ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5423/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 244 din 19 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta L.M. în contradictoriu cu pârâtul Mun. București prin Primarul General, a fost obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 către reclamantă, în calitate de persoană îndreptățită, pentru fostul imobil situat în București, sector 3, corespunzător cotei de 2/3 din proprietate, imposibil de restituit în natură și a fost obligat pârâtul la 4.760 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamanta, prin notificarea din 31 octombrie 2001 a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, însă pârâtul nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, astfel cum era obligat prin art. 25 alin. (1) din legea specială. În adresa de înaintare a Dosarului administrativ nr. 31017 privind imobilul în litigiu, pârâtul a menționat în mod expres că dosarul este complet și urmează a fi înaintat Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, așa încât, reclamanta și-a îndeplinit obligația prevăzută de Legea nr. 10/2001 de a depune toate actele necesare fundamentării și emiterii deciziei de restituire, fără ca, la rândul lui, pârâtul să-și îndeplinească obligația de a emite dispoziția motivată în termen de 60 de zile, măcar de la data depunerii tuturor actelor doveditoare.

S-a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 și că aceasta împreună cu mama ei, au stăpânit imobilul până în anul 1989, când în baza Dec. nr. 41/1989 a fost expropriat, fiind trecut în proprietatea statului, iar în urma exproprierii li s-au acordat despăgubiri doar pentru construcție. Instanța a avut în vedere prevederile art. 26 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, care nu mai dau posibilitatea acordării de despăgubiri în echivalent bănesc, posibilitate prevăzută în vechea reglementare a Legii nr. 10/2001, ci unitatea deținătoare poate propune acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu respectarea dispozițiilor acestui titlu, în ceea ce privește instituția abilitată să stabilească valoarea echivalentă a imobilului preluat de către stat.

Reținând culpa procesuală a pârâtului, în temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată. Prin Decizia civilă nr. 191/ A din 16 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost respins apelul pârâtului și s-a admis apelul declarat de reclamantă, a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul identificării concrete a imobilului pentru care s-a propun despăgubiri, fiind menținute celelalte dispoziții și a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut că instanța de fond nu a stabilit concret suprafețele imobilului a cărui restituire s-a solicitat, astfel că, pentru a preveni o eventuală imposibilitate de executare a dispozitivului sentinței, față de necesitatea unei identificări concrete pentru evaluare, era necesar a fi schimbată în parte sentința în sensul că imobilul ce face, în cotă de 2/3, obiectul notificării reclamante, situat în București, sector 3, a fost compus din teren în suprafață de 404 mp și construcție demolată în suprafață utilă de 66,95 mp, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. În ce privește apelul declarat de către pârât, primul motiv relativ la faptul că reclamanta nu a înțeles să-și completeze dosarul administrativ, instanța nu l-a putut primi, motivat de faptul că, în drept, sunt aplicabile prev. art. art. 25 din Legea nr. 10/2001 și art. 25 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi adoptate prin H.G.

nr. 250/2007. S-a constatat că, prin adresa din 7 ianuarie 2010 emisă de P.M.B., comunicată împreună cu dosarul administrativ, apelantul a comunicat reclamantei că dosarul administrativ este complet și că va fi înaintat Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile ce izvorau din lege. În ce privește al doilea motiv de apel formulat de pârât, referitor la greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanța a constatat că, atâta timp cât acțiunea a fost admisă, ca urmare a nesoluționării în termen a notificării formulate de reclamantă, pârâtul a căzut în pretenții în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fiind obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă, iar în ce privește posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., s-a reținut că nu există temei pentru a reduce onorariul avocațial, acesta nefiind nejustificat de mare în raport de aceste criterii menționate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, criticile aduse deciziei atacate fiind încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâtul consideră că, în mod greșit a fost admis apelul declarat de reclamantă, câtă vreme termenul de 60 de zile, în înțelesul dat de art. 23 din Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001, se calculează, în speță, de la data depunerii actelor doveditoare. Prin H.G. nr. 489/2003 s-a condiționat soluționarea notificării de existența unei declarații din partea persoanei notificante în sensul că nu mai deține alte probe.

