ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8110/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8110/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 9 februarie 2009, Ț.V.F. a solicitat, în temeiul

Legii nr. 10/2001 și în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar

general, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la

restituirea către reclamant a imobilului situat în București, str. M.V. nr. X

(fost M.V. nr. Y), sector 3, compus din teren în suprafață de 300 mp și un corp

de casă (parter, două etaje și mansardă, conform procesului-verbal de carte

funciară nr. Z/1940), iar în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură

nu este posibilă, să fie obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții prin care

să i se acorde, în compensare, alte bunuri și servicii ori să se propună

acordarea de despăgubiri, la valoarea de piață, în cazul în care măsura

compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de reclamant. A solicitat

totodată obligarea pârâtului, ca în termen de 10 zile de la emiterea

dispoziției de acordare de despăgubiri, să înainteze întreaga documentație

prevăzută la art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privitoare

la imobil, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor; obligarea pârâtului la plata către stat a unei amenzi civile în

cuantum de 500.000 lei pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligațiilor;

precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de

soluționarea cauzei.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 461 din 7 aprilie 2010 a admis în parte

cererea formulată. A obligat pe pârât să emită dispoziție prin care să acorde

reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri,

pentru imobilul situat în București, str. M.V. nr. X, fost nr. Y, sector 3,

compus din teren în suprafață de 300 mp și un corp de casă (P+2E+M). A obligat

pe pârât să înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor documentația prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. (2) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în termen de 30 de zile de la rămânerea

definitivă a dispoziției. A respins capătul de cerere privind obligarea

pârâtului la plata unei amenzi civile către stat, ca neîntemeiat. A obligat

pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3190,61 RON cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că prin Notificarea nr. 443 din 14 februarie

2002, C.M. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul în litigiu.

Prin procesul-verbal

din 22 aprilie 2004 emis de Comisia municipiului București pentru aplicarea

Legii nr. 10/2001 și H.G. nr. 614/2001 a fost respinsă cererea având ca obiect

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil.

Prin Decizia nr. 665A

din 13 octombrie 2005, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, a admis

apelul declarat de C.M. împotriva Sentinței nr. 124 din 11 februarie 2005 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a schimbat în tot această

hotărâre, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat

procesul-verbal nr. ZZ/2004 și a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită

în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește imobilul situat

în București, str. M.V. nr. X (fost nr. Y), sector 3.

Potrivit

Certificatului de calitate de moștenitor din 9 iulie 2008, C.M. a decedat la

data de 12 septembrie 2007, de pe urma sa rămânând ca moștenitor reclamantul

Ț.V.F., în calitate de fiu.

În raport de

dispozițiile art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

tribunalul a constatat că după anularea procesului-verbal nr. ZZ/2004, Primăria

municipiului București nu a mai emis o nouă decizie (dispoziție), prin care să

se pronunțe asupra cererii formulate de C.M. și continuată de moștenitorul

acesteia, reclamantul Ț.V.F. privind acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul menționat mai sus.

În aceste condiții,

tribunalul a reținut că este competent să soluționeze pe fond notificarea

formulată de reclamant, atitudinea pârâtului echivalând cu un refuz

nejustificat de a răspunde la aceasta, în acest sens pronunțându-se și Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin Decizia nr. XX/2007, dată în

soluționarea unui recurs în interesul legii.

Pe fondul

notificării, tribunalul a constatat, în baza actelor dosarului, că imobilul în

litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la

M.A.F., că a fost demolat în baza Decretului de expropriere–demolare nr.

217/1989 și că în prezent terenul este ocupat de construcții (bloc de locuințe)

și elemente de sistematizare (alei acces, trotuar pietonal, parcare).

Totodată, prin

Decizia civilă nr. 665A/2005, s-a constatat că autoarea reclamantului, C.M.

avea calitatea de persoană îndreptățită în sensul prevederilor Legii nr.

10/2001, în ceea ce privește imobilul situat în București, str. M.V. nr. X

(fost nr. Y), sector 3, dreptul de proprietate asupra acestuia fiind transmis

prin succesiune de la G.F.A. către fiica acesteia G.C.A., devenită prin

schimbarea numelui M.M. și ulterior C.M.

Făcând aplicațiunea

dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2),

art. 10 alin. (1) și alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

tribunalul a admis în parte acțiunea.

Cererea reclamantului

de obligare a pârâtului să emită dispoziție prin care să îi acorde măsuri

reparatorii, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii nu a fost

admisă, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul are la dispoziție

astfel de bunuri sau servicii pe care să le poată acorda în compensare și care

sunt acestea.

În ceea ce privește

valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului pentru

imobilul în litigiu, tribunalul a reținut că revine Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor competența stabilirii acesteia, în condițiile art. 16

și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamantul având posibilitatea

să atace în justiție decizia adoptată de Comisia Centrală, în temeiul Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În baza art. 16 alin.

