ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 850/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 850/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 23 ianuarie 2009, M.M.C.

și M.D.A. au solicitat instanței – în contradictoriu cu Primăria Municipiului

București - prin Primar General - să dispună obligarea pârâtei de a-i lăsa în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. V.,

sector 4, compus din teren în suprafață de 635 m.p. și cele trei corpuri de

construcție situate pe acesta.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au învederat că sunt moștenitorii fostelor proprietare

ale imobilului, N.M. și M.M. care, au fost constrânse să doneze Statului

nemișcătorul, fiecare pentru cota sa indiviză de ½, actele de donație

fiind autentificate din 18 decembrie 1964 și respectiv din 24 februarie 1967 de

către Notariatul de Stat al Raionului N.B.

Ulterior, se mai

arată, prin sentința civilă nr. 1894 din 12 martie 2008 pronunțată de

Judecătoria Sector 5 București, ambele acte de donație au fost constatate ca

fiind lovite de nulitate absolută pentru lipsa cauzei.

Așadar, conchid

reclamanții, Statul nu a avut niciodată un titlu de proprietate valabil asupra

imobilului, ci doar posesia obținută prin abuz, în timp ce reclamanții își

dovedesc dreptul de proprietate prin act autentic, transcris pentru

opozabilitate și încheiat anterior începerii posesiei statului.

Investită în primă

instanță, Judecătoria Sectorului 4 București, prin sentința civilă nr. 1149 din

20 februarie 2009, a admis excepția necompetenței sale materiale și în

consecință, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. a

declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București,

secția civilă, reținând că imobilul în litigiu are o valoare mai mare de

500.000 lei.

Prin sentința civilă nr.

46 din 18 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția civilă, a respins

acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă, reținând că aceștia s-au

adresat instanței, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condițiile

în care nu au formulat notificare, potrivit prevederilor acestui act normativ.

Or, se arată,

făcându-se trimitere la considerentele deciziei nr. 33/2008, dată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în

interesul legii, Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație, acțiunile

în revendicare formulate după intrarea acesteia în vigoare fiind inadmisibile,

singura cale pe care foștii proprietari ar fi putut să o urmeze fiind cea a

procedurii speciale administrative.

Aceasta nu înseamnă

însă, mai reține instanța fondului, că reclamanților li se refuză dreptul de

acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut de reglementările

internaționale, avându-se în vedere dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 potrivit cărora persoana care se pretinde îndreptățită poate ataca

decizia/ dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire în

natură la secția civilă a tribunalului în a cărei circumscripție se află sediul

unității deținătoare.

Cu referire la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că deși

într-adevăr dispozițiile Convenției au prioritate față de legea internă,

aceasta trebuie interpretată ținându-se cont de fiecare caz în parte, pentru a

se putea ajunge la concluzia ingerinței neproporționale cu scopul urmărit.

Analizând posibila

încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, tribunalul a

reținut că acesta nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât

în cazul în care Statul și-a asumat o obligație, concretizată cel puțin într-o

speranță legitimă de redobândire a bunului sau contravalorii acestuia.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, care, prin decizia nr. 247/ A din 28

octombrie 2010 a respins apelul reclamanților reținând în esență că raportul

dintre prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și

legea specială internă (lex specialis, cu efect derogatoriu de la dreptul

comun) care instituie o procedură specială pentru acordarea/ obținerea

măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat, în

intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, a fost evaluat judicios de

instanța fondului, pe coordonate de concordanță între cele două categorii de

reglementări, ținându-se seama și de dezlegările date acestei chestiuni pe

calea recursului în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta fiind o modalitate de evaluare

impusă și prin art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Reclamanții, se mai

arată, pun în mod nejustificat semnul echivalenței între obligația

constituțională generală de a acorda prioritate în aplicare, tratatelor și

pactelor internaționale la care România este parte și un principiu specific

ramurii dreptului penal, respectiv acela al aplicării legii mai favorabile

inculpatului.

