ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4399/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1692 din 05 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanții C.M.M. și P.A.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001; s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită la acordarea despăgubirilor a reclamantelor; a obligat pârâtul să emită dispoziție de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamantelor pentru imobilul situat în București, în cuantum de 196.200 RON, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert C.I.T. din care se va deduce valoarea actualizată a despăgubirilor primite și s-a făcut aplicarea art. 16 din Legea nr. 247/2005.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin notificarea înaintată din 02 august 2001 a executorului judecătoresc, S.D., înregistrată la pârât la 02 august 2011, s-a solicitat, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, fost proprietatea autorilor reclamantelor, compus din teren în suprafață de 200 m.p. și construcție. Până la data introducerii prezentei acțiunii, notificarea nu a fost soluționată de către intimata, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării.

În speță este cert dovedit că reclamantul și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 după republicarea din septembrie 2005 a legii), se regăsesc în copie la dosarul cauzei. Cu toate aceste demersuri, unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea formulată de reclamanți, lăsând să treacă nejustificat 5 ani de la înregistrare. Conform prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

De asemenea, conform art. 26 alin. (1) din același act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Instanța a reținut în cauză incidența deciziei în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2007, prin care s-a statuat că „în același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și al art. 329 C. proc.

civ., s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și se decide că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite". Tribunalul a constatat că decizia menționată a fost pronunțată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (Titlul VII, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv), astfel încât susținerile din notele scrise ale pârâtei reclamante referitoare la acest act normativ nu pot fi avute în vedere, instanța judecătorească fiind abilitată a dispune asupra cererii, iar reținerea unei competențe exclusive în acest sens în favoarea Comisiei Centrale ar echivala cu o limitare gravă a liberului acces la justiție,

cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României. S-a apreciat că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că, dacă este temporizată, deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.

A considera că acțiunea în justiție formulată de persoanele îndreptățite pentru a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă în condițiile în care unitatea deținătoare nu Ie-a rezolvat în termenul legal notificarea înseamnă nu doar nesocotirea caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, dar și obstrucționarea persoanelor îndreptățite la redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aștepte în mod nelimitat un răspuns și, să fie practic, la discreția persoanelor juridice deținătoare, ceea ce echivalează cu o îngrădire a liberului acces la justiție, garantat atât de art. 21 din Constituția României, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză, Tribunalul a constatat că, raportat la înscrisurile depuse în dovedirea notificării, reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite, în înțelesul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, în condițiile în care măsura restituirii în natură nu mai este posibilă. Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat al persoanei juridice, precum și, după caz, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, se pot depune până la data soluționării notificării.

S-a apreciat că dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, în patrimoniul părinților reclamantelor, s-a făcut prin certificatul eliberat de Sfatul Popular al Capitalei - Direcția de Arhitectură și Sistematizare, Serviciul Nomenclatură unde se atesta că pe arteră a fost construit în anul 1955 un imobil fără autorizație din paiantă. Din înștiințarea de plată din 11 februarie 1957 prin care i se aducea la cunoștință autorului, C.A. cuantumul impozitului pentru teren, precum și prin procesul verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor din orașe pe anul 1956 rezultă că, încă de pe atunci, autorul lor figura înscris cu teren și construcție descrise în detaliu în acest proces-verbal.

Din adresa din 14 septembrie 1973 emisă de Direcția Generală de Gospodărie Locativă - Eliberarea Amplasamentelor prin care C.A. era invitat să se prezinte în ziua de 18 septembrie 1973 pentru clarificarea acestei exproprieri rezultă că imobilul a fost preluat în 1973 când s-a procedat la demolarea construcțiilor existente pe teren în vederea efectuării unor investiții sub formă de construire de blocuri noi. Pentru a se dovedi calitatea de moștenitor a reclamantei, au fost depuse de către reclamant acte de stare civilă, certificate de moștenitor din care prima instanță a reținut că imobilul a fost dobândit de numiții C. (născută A.) M.M. și C.A., căsătoriți în data de 07 septembrie 1945 așa cum rezultă și din certificatul de căsătorie.

În urma decesului lui C.A. din data de 30 ianuarie 1993, a fost dezbătută succesiunea acestuia eliberându-se certificatul de moștenitor din 29 aprilie 1996, constatându-se ca rămași moștenitori, C.M.M., în calitate de soție supraviețuitoare și C.N.L., în calitate de fiu. Prin certificatul de moștenitor din 02 iunie 2004 a fost dezbătută succesiunea și de pe urma defunctei C.M., decedată la data de 10 mai 2004, unicul moștenitor al acesteia rămânând fiul, C.N.L., soțul, respectiv tatăl, reclamantelor. La rândul său și acesta a decedat la data de 18 octombrie 2007, dezbătându-se succesiunea conform certificatului de moștenitor, constatându-se ca moștenitoare rămase de pe urma sa, C.M.M. în calitate de soție supraviețuitoare și C.A.M., în calitate de fiică.

