ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8110/2011

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 9 februarie 2009, Ț.V.F. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 și în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar general, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la restituirea către reclamant a imobilului situat în București, str. M.V. nr. X (fost M.V. nr. Y), sector 3, compus din teren în suprafață de 300 mp și un corp de casă (parter, două etaje și mansardă, conform procesului-verbal de carte funciară nr. Z/1940), iar în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, să fie obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții prin care să i se acorde, în compensare, alte bunuri și servicii ori să se propună acordarea de despăgubiri, la valoarea de piață, în cazul în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de reclamant.

A solicitat totodată obligarea pârâtului, ca în termen de 10 zile de la emiterea dispoziției de acordare de despăgubiri, să înainteze întreaga documentație prevăzută la art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privitoare la imobil, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului la plata către stat a unei amenzi civile în cuantum de 500.000 lei pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligațiilor; precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 461 din 7 aprilie 2010 a admis în parte cererea formulată. A obligat pe pârât să emită dispoziție prin care să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri, pentru imobilul situat în București, str. M.V.

nr. X, fost nr. Y, sector 3, compus din teren în suprafață de 300 mp și un corp de casă (P+2E+M). A obligat pe pârât să înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor documentația prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a dispoziției. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unei amenzi civile către stat, ca neîntemeiat. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3190,61 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin Notificarea nr. 443 din 14 februarie 2002, C.M. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.

Prin procesul-verbal din 22 aprilie 2004 emis de Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și H.G. nr. 614/2001 a fost respinsă cererea având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil. Prin Decizia nr. 665A din 13 octombrie 2005, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, a admis apelul declarat de C.M. împotriva Sentinței nr. 124 din 11 februarie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a schimbat în tot această hotărâre, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat procesul-verbal nr. ZZ/2004 și a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește imobilul situat în București, str. M.V.

nr. X (fost nr. Y), sector 3. Potrivit Certificatului de calitate de moștenitor din 9 iulie 2008, C.M. a decedat la data de 12 septembrie 2007, de pe urma sa rămânând ca moștenitor reclamantul Ț.V.F., în calitate de fiu. În raport de dispozițiile art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că după anularea procesului-verbal nr. ZZ/2004, Primăria municipiului București nu a mai emis o nouă decizie (dispoziție), prin care să se pronunțe asupra cererii formulate de C.M. și continuată de moștenitorul acesteia, reclamantul Ț.V.F. privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul menționat mai sus.

În aceste condiții, tribunalul a reținut că este competent să soluționeze pe fond notificarea formulată de reclamant, atitudinea pârâtului echivalând cu un refuz nejustificat de a răspunde la aceasta, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin Decizia nr. XX/2007, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii. Pe fondul notificării, tribunalul a constatat, în baza actelor dosarului, că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la M.A.F., că a fost demolat în baza Decretului de expropriere–demolare nr. 217/1989 și că în prezent terenul este ocupat de construcții (bloc de locuințe) și elemente de sistematizare (alei acces, trotuar pietonal, parcare).

Totodată, prin Decizia civilă nr. 665A/2005, s-a constatat că autoarea reclamantului, C.M. avea calitatea de persoană îndreptățită în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește imobilul situat în București, str. M.V. nr. X (fost nr. Y), sector 3, dreptul de proprietate asupra acestuia fiind transmis prin succesiune de la G.F.A. către fiica acesteia G.C.A., devenită prin schimbarea numelui M.M. și ulterior C.M. Făcând aplicațiunea dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2), art. 10 alin. (1) și alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis în parte acțiunea. Cererea reclamantului de obligare a pârâtului să emită dispoziție prin care să îi acorde măsuri reparatorii, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii nu a fost admisă, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul are la dispoziție astfel de bunuri sau servicii pe care să le poată acorda în compensare și care sunt acestea.

