ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 850/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 23 ianuarie 2009, M.M.C. și M.D.A. au solicitat instanței – în contradictoriu cu Primăria Municipiului București - prin Primar General - să dispună obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. V., sector 4, compus din teren în suprafață de 635 m.p. și cele trei corpuri de construcție situate pe acesta. În motivarea acțiunii, reclamanții au învederat că sunt moștenitorii fostelor proprietare ale imobilului, N.M. și M.M. care, au fost constrânse să doneze Statului nemișcătorul, fiecare pentru cota sa indiviză de ½, actele de donație fiind autentificate din 18 decembrie 1964 și respectiv din 24 februarie 1967 de către Notariatul de Stat al Raionului N.B.

Ulterior, se mai arată, prin sentința civilă nr. 1894 din 12 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Sector 5 București, ambele acte de donație au fost constatate ca fiind lovite de nulitate absolută pentru lipsa cauzei. Așadar, conchid reclamanții, Statul nu a avut niciodată un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, ci doar posesia obținută prin abuz, în timp ce reclamanții își dovedesc dreptul de proprietate prin act autentic, transcris pentru opozabilitate și încheiat anterior începerii posesiei statului. Investită în primă instanță, Judecătoria Sectorului 4 București, prin sentința civilă nr. 1149 din 20 februarie 2009, a admis excepția necompetenței sale materiale și în consecință, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția civilă, reținând că imobilul în litigiu are o valoare mai mare de 500.000 lei. Prin sentința civilă nr. 46 din 18 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă, reținând că aceștia s-au adresat instanței, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care nu au formulat notificare, potrivit prevederilor acestui act normativ. Or, se arată, făcându-se trimitere la considerentele deciziei nr. 33/2008, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație, acțiunile în revendicare formulate după intrarea acesteia în vigoare fiind inadmisibile, singura cale pe care foștii proprietari ar fi putut să o urmeze fiind cea a procedurii speciale administrative.

Aceasta nu înseamnă însă, mai reține instanța fondului, că reclamanților li se refuză dreptul de acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut de reglementările internaționale, avându-se în vedere dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora persoana care se pretinde îndreptățită poate ataca decizia/ dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură la secția civilă a tribunalului în a cărei circumscripție se află sediul unității deținătoare. Cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că deși într-adevăr dispozițiile Convenției au prioritate față de legea internă, aceasta trebuie interpretată ținându-se cont de fiecare caz în parte, pentru a se putea ajunge la concluzia ingerinței neproporționale cu scopul urmărit.

Analizând posibila încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, tribunalul a reținut că acesta nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât în cazul în care Statul și-a asumat o obligație, concretizată cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului sau contravalorii acestuia.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care, prin decizia nr. 247/ A din 28 octombrie 2010 a respins apelul reclamanților reținând în esență că raportul dintre prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și legea specială internă (lex specialis, cu efect derogatoriu de la dreptul comun) care instituie o procedură specială pentru acordarea/ obținerea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat, în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, a fost evaluat judicios de instanța fondului, pe coordonate de concordanță între cele două categorii de reglementări, ținându-se seama și de dezlegările date acestei chestiuni pe calea recursului în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta fiind o modalitate de evaluare impusă și prin art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Reclamanții, se mai arată, pun în mod nejustificat semnul echivalenței între obligația constituțională generală de a acorda prioritate în aplicare, tratatelor și pactelor internaționale la care România este parte și un principiu specific ramurii dreptului penal, respectiv acela al aplicării legii mai favorabile inculpatului. Or, în temeiul principiului general de drept „specialia generalibus derogant”, persoanele care se află în situațiile pentru a căror rezolvare a fost edictată legea specială, nu au un drept de opțiune între aceasta și reglementarea de drept comun, ele fiind ținute să acționeze numai în acord cu prevederile legii speciale.

Cât privește desființarea actului de donație, conchide instanța de apel, această împrejurare nu a produs, de drept, repunerea părților în situația anterioară încheierii lui, pentru a putea fi primită apărarea reclamanților în sensul că, prin efectul sentinței civile nr. 1894/2008 pronunțată de Judecătoria Sector 5 București, ar fi devenit deținătorii unui „bun” actual în sensul art. 1 din Primul Protocol, adițional la Convenție. Împotriva deciziei dată în apel, au declarat recurs în termen legal reclamanții care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică această hotărâre, după cum urmează: - instanțele (atât cea de fond cât și cea de apel) nu au soluționat în mod corect conflictul dintre legea specială și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul nr. 1, adițional, fiind ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, fac parte din dreptul intern, și se aplică cu prioritate față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. - Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii, a statuat cu valoare de principiu că art. 6 paragraful 1 din Convenție, garantează fiecărei persoane, dreptul la o instanță de judecată, restricțiile legislative impuse nefiind permis a atinge dreptul, în substanța sa intrinsecă. - calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu este una efectivă pentru reclamanți, iar omisiunea de a formula notificare, în termenul prescris de acest act normativ, chiar dacă le este imputabilă, nu este însă aptă să ducă la pierderea dreptului de proprietate.