Potrivit prevederilor Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2005, în aplicarea art. 22 actual 23 din Legea nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înțelege actele juridice care atestă calitatea de moștenitor, respectiv certificate de moștenitor, testamente, acte de stare civilă, care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, așadar față de aceste dispoziții legale pentru dovedirea calității de moștenitor, cei îndreptățiți își pot dovedi această calitate nu doar prin depunerea la dosar a unor certificate de moștenitor, ci și prin depunerea actelor de stare civilă care să facă dovada rudeniei sau filiației cu fostul proprietar.

Conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert C.I.T. a stabilit cuantum despăgubirilor la suma de 196.200 RON. Având în vedere precizarea cererii de chemare în judecată, Tribunalul a constatat cererea întemeiată și a admis-o, în sensul că a obligat pârâta la emiterea unei dispoziții pentru propunerea de acordare a despăgubirilor pentru imobilul situat în București, în cuantum de 196.200 RON, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert C.I.T. din care se va deduce valoarea actualizată a despăgubirilor primite, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 către reclamant. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

În motivarea apelului, s-a arătat că hotărârea instanței de fond este criticabilă, în primul rând, sub aspectul nemotivării acesteia întrucât nu conține argumentele care au justificat adoptarea soluției, ci doar prezentarea situației de fapt. Hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului de apărare al părților, „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților" (art. 261 pct. 5 C. proc. civ.).

Apelantul a mai arătat că, soluționând pe fond contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamanți, conform prevederilor obligatorii cuprinse în decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța era obligată să aibă în vedere și dispozițiile cuprinse în decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată tot în recursul în interesul legii, potrivit căreia prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedură administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplica deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, potrivit reglementărilor în vigoare la momentul pronunțării hotărârii, art. 16 din Titlul VII, valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale. Față de dispozițiile speciale invocate apelantul a apreciat că instanța de judecată ar fi trebuit mai întâi să analizeze calitatea procesuală pasivă a municipalității cu privire la acordarea efectivă a unor despăgubiri într-un cuantum stabilit în faza judiciară.

În raport de textul legal menționat mai sus instanța putea să oblige pârâta să emită o dispoziție prin care să propună doar măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu și ulterior să înainteze pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale notificarea în vederea stabilirii cuantumului acestor despăgubiri. Ceea ce reține instanța de judecată în sarcina sa, a mai susținut apelantul, este atributul legal și exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - A.N.R.P. Decizia XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată în susținerea acțiunii de către reclamanți dă dreptul instanței de judecată de a soluționa fondul notificării însă în condițiile legii speciale.

Or, legea nu permite stabilirea cuantumului despăgubirilor de către municipalitate, acesta fiind atributul exclusiv al A.N.R.P. A mai arătat apelantul că unitatea deținătoare (în speță Municipiul București) nu dispune de fonduri cu destinația plății despăgubirilor, fiind necesară procurarea acestora, iar obligarea sa la despăgubiri prin hotărâri judecătorești, în afara cadrului normativ, ar conduce la un blocaj financiar implicit la neexecutarea acestor hotărâri.

Pe de altă parte, susține apelantul, reducând la absurd raționamentul urmat de reclamanți, ar trebui, pentru identitate de rațiune - respectiv simplificarea procedurii și adoptarea unei hotărâri pe fond, susceptibile de executare silită - și ca urmare a suprimării procedurii Titlului VII al Legii nr. 247/2005, să se dispună obligarea la despăgubiri și a celorlalte entități învestite cu soluționarea notificării, potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, a Ministerului Finanțelor Publice, a altor autorități publice centrale sau locale implicate.

Or, o asemenea consecință nu este posibilă, nu numai prin prisma modificărilor legislative nepermise operate, ci și a incertitudinii create în privința posibilității executării hotărârii, cât timp nu este determinat neîndoielnic titularul obligației în toate situațiile, nu este identificată sursa de plată a sumelor de bani (buget de stat, local sau venituri proprii), nu sunt clare criteriile de calcul al acestor sume. S-a apreciat ca fiind străină cauzei referirea reclamantei la „acțiunea în revendicare" și la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secțiile unite, precum și la art. 1073 C. civ., prin care obligația de dezdăunare ar reveni deținătorului imobilului în sensul de unitate notificată.

Nici Legea nr. 10/2001 în formă inițială și nici Legea nr. 247/2005, nu au prevăzut în cuprinsul lor posibilitatea acordării unor despăgubiri bănești integrale (nici chiar art. 27 din Legea nr. 10/2001), iar persoana îndreptățită nu a fost în niciun moment dezavantajată de către Municipiul București, dispoziția emisă fiind dată cu respectarea legii și într-un termen rezonabil.