(2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, tribunalul a obligat pe pârât să

înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

documentația prevăzută de acest text de lege (notificarea, dispoziția emisă de

unitatea deținătoare, situația juridică a imobilului, întreaga documentație

aferentă acestora), în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a

dispoziției.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata către stat a unei amenzi

civile de 50 RON pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligațiilor

stabilite în sarcina sa, tribunalul l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, în

raport de dispozițiile art. 580³ alin. (1) C. proc. civ.

Din dispoziția legală

mai sus enunțată, prima instanță a constatat că reiese că cel care este

creditor al unei obligații de a face, stabilită în favoarea sa printr-un titlu

executoriu, poate solicita obligarea debitorului la plata unei amenzi civile în

favoarea statului, în cazul în care obligația de a face are caracter intuitu

personae, neputând fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, iar

acesta nu o execută de bunăvoie.

În speță, tribunalul

a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit, la acest moment, să solicite

obligarea pârâtului la plata unei amenzi civile în favoarea statului, existând

posibilitatea ca acesta să execute de bunăvoie obligațiile stabilite în sarcina

sa prin prezenta hotărâre.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin Decizia nr. 763 A din 16 decembrie 2010, prin care s-a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a

constatat că prin prima critică formulată, pârâtul a susținut că în mod greșit

a admis prima instanță acțiunea reclamantului și l-a obligat să emită

dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

deoarece termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și 2 din Legea

nr. 10/2001, în care unitatea deținătoare este obligată să soluționeze

notificarea, este un termen de recomandare, iar depășirea lui poate fi

sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri dacă se dovedește culpa

instituției în acest sens.

Critica a fost găsită

nefondată, natura termenului menționat mai sus fiind fără relevanță, în

condițiile în care reclamantul are deschisă calea acțiunii în justiție pentru

valorificarea dreptului pretins în ipoteza dedusă judecății, conform art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care a fost interpretat prin Decizia în

interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată

în M. Of. din 12 noiembrie 2007, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ.,

în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze în fond și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În ceea ce privește

referirile pârâtului la dispozițiile art. 22 din Legea 10/2001, curtea a

constatat că acesta doar a citat textul legal menționat, fără a aduce în mod

concret nicio critică hotărârii apelate în raport cu prevederile legale

invocate care să poată fi examinată de instanța de apel din perspectiva

analizei temeiniciei și legalității soluției atacate.

Ultima critică adusă

hotărârii, în sensul că în mod greșit a fost obligat pârâtul să înainteze

dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece

potrivit art. 16 alin. (2

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului

nr. 81/2007, acesta se înaintează instituției Prefectului pentru avizul de

legalitate, a fost apreciată de curtea de apel ca fiind nefondată, având în

vedere prevederile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007.

În virtutea acestui

text legal, s-a constatat că în mod corect a obligat prima instanță pârâtul să

înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

documentația prevăzută de norma juridică enunțată, în termen de 30 de zile la

rămânerea definitivă a dispoziției conținând propunerea de acordare a

despăgubirilor.

În ceea ce privește

art. 16 alin. (2

1

) din lege, invocat de pârât, care are în vedere

doar dispozițiile autorităților administrației publice locale, iar nu întreaga

documentație prevăzută la art. 16 alin. (2), s-a reținut că reglementează o

obligație de comunicare paralelă către instituția prefectului, în vederea centralizării

și obținerii unui aviz de legalitate, care nu înlătură însă obligația de

comunicare directă a documentației către Secretariatul Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor conform art. 16 alin. (1) enunțat mai sus, ce a rămas

în vigoare ca atare, după introducerea alin. (2

1

) prin O.U.G. nr.

81/2007.

Pentru considerentele

expuse mai sus, ca urmare a exercitării controlului judiciar în limitele

criticilor formulate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea a respins

apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea acestuia și

modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în

judecată, ca neîntemeiată.

A arătat că așa cum

rezultă din dispozițiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, reclamantul ar fi

trebuit să completeze dosarul constituit în baza legii speciale de reparație,

pentru a face pe deplin dovada calității de persoană îndreptățită.

A mai precizat că nu

au fost produse dovezi nici în sensul că reclamantul a primit despăgubiri

pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale încheiate de

România, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Având în vedere

dispozițiile Legii nr. 247/2005, Capitolul 5 art. 16 din Titlul VII, a arătat

că dispoziția contestată urmează a fi analizată de evaluatorul sau societatea

de evaluatori desemnată, care va întocmi raportul de evaluare pe care îl va

transmite Comisiei Centrale, raport ce conține cuantumul despăgubirilor în

limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.

În baza acestui

raport, Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlu

de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

A precizat totodată

că se va emite titlu de despăgubire de către Comisia Centrală până la

concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse doar

în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 32 din

Legea nr. 10/2001, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda

ca despăgubire, situație ce nu se regăsește în speță.