Or, în temeiul principiului

general de drept „specialia generalibus derogant”, persoanele care se află în

situațiile pentru a căror rezolvare a fost edictată legea specială, nu au un

drept de opțiune între aceasta și reglementarea de drept comun, ele fiind

ținute să acționeze numai în acord cu prevederile legii speciale.

Cât privește

desființarea actului de donație, conchide instanța de apel, această împrejurare

nu a produs, de drept, repunerea părților în situația anterioară încheierii

lui, pentru a putea fi primită apărarea reclamanților în sensul că, prin

efectul sentinței civile nr. 1894/2008 pronunțată de Judecătoria Sector 5

București, ar fi devenit deținătorii unui „bun” actual în sensul art. 1 din

Primul Protocol, adițional la Convenție.

Împotriva deciziei

dată în apel, au declarat recurs în termen legal reclamanții care, invocând

temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică această hotărâre,

după cum urmează:

- instanțele (atât

cea de fond cât și cea de apel) nu au soluționat în mod corect conflictul dintre

legea specială și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul nr. 1, adițional, fiind ratificate

de România prin Legea nr. 30/1994, fac parte din dreptul intern, și se aplică cu

prioritate față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

- Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii, a statuat cu valoare de

principiu că art. 6 paragraful 1 din Convenție, garantează fiecărei persoane,

dreptul la o instanță de judecată, restricțiile legislative impuse nefiind

permis a atinge dreptul, în substanța sa intrinsecă.

- calea

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu este una efectivă pentru

reclamanți, iar omisiunea de a formula notificare, în termenul prescris de

acest act normativ, chiar dacă le este imputabilă, nu este însă aptă să ducă la

pierderea dreptului de proprietate.

Ca atare,

„restricționarea” accesului la justiție al unor persoane fizice ce invocă un

pretins drept de proprietate, parte a patrimoniului lor, echivalează cu o

nesocotire a principiilor fundamentale ale Curții Europene a Drepturilor

Omului, cum ar fi principiul preemțiunii dreptului, al nediscriminării, al

așteptării legitime etc.

- soluția pronunțată

încalcă prevederile art. 1 al Protocolului 1, Adițional la Convenție, art. 6 alin.

(1) și art. 14 din Convenție, respingerea acțiunii în revendicare ca

inadmisibilă, reprezentând în fapt, o a 2-a naționalizare a bunului și o

privare de bun, în condițiile în care constatarea nulității absolute a titlului

statului a produs efecte retroactive, ștergând consecințele preluării abuzive,

considerându-se că, din punct de vedere juridic, imobilul nu a ieșit niciodată

din patrimoniul reclamanților.

- s-a încălcat

practic, autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1894 din 12 martie

2008, pronunțată de Judecătoria Sector 5, instanța reținând greșit că

reclamanții nu dețin un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor

Omului, negându-se astfel dreptul de proprietate al acestora.

- jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului a fost constantă în a aprecia că privarea

petenților de accesul la un tribunal, reprezintă o încălcare a art. 6 alin. (1)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât această normă garantează

tuturor persoanelor dreptul la examinarea contestațiilor sau cererilor lor

privind drepturi sau obligații de natură civilă.

De altfel,

ineficiența Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește repararea încălcărilor

dreptului de proprietate a fost de curând reținută în decizia pilot Maria

Atanasiu și alții vs. România.

- se încalcă dreptul

la nediscriminare, consacrat în art. 14 din Convenție, potrivit căruia

„exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute prin Convenție, trebuie

asigurată fără nici o deosebire”. Acest drept este consacrat și de prevederile

Protocolului nr. 12, la Convenție, ratificat de România prin Legea nr. 103/2006.

Astfel, „regimul

favorizant

”

acordat Statului este

nejustificat, în condițiile în care acesta deține în prezent abuziv imobilul

proprietatea reclamanților, fără a avea vreun titlu de proprietate.

