ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10266/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10266/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 25

ianuarie 2007, reclamanții P.M. și P.L. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București prin primarul General și Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, în raport de refuzul primului pârât de a soluționa notificarea, să

analizeze temeinicia cererii de retrocedare prin echivalent a imobilului situat

în sector 2 și să fie obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor la emiterea unei decizii conținând titluri de despăgubire,

precum și la plata de daune cominatorii de 500 lei/zi de întârziere până la

aducerea la îndeplinire a hotărârii definitive.

Prin sentința civilă nr. 1252 din 8

octombrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, a respins ca neîntemeiate excepțiile de inadmisibilitate și

prematuritate invocate de pârâți, a admis în parte acțiunea reclamanților, l-a

obligat pe pârâtul Municipiul București prin primar general să emită o

dispoziție motivată, prin care să facă propuneri de acordare de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 42 din București, sector 2,

în vederea emiterii de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a titlului de despăgubire conform evaluării stabilite prin

raportul de expertiză construcții întocmit de expert, S.G.

Prin aceeași sentință, tribunalul a

respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii de

către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanții au avut calitatea de

proprietari ai apartamentului în litigiu, achiziționat prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 1575/1970 încheiat cu O.C.L.P.P. București.

Cum reclamanții doreau să se

stabilească în străinătate, acest bun imobil a fost trecut în proprietatea

statului în baza Decretul nr. 223/1974 prin decizia nr. 2116/1975 a fostului

Consiliu Popular al municipiului București.

Prin hotărârea nr. 556 din 9 iunie

1997, Consiliul General al Municipiului București a respins cererea

reclamanților privind retrocedarea imobilului în natură întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Ulterior, reclamanții au formulat

notificare pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001,

notificare ce nu a fost soluționată de către comisia de aplicare a acestei legi

din cadrul primăriei București.

Prin sentința civilă nr. 1124 din 22

decembrie 2004 a Tribunalului București, devenită irevocabilă, s-a dispus

obligarea Municipiul București prin primar general să emită o dispoziție

motivată cu privire la notificare, însă acesta nu s-a conformat până în

prezent.

În atare situație, este întemeiată

cererea reclamanților de obligare a pârâtului Municipiului București să

întocmească o dispoziție motivată prin care să facă propuneri de acordare de

măsuri reparatorii prin echivalent, referitor la apartamentul în litigiu.

În ce privește primul capăt de

cerere referitor la soluționarea nefavorabilă a notificării, Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor nu are calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 559 din 3

iulie 2008 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în complet de

divergență și cu majoritate de opinii, a admis apelurile formulate de

reclamanți împotriva sentinței, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a schimbat în parte

sentința, a admis în parte acțiunea reclamanților, a constatat că aceștia sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 42 din

București, sector 2, stabilite conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a avut în vedere următoarele considerente:

Tribunalul a încălcat dispozițiile

deciziei în interesul legii nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secțiile Unite, potrivit căreia instanța nu este limitată doar la

posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie sau

dispoziție ci, dimpotrivă, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție, în

măsura în care constată întemeiată cererea reclamantului, poate dispune ea

însăși în mod direct asupra măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat de

stat fără titlu.

Constatând refuzul pârâtului

Municipiul București de a emite dispoziție, tribunalul era îndreptățit să

soluționeze în mod direct cererea reclamanților de acordare a măsurilor

reparatorii în sensul de a constata acest aspect, fără a mai dispune obligarea

pârâtului să emită o nouă dispoziție prin care să propună acordarea

despăgubirilor.

De asemenea, tribunalul a încălcat

dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secțiile Unite, potrivit căreia prevederile cuprinse în

art.16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor și

dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii contestate în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În speță nu s-a emis o decizie

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel încât cuantumul

despăgubirilor nu poate fi stabilit pe baza unei expertize efectuate de către

instanța judecătorească, ci numai în condițiile prevăzute de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În ceea ce privește apelul declarat

de pârâtă, curtea de apel a reținut că excepțiile inadmisibilității și

prematurității au fost corect soluționate de prima instanță.

Problema în discuție nu este aceea a

inadmisibilității stabilirii despăgubirilor pe baza unei expertize tehnice, ci

a momentului la care se realizează această expertiză și anume, ulterior

soluționării litigiului de către instanța judecătorească, de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Și în această procedură evaluarea se

efectuează tot printr-o expertiză de specialitate, cu deosebirea că ea se

realizează de către evaluatori proprii și nu de către experții judiciari numiți

de instanță.

În măsura în care reclamanții sunt

persoane îndreptățite la despăgubiri ce urmează a fi stabilite de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, hotărârea judecătorească îi este

opozabilă acestei pârâte care este obligată a se conforma dispozițiilor

instanței.

Împotriva deciziei au declarat

recurs atât reclamanții cât și pârâta.

1.Reclamanții invocă în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, recurenții susțin că instanța de apel a încălcat dispozițiile cu

putere de lege, conținute în decizia nr.20 din 19 martie 2007 pronunțată în

interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, instanța a stabilit că

reclamanții sunt îndreptățiți la a formula pretenții în temeiul Legii nr. 10/2001,

dar nu s-a pronunțat asupra cererii de stabilire a întinderii despăgubirilor, precizând

că acestea se vor acorda conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În acest mod, instanța de apel a

nesocotit decizia în interesul legii care face aplicarea principiului conform

căruia, instanța învestită cu judecarea unui litigiu trebuie să soluționeze

definitiv relațiile dintre părți și să-i confere părții care și-a dovedit

dreptul un instrument de realizare al acesteia.