În ceea ce privește

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, a considerat că

onorariul avocatului este disproporționat și tendențios și a solicitat a se

avea în vedere art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Mai mult decât atât,

a arătat că instanța de fond nu a precizat punctual ce reprezintă suma

cheltuielilor de judecată, în aceste condiții curtea de apel fiind obligată să

se pronunțe în funcție de apărările părților privind temeinicia pretențiilor

acordării respectivelor cheltuieli, care în opinia sa nu se justifică în raport

cu întinderea prestației apărătorului reclamantului.

A considerat așadar

că rezultă până la evidență că instanța de apel – erijându-se în apărătorul

uneia dintre părți – s-a pronunțat extra petita, săvârșind un exces de putere

atunci când a considerat că sunt îndeplinite condițiile legale referitoare la

culpa procesuală a instituției „căzută în pretenții” și la justificarea acestor

pretenții în fața instanței, fără să invoce în această motivare niciun element

de probațiune, de natură a-i susține temeinicia.

În aceste condiții, a

arătat că se impune respingerea ca nefondată a cererii de acordare a

cheltuielilor de judecată, care se justifică cel mult până la concurența sumei

care s-a plătit ca taxă judiciară de timbru.

Pe de altă parte,

cheltuielile de judecată sunt exagerat de mari prin prisma Deciziei nr. 3564 a

Consiliului Uniunii Barourilor din România care a intrat în vigoare la 26

martie 1999.

A solicitat, de

asemenea, a se avea în vedere și prevederile art. 132 din Statutul profesiei de

avocat, în care sunt prevăzute criteriile pentru stabilirea onorariului unui

avocat.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Se reține că parte

din critici, respectiv cele privind faptul că nu s-au făcut dovezi în sensul că

reclamantul a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit

acordurilor internaționale încheiate de România, în conformitate cu

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005,

cele privind darea titlului de despăgubire de către Comisia Centrală doar în

condițiile emiterii deciziilor/ordinelor în raport de prevederile art. 6 alin.

(4) și art. 32 din legea specială de reparație, situație neregăsită în speță și

cele privind cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond, sunt

formulate omisso medio, situație în care nu pot fi analizate.

Întrucât recursul, ca

și cale extraordinară de atac, poate fi exercitat împotriva deciziei pronunțate

în apel pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., rezultă

că prin criticile formulate trebuie să se tindă a se demonstra de ce

considerentele sunt eronate în raport de textele de lege aplicabile speței.

Or, în condițiile

formulării în recurs pentru prima dată a unor critici, omisso medio, acestea nu

pot fi analizate câtă vreme nu au făcut obiectul soluționării și în apel.

Referitor la

criticile vizând aplicarea eronată a dispozițiilor art. 21 – 23 din Legea nr.

10/2001, se constată că, deși acestea sunt formulate în termeni generali,

permit încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., însă nu pot fi primite în soluționarea favorabilă a cauzei.

Astfel, se reține,

după cum corect au constatat și instanțele fondului, că reclamantul a făcut

dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii,

în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, atât prin prisma

înscrisurilor la care s-a făcut referire prin hotărârile pronunțate în cauză

cât și prin prisma Deciziei nr. 665A din 13 octombrie 2005 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 1595/2005, prin care s-a constatat

că autoarea reclamantului, C.M., avea calitatea de persoană îndreptățită în

sensul prevederilor legii, pentru imobilul în litigiu.

Totodată,

necompletarea dosarului administrativ constituit în baza legii speciale de

reparație, nu poate conduce, cum greșit susține recurentul, la nerezolvarea

fondului pretențiilor de către instanța de judecată, în raport de prevederile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și ale Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei

Curți dată în interesul legii, precum și de principiul liberului acces la

justiție, față de refuzul instituției de a răspunde notificării formulate.

Nu pot fi primite

nici criticile privind acordarea eronată de către instanța de apel a

cheltuielilor de judecată, fără a se indica ce reprezintă acestea, în raport de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., având în vedere faptul că s-a specificat

că acestea reprezintă onorariu de avocat, conform chitanței din 15 decembrie

2010, aflată la dosarul de apel.

Se reține, de

asemenea, că prin dispozițiile cuprinse la alin. (3) al art. 274 C. proc. civ.,

invocate de recurent, este instituită posibilitatea judecătorilor de a micșora

onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor

minimale, însă numai în situațiile în care se va constata motivat că sunt

nepotrivit de mari, față de valoarea pricinii sau munca depusă de avocat, ceea

ce nu este cazul în speță.

Pentru aceste

considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât.

Văzând și

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade

în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată,

precum și solicitarea intimatului–reclamant formulată prin întâmpinare, care a

fost dovedită prin depunerea chitanței privind plata onorariului de avocat, va

fi obligat recurentul–pârât la plata către Ț.V.F. a sumei de 1200 RON

cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva

Deciziei nr. 763 A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Obligă pe recurent la

1200 RON cheltuieli de judecată către intimatul–reclamant Ț.V.F.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2011.