- hotărârile date în

cauză sunt nelegale chiar prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001

care, nicăieri în cuprinsul său nu prevede „interzicerea” acțiunii în

revendicare reglementată de art. 480 și următoarele C. civ., recurgerea la

procedura specială reglementată de aceasta, fiind o opțiune iar nu o obligație

a reclamantului, a cărei neîndeplinire să atragă consecința pierderii dreptului

de a uza de orice alte proceduri judiciare accesibile și previzibile, existente

în ordinea juridică internă.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed.

În soluționarea unor

cereri, fondate pe dreptul comun, în care, în raport de data deducerii în

justiție a pretențiilor vizând restituirea unui imobil, pe considerentul

existenței unui titlu preferabil, se pune problema admisibilității acesteia,

trebuie să se țină seama de particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate

afirmată atât de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (la

care recurenții fac trimitere, dându-i însă o interpretare proprie) cât și de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului la a cărei practică se face referire.

În consecință, cauza

de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente

particulare ale speței:

- reclamanții, ca

succesori în drepturi ai fostelor proprietare ale imobilului, nu au formulat o

acțiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariției legii

speciale, ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, consacră existența unui „bun” în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existența unei

hotărâri de retrocedare, pe care reclamanții nu au obținut-o mai înainte de

apariția legii speciale.

Potrivit acestei

jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla

speranță de restituire” chiar îndreptățită din punct de vedere moral și

„speranța legitimă” bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară,

fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se

reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la

Convenție.

- intimații

reclamanți, nu au urmat procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr.

10/2001, ieșind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut

autorilor lor, abia la 23 ianuarie 2009, prin formularea unei acțiuni

întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 20

din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, după

apariția Legii nr. 10/2001, reclamanții nu au urmat singura cale legală pentru

obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii,

respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act

normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială, fiind

aceea a soluționării centralizate și cu celeritate a cererilor vizând restituirea

proprietăților preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, sau acordarea, acolo

unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica instanțelor

a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da

curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte

acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv

când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ iar

persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii

speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este

deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din lege, sau, în situația

particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior

anului 1994.

- desființarea

actelor de donație a nemișcătorului, încheiate de către autoarele celor în

cauză, prin efectul sentinței civile nr. 1894 din 12 martie 2008 dată de

Judecătoria Sector 5 București, nu le conferă reclamanților calitatea de

deținători ai unui „bun” actual în sensul art. 1 din primul Protocol adițional

la Convenție, aceasta constituind așa cum corect au reținut instanțele, o etapă

necesară dar nu suficientă în atingerea finalității redobândirii bunului ce a

făcut obiectul donației.

Ca atare, anularea

actelor de donație plasează fără echivoc nemișcătorul în sfera imobilelor

preluate abuziv dar nu produce, de drept, repunerea părților în situația anterioară

încheierii lui, pentru a se putea ajunge la concluzia, învederată de

reclamanți, că nu se impunea parcurgerea procedurii administrative prealabile,

instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

- În vederea

aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33

din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca

pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii

speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea -

din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum

acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el

pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o

reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o

anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, în

practica sa recentă (a se vedea și decizia pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza

Atanasiu și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că

respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de

reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de

acces la o instanță” garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept

efectiv.

Or, pasivitatea

reclamanților de a întreprinde orice demers menit să le redea în mod efectiv

posesia asupra imobilului, până la data introducerii acțiunii în revendicare,

este imputabilă exclusiv acestora.

În consecință, din

parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod corect instanțele

nu au primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamant direct

instanței, cu ignorarea dispozițiilor legii speciale de reparație, neputându-se

reține că imposibilitatea acestora de a-și exercita dreptul de proprietate

asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 (a se vederea din nou, în acest sens, decizia pilot

nr. 12 octombrie 2010 - Cauza Atanasiu și alții împotriva României).

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.M.C. și M.D.A. împotriva deciziei nr.

247/ A din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.