ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5423/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 244 din 19 februarie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă

în parte acțiunea formulată de reclamanta L.M. în contradictoriu cu pârâtul

Mun. București prin Primarul General, a fost obligat pârâtul să emită

dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 către reclamantă, în calitate de

persoană îndreptățită, pentru fostul imobil situat în București, sector 3,

corespunzător cotei de 2/3 din proprietate, imposibil de restituit în natură și

a fost obligat pârâtul la 4.760 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că reclamanta, prin notificarea din 31

octombrie 2001 a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent

prevăzute de Legea nr. 10/2001, însă pârâtul nu s-a pronunțat asupra acestei

cereri, astfel cum era obligat prin art. 25 alin. (1) din legea specială. În

adresa de înaintare a Dosarului administrativ nr. 31017 privind imobilul în

litigiu, pârâtul a menționat în mod expres că dosarul este complet și urmează a

fi înaintat Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, așa încât, reclamanta

și-a îndeplinit obligația prevăzută de Legea nr. 10/2001 de a depune toate

actele necesare fundamentării și emiterii deciziei de restituire, fără ca, la

rândul lui, pârâtul să-și îndeplinească obligația de a emite dispoziția

motivată în termen de 60 de zile, măcar de la data depunerii tuturor actelor

doveditoare.

S-a reținut că

reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în sensul art. 3

din Legea nr. 10/2001 și că aceasta împreună cu mama ei, au stăpânit imobilul

până în anul 1989, când în baza Dec. nr. 41/1989 a fost expropriat, fiind

trecut în proprietatea statului, iar în urma exproprierii li s-au acordat

despăgubiri doar pentru construcție.

Instanța a avut în

vedere prevederile art. 26 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, modificată prin

Legea nr. 247/2005, care nu mai dau posibilitatea acordării de despăgubiri în

echivalent bănesc, posibilitate prevăzută în vechea reglementare a Legii nr.

10/2001, ci unitatea deținătoare poate propune acordarea de despăgubiri în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu respectarea dispozițiilor

acestui titlu, în ceea ce privește instituția abilitată să stabilească valoarea

echivalentă a imobilului preluat de către stat.

Reținând culpa

procesuală a pârâtului, în temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat

pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 191/ A din 16 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost

respins apelul pârâtului și s-a admis apelul declarat de reclamantă, a fost

schimbată în parte sentința atacată în sensul identificării concrete a

imobilului pentru care s-a propun despăgubiri, fiind menținute celelalte

dispoziții și a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a dispune

astfel, s-a reținut că instanța de fond nu a stabilit concret suprafețele

imobilului a cărui restituire s-a solicitat, astfel că, pentru a preveni o

eventuală imposibilitate de executare a dispozitivului sentinței, față de

necesitatea unei identificări concrete pentru evaluare, era necesar a fi

schimbată în parte sentința în sensul că imobilul ce face, în cotă de 2/3,

obiectul notificării reclamante, situat în București, sector 3, a fost compus

din teren în suprafață de 404 mp și construcție demolată în suprafață utilă de

66,95 mp, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

În ce privește apelul

declarat de către pârât, primul motiv relativ la faptul că reclamanta nu a

înțeles să-și completeze dosarul administrativ, instanța nu l-a putut primi,

motivat de faptul că, în drept, sunt aplicabile prev. art. art. 25 din Legea

nr. 10/2001 și art. 25 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi

adoptate prin H.G. nr. 250/2007. S-a constatat că, prin adresa din 7 ianuarie

2010 emisă de P.M.B., comunicată împreună cu dosarul administrativ, apelantul a

comunicat reclamantei că dosarul administrativ este complet și că va fi

înaintat Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanta și-a

îndeplinit obligațiile ce izvorau din lege.

În ce privește al

doilea motiv de apel formulat de pârât, referitor la greșita obligare la plata

cheltuielilor de judecată, instanța a constatat că, atâta timp cât acțiunea a

fost admisă, ca urmare a nesoluționării în termen a notificării formulate de

reclamantă, pârâtul a căzut în pretenții în sensul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., fiind obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea

adversă, iar în ce privește posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., s-a reținut că nu există temei pentru a reduce

onorariul avocațial, acesta nefiind nejustificat de mare în raport de aceste

criterii menționate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul, criticile aduse deciziei atacate fiind

încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pârâtul consideră că,

în mod greșit a fost admis apelul declarat de reclamantă, câtă vreme termenul

de 60 de zile, în înțelesul dat de art. 23 din Normele metodologice ale Legii

nr. 10/2001, se calculează, în speță, de la data depunerii actelor doveditoare.

Prin H.G. nr. 489/2003 s-a condiționat soluționarea notificării de existența

unei declarații din partea persoanei notificante în sensul că nu mai deține

alte probe. De asemenea, notificatoarea trebuia să depună și o declarație pe

proprie răspundere că nu a beneficiat de acordurile internaționale încheiate de

România și nici nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului.

