în care, în cazul refuzului

de rezolvare a notificării într-un termen rezonabil, instanța poate soluționa notificarea,

pe fond, conform interpretării dată de Înalta Curte de Casație și Justiție  prin

decizia nr. 20/2007, sunt acelea pe care, potrivit formei actuale a legii, și unitatea

învestită cu soluționarea notificării, le poate avea. Astfel acestea privesc stabilirea

calității de persoană îndreptățită și dreptul acesteia de a primi bunul de care

a fost deposedată în natură sau prin echivalent, însă instanța nu poate să se substituie

autorităților administrative cu atribuții în cuantificarea și plata despăgubirilor.

Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 dispune că, în

cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau,

după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin

decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite

în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării

nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. De asemenea,

din interpretarea per a contrario a dispozițiilor deciziei nr. 52/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, rezultă că în situațiile în care, până la adoptarea

Legii nr. 247/2005 nu s-a emis o decizie în soluționarea notificării, procedura

de acordare a despăgubirilor este cea prevăzută de legea specială.

Prin urmare, Curtea apreciază că instanța de fond a depășit

aceste limite stipulând asupra cuantumului despăgubirilor și asupra obligației pârâtului

de a emite o decizie în care să prevadă aceste despăgubiri.

Deși în dispozitiv instanța de fond a făcut referire la

art. 16 din Legea nr. 247/2005, nu a motivat în ce sens vor fi aplicate dispozițiile

acestui articol în condițiile în care a dispus și asupra cuantificării despăgubirilor

ce urmau a fi acordate, atribuție ce revine exclusiv Comisiei Centrale de Stabilire

a Despăgubirilor, care procedează la o evaluare proprie a despăgubirilor.

În consecință, Curtea va admite apelul, în baza art. 296

C. proc. civ., va schimba, în parte, sentința, în sensul că va obliga pârâtul să

emită dispoziția cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii, prin echivalent,

numai pentru construcție nu și pentru teren și să înainteze dosarul cu propunerea

respectivă, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

pentru aplicarea procedurii prevăzută de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestor din urmă hotărâri a declarat recurs

Municipiul București prin Primarul General invocând motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele critici de nelegalitate:

Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății,

precum și în cazul moștenitorilor, cele care atesta această calitate revine potrivit

art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea

trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult

18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 sub imperiul căreia a

fost soluționată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu

3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001 cu o lună prin

O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri

au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului

pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerea notificării.

Odată dovedită calitatea de persoană îndreptățită, se

va avea în vedere întinderea dreptului de proprietate.

În cazul unei astfel de contestații instanța nu poate

acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluționarea notificării

și nu poate ignora dispozițiile, la fel de obligatorii, ale deciziei nr. 52/2007,

pronunțată ulterior deciziei nr. XX din 19 martie 2007 tot în recurs în interesul

legii.

În același sens, sunt și dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007,

în baza deciziilor emise de către Comisia Centrală și a opțiunilor persoanelor îndreptățite,

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite un titlu de conversie

și/sau un titlul de plată, conform legii.

Sunt nefondate argumentele instanței de apel în sensul

că dacă s-ar aplica aceste prevederi i-ar fi încălcat dreptul la proces echitabil,

cu componența sa materială esențială, a dreptului de a acces la o instanță, la un

tribunal independent și imparțial, prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, având în vedere că acesta poate să conteste în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei.

Potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Capitolul

V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, „deciziile/dispozițiile emise de entitățile

învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz,

ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea

notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire,

însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii

și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu

imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în

arhivele proprii, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului

Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de acesta, dar nu mai

târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Potrivit alin. (2) și (2

1

) din Legea nr. 10/2001,

notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate

în bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile

învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz,

ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate

de acordare a despăgubirilor, după caz, ordinelor conducătorilor administrației

publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după

caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga

documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele

construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele

proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor

sau după caz, a ordinelor.

Dispozițiile autorităților administrației publice locale

vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de

prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului,

ulterior exercitării controlului de legalitate.

Instanța nu poate obliga instituția la înaintarea directă

a dispoziției primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Instanța nu poate obliga instituția la înaintarea directă

dispoziției primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, deoarece

o astfel de soluție ar priva Instituția Prefectului de exercitarea controlului de

legalitate, atribuție conferită acestuia și de Legea nr. 215/2001, legea administrației

publice locale.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate

ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru

considerentele ce succed:

Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, recurentul-pârât

este obligat să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea

acesteia sau, după caz, a înscrisurilor doveditoare.

Nu există nici un temei legal pentru care, considerând

că actele depuse nu sunt adecvate sau insuficiente, în speță, declarația intimaților,

că nu au alte dovezi de prezentat, recurentul - pârât să refuze soluționarea notificării.

Chiar și în situația neîndeplinirii de către intimați

a condiției de a depune actele necesare de către pârât, soluția de obligare a acestuia

la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate este în concordanță cu legea.

Refuzul persoanei juridice notificate nu poate împiedica

intimații de a se adresa instanței de judecată în vederea valorificării drepturilor

recunoscute de legea specială de reparație, sub pretextul că nu au depus toate actele,

întrucât contravine dispozițiilor art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului privind liberul acces la justiție.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva

deciziei civile nr. 99 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a

civilă, și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.