De asemenea, notificatoarea trebuia să depună și o declarație pe proprie răspundere că nu a beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România și nici nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului. O a doua critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, pe care îl consideră exagerat de mare, în raport de criteriile stabilite de art. 132 din Statutul profesiei de avocat. Totodată, instanțele nu au ținut seama de Decizia nr. 3564 din 26 martie 1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, prin care s-au stabilit onorariile minimale pentru serviciile prestate de avocat. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Este evident că, sub aspectul obiectului investirii instanței și stabilirii cadrului juridic procesual, acțiunea de față este o contestație împotriva refuzului Primăriei Mun.

București de a soluționa, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea ce a fost formulată de reclamantă, instanța fiind investită tocmai pentru că pârâtul nu și-a respectat această obligație, ajungându-se astfel ca, pe cale judecătorească, să se stabilească calitatea de persoană îndreptățită, dreptul la despăgubiri și obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Așa fiind, raportul de drept procesual se grefează pe raportul juridic ce a luat naștere în urma transmiterii notificării și nesoluționării acesteia, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată în condițiile art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziție emisă de Primăria Mun.

București potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeași formă a aceluiași act normativ, dispoziție care putea fi contestată în justiție în condițiile prescrise de art. 24 alin. (7) și alin. (8) din legea enunțată. Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiție numai pentru refuzul expres exprimat al entității notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omițând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unității notificate. Lipsa de reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiție al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituție, precum și cele ale art. 6 și art. 13 din C.A.D.O.L.F.

Așadar, pe cea din urmă cale, justiția are obligația de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin obligarea entității notificate să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite. Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, iar potrivit art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deciziile/dispozițiile emise de unitățile învestite cu soluționarea notificărilor se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.

Atitudinea omisivă a persoanei juridice deținătoare - în cazul în speță îmbrăcând forma lipsei răspunsului - atrage competența instanței de a dispune obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții conforme, în sensul arătat mai sus. Prin adresa din 7 ianuarie 2010 emisă de P.M.B., comunicată împreună cu dosarul administrativ, pârâtul a comunicat reclamantei că dosarul este complet și urmează a fi înaintat Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Așadar, susținerile pârâtului referitoare la obligația notificantei de a depune înscrisuri doveditoare și celelalte alegații privitoare la declarațiile pe proprie răspundere ale reclamantei, nu pot fi primite, câtă vreme notificatorul și-a recunoscut propria culpă în nesoluționarea notificării, motivând hilar, prin adresa din 28 iulie 2009, că dosarul va fi înaintat Comisiei interne pentru analizarea notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, începând cu anul 2010, motivat de faptul că, capacitatea administrativă a municipalității este epuizată. Și critica vizând greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă este nefondată, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul. Cu alte cuvinte, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însăși cuprinsul hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat.

Or, în cauză, pârâtul a încălcat dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, depășind cu mult termenul prevăzut de acest text de lege și nesoluționând cererea reclamantei într-un interval de timp de câțiva ani. Prin atitudinea sa, pârâtul Primarul Mun. București nu și-a îndeplinit obligația legală ce îi revenea, ceea ce a dus la declanșarea acțiunii judiciare, fiind astfel dovedită culpa sa procesuală. În ce privește solicitarea recurentului privind aplicarea în speță a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se justifică, întrucât textul de lege menționat permite instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților atunci când constată că acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, iar trimiterea la „tabloul onorariilor minimale” este superfluă, întrucât acesta nu mai există în prezent.

Procedând la obligarea pârâtului la plata onorariului de avocat achitat de reclamantă, instanțele de fond au ținut seama de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cuantumul acestuia fiind corespunzător cu valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, astfel că nu se impune aplicarea dispozițiilor cuprinse în alin. (3) din același articol, în sensul micșorării onorariului de avocat. Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Mun. București. Vazând și culpa procesuală a pârâtului, în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va dispune obligarea acestuia la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Mun. București, prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 191/ A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Obligă pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.240 lei către reclamanta L.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2011.