În ceea ce privește valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului pentru imobilul în litigiu, tribunalul a reținut că revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor competența stabilirii acesteia, în condițiile art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamantul având posibilitatea să atace în justiție decizia adoptată de Comisia Centrală, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. În baza art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, tribunalul a obligat pe pârât să înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor documentația prevăzută de acest text de lege (notificarea, dispoziția emisă de unitatea deținătoare, situația juridică a imobilului, întreaga documentație aferentă acestora), în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a dispoziției.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata către stat a unei amenzi civile de 50 RON pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina sa, tribunalul l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, în raport de dispozițiile art. 580³ alin. (1) C. proc. civ. Din dispoziția legală mai sus enunțată, prima instanță a constatat că reiese că cel care este creditor al unei obligații de a face, stabilită în favoarea sa printr-un titlu executoriu, poate solicita obligarea debitorului la plata unei amenzi civile în favoarea statului, în cazul în care obligația de a face are caracter intuitu personae, neputând fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, iar acesta nu o execută de bunăvoie.

În speță, tribunalul a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit, la acest moment, să solicite obligarea pârâtului la plata unei amenzi civile în favoarea statului, existând posibilitatea ca acesta să execute de bunăvoie obligațiile stabilite în sarcina sa prin prezenta hotărâre. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 763 A din 16 decembrie 2010, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a constatat că prin prima critică formulată, pârâtul a susținut că în mod greșit a admis prima instanță acțiunea reclamantului și l-a obligat să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, deoarece termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și 2 din Legea nr. 10/2001, în care unitatea deținătoare este obligată să soluționeze notificarea, este un termen de recomandare, iar depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri dacă se dovedește culpa instituției în acest sens. Critica a fost găsită nefondată, natura termenului menționat mai sus fiind fără relevanță, în condițiile în care reclamantul are deschisă calea acțiunii în justiție pentru valorificarea dreptului pretins în ipoteza dedusă judecății, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care a fost interpretat prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of.

din 12 noiembrie 2007, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze în fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În ceea ce privește referirile pârâtului la dispozițiile art. 22 din Legea 10/2001, curtea a constatat că acesta doar a citat textul legal menționat, fără a aduce în mod concret nicio critică hotărârii apelate în raport cu prevederile legale invocate care să poată fi examinată de instanța de apel din perspectiva analizei temeiniciei și legalității soluției atacate.

Ultima critică adusă hotărârii, în sensul că în mod greșit a fost obligat pârâtul să înainteze dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece potrivit art. 16 alin. (2 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81/2007, acesta se înaintează instituției Prefectului pentru avizul de legalitate, a fost apreciată de curtea de apel ca fiind nefondată, având în vedere prevederile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007. În virtutea acestui text legal, s-a constatat că în mod corect a obligat prima instanță pârâtul să înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor documentația prevăzută de norma juridică enunțată, în termen de 30 de zile la rămânerea definitivă a dispoziției conținând propunerea de acordare a despăgubirilor.

În ceea ce privește art. 16 alin. (2 1 ) din lege, invocat de pârât, care are în vedere doar dispozițiile autorităților administrației publice locale, iar nu întreaga documentație prevăzută la art. 16 alin. (2), s-a reținut că reglementează o obligație de comunicare paralelă către instituția prefectului, în vederea centralizării și obținerii unui aviz de legalitate, care nu înlătură însă obligația de comunicare directă a documentației către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform art. 16 alin. (1) enunțat mai sus, ce a rămas în vigoare ca atare, după introducerea alin. (2 1 ) prin O.U.G. nr. 81/2007. Pentru considerentele expuse mai sus, ca urmare a exercitării controlului judiciar în limitele criticilor formulate, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., curtea a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A arătat că așa cum rezultă din dispozițiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, reclamantul ar fi trebuit să completeze dosarul constituit în baza legii speciale de reparație, pentru a face pe deplin dovada calității de persoană îndreptățită. A mai precizat că nu au fost produse dovezi nici în sensul că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Având în vedere dispozițiile Legii nr. 247/2005, Capitolul 5 art. 16 din Titlul VII, a arătat că dispoziția contestată urmează a fi analizată de evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată, care va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri. În baza acestui raport, Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. A precizat totodată că se va emite titlu de despăgubire de către Comisia Centrală până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 32 din Legea nr. 10/2001, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situație ce nu se regăsește în speță.