Faptul că reclamanții nu sunt în măsură să obțină măsuri reparatorii reale și efective nu este imputabil Municipiului București și nu trebuie în niciun caz să conducă la obligarea Municipiului București la plata de despăgubiri bănești integrale, în condițiile în care legea nu prevede această obligație în sarcina sa iar notificarea a fost soluționată într-un termen rezonabil, fără a fi încălcat termenul în care trebuie soluționată notificarea, nefiind așadar vorba despre un refuz nejustificat în cauză (nefiind un debitor cu obligația de a acorda despăgubiri în baza celor invocate art. 1073 C. civ. așa cum reiese din motivarea reclamantei).

S-a considerat că trebuie avute în vedere dispozițiile legale invocate mai sus potrivit cărora deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii întreaga documentație aferentă acestora inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 16 , în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Practic, în raport de dispozițiile invocate dispoziția contestată va fi reanalizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată ce va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri. În baza acestui raport Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite titlul de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Obligația instanței de judecată de a soluționa pe fond notificarea, în cazul refuzului unității deținătoare întemeiată în drept pe decizia nr. XX din 19 martie 2007 nu se confundă însă cu obligația instanței sesizată cu o astfel de cerere de a stabili întinderea despăgubirilor și de a le acorda efectiv prin hotărâre. În cazul unei astfel de contestații instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluționarea notificării și nu poate trece peste dispozițiile, la fel de obligatorii, ale deciziei nr. 52/2007 pronunțată ulterior deciziei nr. XX din 19 martie 2007 tot în recurs în interesul legii.

Prin decizia mai sus menționată s-a stabilit că deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului. Dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 sunt supuse întrutotul prevederilor acestei legi, astfel cum s-a stabilit și prin recursul în interesul legii mai sus menționat.

Dreptul statelor de a interveni cu reglementări proprii pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, cum este și cea cuprinsă în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, este recunoscut chiar în art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, iar reclamantul nu deține un bun sau o speranță legitimă care să se bucure de protecția art. 1 alin. (1) din acest protocol, invocat prin acțiune.

Prin decizia civilă nr. 99 din 8 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admis apelul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1692 din 5 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat intimata să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru construcții, cu înlăturarea măsurilor reparatorii pentru teren. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele: Este nefondată critica că hotărârea fondului nu este motivată, întrucât prima instanță a expus în considerente, pe lângă situația de fapt, argumentele ce i-au format convingerea, precum și pe acelea pentru care a înlăturat apărările părților, iar motivarea susține dispozitivul sentinței, cu care este în deplină concordanță.

Singurul aspect pe care instanța de fond nu l-a dezvoltat în considerente a fost dispoziția de aplicare a art. 16 din Legea nr. 247/2005, omisiune ce urmează a fi complinită în apel, în limitele ce vor fi dispuse de către instanța de apel. Cu privire la soluția pe fondul cauzei, apelantul a susținut că dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu îi mai permit să acorde despăgubiri, neavând fonduri în acest sens, procedura de reparare prin echivalent fiind o procedură specială reglementată de lege în competența unei alte instituții. Curtea apreciază că, sub acest aspect, susținerile apelantului sunt întemeiate.

Astfel, în mod corect instanța de fond a analizat temeinicia notificării reținând că reclamantele au făcut dovada cu acte de stare civilă și certificate de moștenitor că sunt succesoarele autorului C.A., care împreună cu soția sa C.M.M., a deținut, în fapt, un imobil ce a fost expropriat în anul 1973. Cu privire la obiectul notificării, Curtea reține, însă, faptul că reclamantele nu au făcut dovada titlului de proprietate asupra acestui teren, astfel că, în mod greșit instanța a admis notificarea și pentru teren. Potrivit art. 23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, prin acte doveditoare se înțelege orice act juridic translativ de proprietate, care atestă deținerea proprietății (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea). Prin urmare, proprietatea asupra imobilului se dovedește cu un titlu translativ de proprietate încheiat în conformitate cu legislația în vigoare la data dobândirii. În cauză, reclamantele au depus la dosar copia unei chitanțe încheiate în anul 1956, fără încheiere de legalizarea semnăturilor, din care rezultă că autorii reclamantelor ar fi cumpărat terenul în litigiu de 200 m.p.