O a doua critică

vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, pe care îl consideră exagerat de

mare, în raport de criteriile stabilite de art. 132 din Statutul profesiei de

avocat. Totodată, instanțele nu au ținut seama de Decizia nr. 3564 din 26

martie 1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, prin care s-au

stabilit onorariile minimale pentru serviciile prestate de avocat.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Este evident că, sub

aspectul obiectului investirii instanței și stabilirii cadrului juridic

procesual, acțiunea de față este o contestație împotriva refuzului Primăriei

Mun. București de a soluționa, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, notificarea ce a fost formulată de reclamantă, instanța

fiind investită tocmai pentru că pârâtul nu și-a respectat această obligație,

ajungându-se astfel ca, pe cale judecătorească, să se stabilească calitatea de

persoană îndreptățită, dreptul la despăgubiri și obligarea pârâtului la

emiterea dispoziției de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Așa fiind, raportul

de drept procesual se grefează pe raportul juridic ce a luat naștere în urma

transmiterii notificării și nesoluționării acesteia, în termenul prevăzut de

Legea nr. 10/2001.

În mod normal, ca

formă firească de respectare a legii, notificarea formulată în condițiile art.

21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziție emisă

de Primăria Mun. București potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din

aceeași formă a aceluiași act normativ, dispoziție care putea fi contestată în

justiție în condițiile prescrise de art. 24 alin. (7) și alin. (8) din legea

enunțată.

Cu alte cuvinte,

Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiție numai pentru refuzul expres

exprimat al entității notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii

obiect al notificării, omițând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel,

de tăcere a unității notificate.

Lipsa de reglementare

nu poate împiedica însă accesul la justiție al titularului dreptului subiectiv

recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din

Constituție, precum și cele ale art. 6 și art. 13 din C.A.D.O.L.F.

Așadar, pe cea din

urmă cale, justiția are obligația de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu

caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz,

fie prin obligarea entității notificate să se pronunțe prin decizie sau

dispoziție motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună

chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.

Conform art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă,

entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, iar

potrivit art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

deciziile/dispozițiile emise de unitățile învestite cu soluționarea

notificărilor se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire

Secretariatului Comisiei Centrale.

Atitudinea omisivă a

persoanei juridice deținătoare - în cazul în speță îmbrăcând forma lipsei

răspunsului - atrage competența instanței de a dispune obligarea pârâtului la

emiterea unei dispoziții conforme, în sensul arătat mai sus.

Prin adresa din 7

ianuarie 2010 emisă de P.M.B., comunicată împreună cu dosarul administrativ,

pârâtul a comunicat reclamantei că dosarul este complet și urmează a fi

înaintat Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Așadar, susținerile

pârâtului referitoare la obligația notificantei de a depune înscrisuri

doveditoare și celelalte alegații privitoare la declarațiile pe proprie

răspundere ale reclamantei, nu pot fi primite, câtă vreme notificatorul și-a

recunoscut propria culpă în nesoluționarea notificării, motivând hilar, prin

adresa din 28 iulie 2009, că dosarul va fi înaintat Comisiei interne pentru

analizarea notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, începând cu anul

2010, motivat de faptul că, capacitatea administrativă a municipalității este

epuizată.

Și critica vizând

greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă este nefondată, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Dispoziția legală

menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile

litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul

desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții,

adică să fi pierdut procesul.

Cu alte cuvinte,

obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod

exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a

ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul

pierderii procesului se dovedește cu însăși cuprinsul hotărârii judecătorești

prin care acesta s-a finalizat.

Or, în cauză, pârâtul

a încălcat dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, depășind cu mult

termenul prevăzut de acest text de lege și nesoluționând cererea reclamantei

într-un interval de timp de câțiva ani. Prin atitudinea sa, pârâtul Primarul

Mun. București nu și-a îndeplinit obligația legală ce îi revenea, ceea ce a dus

la declanșarea acțiunii judiciare, fiind astfel dovedită culpa sa procesuală.

În ce privește

solicitarea recurentului privind aplicarea în speță a dispozițiilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se justifică, întrucât textul de lege

menționat permite instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților

atunci când constată că acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari față de

valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, iar trimiterea la

„tabloul onorariilor minimale” este superfluă, întrucât acesta nu mai există în

prezent.

Procedând la

obligarea pârâtului la plata onorariului de avocat achitat de reclamantă,

instanțele de fond au ținut seama de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., cuantumul acestuia fiind corespunzător cu valoarea pricinii sau de munca

îndeplinită de avocat, astfel că nu se impune aplicarea dispozițiilor cuprinse

în alin. (3) din același articol, în sensul micșorării onorariului de avocat.

Pentru considerentele

arătate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtul Mun. București.

Vazând și culpa

procesuală a pârâtului, în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va

dispune obligarea acestuia la plata către reclamantă a cheltuielilor de

judecată ocazionate de această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Mun. București, prin Primarul General împotriva Deciziei

civile nr. 191/ A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Obligă pârâtul la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.240 lei către reclamanta L.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 iunie 2011.