Ca atare, „restricționarea” accesului la justiție al unor persoane fizice ce invocă un pretins drept de proprietate, parte a patrimoniului lor, echivalează cu o nesocotire a principiilor fundamentale ale Curții Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi principiul preemțiunii dreptului, al nediscriminării, al așteptării legitime etc. - soluția pronunțată încalcă prevederile art. 1 al Protocolului 1, Adițional la Convenție, art. 6 alin. (1) și art. 14 din Convenție, respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, reprezentând în fapt, o a 2-a naționalizare a bunului și o privare de bun, în condițiile în care constatarea nulității absolute a titlului statului a produs efecte retroactive, ștergând consecințele preluării abuzive, considerându-se că, din punct de vedere juridic, imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamanților.

- s-a încălcat practic, autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1894 din 12 martie 2008, pronunțată de Judecătoria Sector 5, instanța reținând greșit că reclamanții nu dețin un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, negându-se astfel dreptul de proprietate al acestora. - jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a fost constantă în a aprecia că privarea petenților de accesul la un tribunal, reprezintă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât această normă garantează tuturor persoanelor dreptul la examinarea contestațiilor sau cererilor lor privind drepturi sau obligații de natură civilă. De altfel, ineficiența Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește repararea încălcărilor dreptului de proprietate a fost de curând reținută în decizia pilot Maria Atanasiu și alții vs. România.

- se încalcă dreptul la nediscriminare, consacrat în art. 14 din Convenție, potrivit căruia „exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute prin Convenție, trebuie asigurată fără nici o deosebire”. Acest drept este consacrat și de prevederile Protocolului nr. 12, la Convenție, ratificat de România prin Legea nr. 103/2006. Astfel, „regimul favorizant ” acordat Statului este nejustificat, în condițiile în care acesta deține în prezent abuziv imobilul proprietatea reclamanților, fără a avea vreun titlu de proprietate.

- hotărârile date în cauză sunt nelegale chiar prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 care, nicăieri în cuprinsul său nu prevede „interzicerea” acțiunii în revendicare reglementată de art. 480 și următoarele C. civ., recurgerea la procedura specială reglementată de aceasta, fiind o opțiune iar nu o obligație a reclamantului, a cărei neîndeplinire să atragă consecința pierderii dreptului de a uza de orice alte proceduri judiciare accesibile și previzibile, existente în ordinea juridică internă. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed.

În soluționarea unor cereri, fondate pe dreptul comun, în care, în raport de data deducerii în justiție a pretențiilor vizând restituirea unui imobil, pe considerentul existenței unui titlu preferabil, se pune problema admisibilității acesteia, trebuie să se țină seama de particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată atât de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (la care recurenții fac trimitere, dându-i însă o interpretare proprie) cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la a cărei practică se face referire.

În consecință, cauza de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speței: - reclamanții, ca succesori în drepturi ai fostelor proprietare ale imobilului, nu au formulat o acțiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariției legii speciale, ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, consacră existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existența unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanții nu au obținut-o mai înainte de apariția legii speciale.

Potrivit acestei jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla speranță de restituire” chiar îndreptățită din punct de vedere moral și „speranța legitimă” bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. - intimații reclamanți, nu au urmat procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, ieșind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut autorilor lor, abia la 23 ianuarie 2009, prin formularea unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 20 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, după apariția Legii nr. 10/2001, reclamanții nu au urmat singura cale legală pentru obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii, respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială, fiind aceea a soluționării centralizate și cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica instanțelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ iar persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din lege, sau, în situația particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994. - desființarea actelor de donație a nemișcătorului, încheiate de către autoarele celor în cauză, prin efectul sentinței civile nr. 1894 din 12 martie 2008 dată de Judecătoria Sector 5 București, nu le conferă reclamanților calitatea de deținători ai unui „bun” actual în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, aceasta constituind așa cum corect au reținut instanțele, o etapă necesară dar nu suficientă în atingerea finalității redobândirii bunului ce a făcut obiectul donației.

Ca atare, anularea actelor de donație plasează fără echivoc nemișcătorul în sfera imobilelor preluate abuziv dar nu produce, de drept, repunerea părților în situația anterioară încheierii lui, pentru a se putea ajunge la concluzia, învederată de reclamanți, că nu se impunea parcurgerea procedurii administrative prealabile, instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001. - În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea - din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, în practica sa recentă (a se vedea și decizia pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza Atanasiu și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță” garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv. Or, pasivitatea reclamanților de a întreprinde orice demers menit să le redea în mod efectiv posesia asupra imobilului, până la data introducerii acțiunii în revendicare, este imputabilă exclusiv acestora.

În consecință, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod corect instanțele nu au primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamant direct instanței, cu ignorarea dispozițiilor legii speciale de reparație, neputându-se reține că imposibilitatea acestora de a-și exercita dreptul de proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (a se vederea din nou, în acest sens, decizia pilot nr. 12 octombrie 2010 - Cauza Atanasiu și alții împotriva României). Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.M.C. și M.D.A. împotriva deciziei nr. 247/ A din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.