Or, la data încheierii convenției, legislația în vigoare cerea forma autentică și o autorizație pentru înstrăinare. Faptul că, autorii reclamantelor au achitat impozit pentru teren nu reprezintă o formă de recunoaștere a dreptului lor de proprietate. Prezumția dreptului de proprietate cuprinsă în actul de preluare, instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicată în condițiile în care reclamantele nu au recurs la procedura prevăzută de art. 24.2 din H.G.

nr. 250/2007 conform căreia „aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire". Pe de altă parte, din actele dosarului, rezultă că reclamanții au construit un imobil în anul 1955, fără autorizație, pe care l-au declarat la Administrația Financiară și la Primărie și pentru care au plătit, de asemenea, impozit.

Asupra acestei construcții, Curtea apreciază că s-a făcut dovada proprietății cu atât mai mult cu cât, acesta a făcut obiectul exproprierii și numai pentru el proprietarii au încasat despăgubiri, așa cum rezultă din adresa SC A.V.L. Berceni. Întrucât imobilul a fost demolat, reclamantele sunt îndreptățite la primirea unor despăgubiri, prin echivalent, cu condiția prevăzută de lege, de a restitui valoarea actualizată a despăgubirilor primite. Curtea apreciază că limitele în care, în cazul refuzului de rezolvare a notificării într-un termen rezonabil, instanța poate soluționa notificarea, pe fond, conform interpretării dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 20/2007, sunt acelea pe care, potrivit formei actuale a legii, și unitatea învestită cu soluționarea notificării, le poate avea.

Astfel acestea privesc stabilirea calității de persoană îndreptățită și dreptul acesteia de a primi bunul de care a fost deposedată în natură sau prin echivalent, însă instanța nu poate să se substituie autorităților administrative cu atribuții în cuantificarea și plata despăgubirilor. Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 dispune că, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

De asemenea, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că în situațiile în care, până la adoptarea Legii nr. 247/2005 nu s-a emis o decizie în soluționarea notificării, procedura de acordare a despăgubirilor este cea prevăzută de legea specială. Prin urmare, Curtea apreciază că instanța de fond a depășit aceste limite stipulând asupra cuantumului despăgubirilor și asupra obligației pârâtului de a emite o decizie în care să prevadă aceste despăgubiri. Deși în dispozitiv instanța de fond a făcut referire la art. 16 din Legea nr. 247/2005, nu a motivat în ce sens vor fi aplicate dispozițiile acestui articol în condițiile în care a dispus și asupra cuantificării despăgubirilor ce urmau a fi acordate, atribuție ce revine exclusiv Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care procedează la o evaluare proprie a despăgubirilor.

În consecință, Curtea va admite apelul, în baza art. 296 C. proc. civ., va schimba, în parte, sentința, în sensul că va obliga pârâtul să emită dispoziția cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii, prin echivalent, numai pentru construcție nu și pentru teren și să înainteze dosarul cu propunerea respectivă, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru aplicarea procedurii prevăzută de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Împotriva acestor din urmă hotărâri a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând următoarele critici de nelegalitate: Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atesta această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001 cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerea notificării.

Odată dovedită calitatea de persoană îndreptățită, se va avea în vedere întinderea dreptului de proprietate. În cazul unei astfel de contestații instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluționarea notificării și nu poate ignora dispozițiile, la fel de obligatorii, ale deciziei nr. 52/2007, pronunțată ulterior deciziei nr. XX din 19 martie 2007 tot în recurs în interesul legii. În același sens, sunt și dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, în baza deciziilor emise de către Comisia Centrală și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite un titlu de conversie și/sau un titlul de plată, conform legii.

Sunt nefondate argumentele instanței de apel în sensul că dacă s-ar aplica aceste prevederi i-ar fi încălcat dreptul la proces echitabil, cu componența sa materială esențială, a dreptului de a acces la o instanță, la un tribunal independent și imparțial, prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, având în vedere că acesta poate să conteste în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei.

Potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, „deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de acesta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi." Potrivit alin. (2) și (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor,

a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.

Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate. Instanța nu poate obliga instituția la înaintarea directă a dispoziției primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Instanța nu poate obliga instituția la înaintarea directă dispoziției primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluție ar priva Instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită acestuia și de Legea nr. 215/2001, legea administrației publice locale.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, recurentul-pârât este obligat să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea acesteia sau, după caz, a înscrisurilor doveditoare. Nu există nici un temei legal pentru care, considerând că actele depuse nu sunt adecvate sau insuficiente, în speță, declarația intimaților, că nu au alte dovezi de prezentat, recurentul - pârât să refuze soluționarea notificării. Chiar și în situația neîndeplinirii de către intimați a condiției de a depune actele necesare de către pârât, soluția de obligare a acestuia la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate este în concordanță cu legea.

Refuzul persoanei juridice notificate nu poate împiedica intimații de a se adresa instanței de judecată în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparație, sub pretextul că nu au depus toate actele, întrucât contravine dispozițiilor art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind liberul acces la justiție. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 99 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă, și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.