În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, a considerat că onorariul avocatului este disproporționat și tendențios și a solicitat a se avea în vedere art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Mai mult decât atât, a arătat că instanța de fond nu a precizat punctual ce reprezintă suma cheltuielilor de judecată, în aceste condiții curtea de apel fiind obligată să se pronunțe în funcție de apărările părților privind temeinicia pretențiilor acordării respectivelor cheltuieli, care în opinia sa nu se justifică în raport cu întinderea prestației apărătorului reclamantului.

A considerat așadar că rezultă până la evidență că instanța de apel – erijându-se în apărătorul uneia dintre părți – s-a pronunțat extra petita, săvârșind un exces de putere atunci când a considerat că sunt îndeplinite condițiile legale referitoare la culpa procesuală a instituției „căzută în pretenții” și la justificarea acestor pretenții în fața instanței, fără să invoce în această motivare niciun element de probațiune, de natură a-i susține temeinicia. În aceste condiții, a arătat că se impune respingerea ca nefondată a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care se justifică cel mult până la concurența sumei care s-a plătit ca taxă judiciară de timbru.

Pe de altă parte, cheltuielile de judecată sunt exagerat de mari prin prisma Deciziei nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România care a intrat în vigoare la 26 martie 1999. A solicitat, de asemenea, a se avea în vedere și prevederile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, în care sunt prevăzute criteriile pentru stabilirea onorariului unui avocat. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Se reține că parte din critici, respectiv cele privind faptul că nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, cele privind darea titlului de despăgubire de către Comisia Centrală doar în condițiile emiterii deciziilor/ordinelor în raport de prevederile art. 6 alin. (4) și art. 32 din legea specială de reparație, situație neregăsită în speță și cele privind cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond, sunt formulate omisso medio, situație în care nu pot fi analizate. Întrucât recursul, ca și cale extraordinară de atac, poate fi exercitat împotriva deciziei pronunțate în apel pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc.

civ., rezultă că prin criticile formulate trebuie să se tindă a se demonstra de ce considerentele sunt eronate în raport de textele de lege aplicabile speței. Or, în condițiile formulării în recurs pentru prima dată a unor critici, omisso medio, acestea nu pot fi analizate câtă vreme nu au făcut obiectul soluționării și în apel. Referitor la criticile vizând aplicarea eronată a dispozițiilor art. 21 – 23 din Legea nr. 10/2001, se constată că, deși acestea sunt formulate în termeni generali, permit încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă nu pot fi primite în soluționarea favorabilă a cauzei.

Astfel, se reține, după cum corect au constatat și instanțele fondului, că reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, atât prin prisma înscrisurilor la care s-a făcut referire prin hotărârile pronunțate în cauză cât și prin prisma Deciziei nr. 665A din 13 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 1595/2005, prin care s-a constatat că autoarea reclamantului, C.M., avea calitatea de persoană îndreptățită în sensul prevederilor legii, pentru imobilul în litigiu.

Totodată, necompletarea dosarului administrativ constituit în baza legii speciale de reparație, nu poate conduce, cum greșit susține recurentul, la nerezolvarea fondului pretențiilor de către instanța de judecată, în raport de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și ale Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți dată în interesul legii, precum și de principiul liberului acces la justiție, față de refuzul instituției de a răspunde notificării formulate. Nu pot fi primite nici criticile privind acordarea eronată de către instanța de apel a cheltuielilor de judecată, fără a se indica ce reprezintă acestea, în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., având în vedere faptul că s-a specificat că acestea reprezintă onorariu de avocat, conform chitanței din 15 decembrie 2010, aflată la dosarul de apel.

Se reține, de asemenea, că prin dispozițiile cuprinse la alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., invocate de recurent, este instituită posibilitatea judecătorilor de a micșora onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, însă numai în situațiile în care se va constata motivat că sunt nepotrivit de mari, față de valoarea pricinii sau munca depusă de avocat, ceea ce nu este cazul în speță. Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, precum și solicitarea intimatului–reclamant formulată prin întâmpinare, care a fost dovedită prin depunerea chitanței privind plata onorariului de avocat, va fi obligat recurentul–pârât la plata către Ț.V.F.

a sumei de 1200 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva Deciziei nr. 763 A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurent la 1200 RON cheltuieli de judecată către intimatul–reclamant Ț.V.F. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2011.