Art. 14 din Legea nr. 10/2001 stabilește,

de asemenea, că hotărârea judecătorească reprezintă o alternativă la dispoziția

ori decizia entității notificate, ținând locul acesteia.

Recurenții solicită admiterea

recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel pentru

completarea probatoriului, pentru stabilirea valorii pe piață a imobilului în

litigiu.

Stabilirea Despăgubirilor reiterează excepțiile invocate în fazele procesuale

anterioare, solicitând admiterea acestora și invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

2.1. Recurenta susține că în mod

greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității capătului al doilea de cerere

referitor la stabilirea valorii despăgubirilor, ca urmare a unei expertize

prețuitoare a apartamentului.

În acest mod, au fost încălcate

dispozițiile art. 13 alin. (1) din cap. V Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor dispune emiterea deciziilor reprezentând titluri de despăgubire

numai pe baza unei decizii sau dispoziții, prin care se stabilește dreptul

persoanelor la acordarea de despăgubiri și numai după urmarea procedurilor

administrative prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Recurenta mai arată că, instanța de

apel nu a verificat dacă prima măsură reparatorie alternativă prevăzută de

Legea nr. 10/2001 este posibilă, respectiv, dacă entitatea sesizată cu

notificare deține în proprietate bunuri sau servicii ce pot fi acordate în

compensare reclamanților și abia apoi să stabilească dreptul acestora la măsuri

reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În continuare, recurenta formulează

critici referitoare la modul în care s-a încuviințat și administrat proba cu

expertiză tehnică în fața primei instanțe.

2.2. În mod greșit instanța a

respins excepția prematurității cererii reclamanților îndreptată împotriva

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel, măsurile reparatorii prin

echivalent, stabilite ca urmare a aplicării Legii nr. 10/2001 trebuie să urmeze

procedurile administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor

care nu pot fi restituite în natură prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În continuare, recurenta expune

procedura de soluționare a cererilor de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor și susține că evaluarea despăgubirilor nu se poate

efectua doar în baza unei hotărâri judecătorești.

În opinia recurentei, instanța

trebuia să oblige entitatea notificată trebuia să transmită întreaga

documentație ce a stat la baza dispoziției, așa cum prevede art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

În lipsa acestei documentații

evaluarea nu se poate realiza, iar pârâta nu poate emite o decizie reprezentând

titluri de despăgubire.

Recurenta solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei și obligarea pârâtului primarul municipiului București la

emiterea unei dispoziții de propunere precum și la transmiterea dosarului

aferent acestei dispoziții Secretariatului Comisiei Centrale.

În subsidiar, recurenta solicită completarea

deciziei în sensul stabilirii și menționării în dispozitiv a cuantumului

măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții deoarece, în lipsa

documentației, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este în

imposibilitate de a stabili cuantumul măsurilor reparatorii.

Pe parcursul procesului, recurenta P.L.

a decedat, unicul moștenitor al acesteia, fiind recurentul P.M.

Aceste împrejurări au fost dovedite

prin actele de stare civilă și certificatul de calitate de moștenitor depuse în

copie la dosar.

În cauză nu s-a formulat

întâmpinare.

Recursurile sunt nefondate și vor fi

respinse pentru următoarele considerente:

1.Contrar susținerilor recurenților,

instanța de apel a aplicat întocmai dispozițiile legale incidente, astfel cum

au fost interpretate pentru unificarea jurisprudenței de Secțiile Unite ale

Î.C.C.J.

Astfel, pe de o parte, s-au avut în

vedere prevederile deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, prin care s-a statuat

că, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei sau dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură a

imobilului, dar și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate.

În speță, s-a constatat că pârâtul

Municipiul București refuză în mod nejustificat să soluționeze notificarea

reclamanților, deși fusese deja obligat în acest sens printr-o hotărâre judecătorească

anterioară.

Este de menționat că prin respectiva

hotărâre, sentința civilă nr. 1124 din 22 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în baza principiului disponibilității, instanța

s-a pronunțat exclusiv asupra refuzului nejustificat de soluționare a

notificării, nu și asupra fondului pretențiilor reclamanților.

În litigiul de față, instanța s-a

pronunțat cu privire la îndreptățirea reclamanților de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilul notificat și, conform deciziei date în interesul

legii anterior menționate, a stabilit și natura acestor măsuri, ca fiind cele

prin echivalent, respectiv despăgubiri bănești.

În ceea ce privește cuantumul

acestor despăgubiri, instanța de apel a făcut, de asemenea, o corectă aplicare

a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 274/2005 astfel cum au fost interpretate

prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J.

Astfel, cum până la data intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005 nu s-a emis de către entitatea sesizată o decizie

sau o dispoziție prin care să se soluționeze notificarea, devin aplicabile

dispozițiile art. 16 din actul normativ menționat, ceea ce înseamnă că instanța

nu mai poate stabili ea însăși cuantumul despăgubirilor, în exercitarea

controlului judiciar asupra dispoziției emise de entitatea sesizată cu

notificare.

Așa cum corect s-a reținut de către

curtea de apel, revine Comisei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să

calculeze cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților.

În atare situație, criticile formulate

atât de recurenții-reclamanți, ca și de recurenta-pârâtă, privitoare la

omisiunea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii sunt nefondate.

referitoare la corecta aplicare a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și

art. 16 din Legea nr. 247/2005, precum și a celor două decizii în interesul

legii - apar ca nefondate și criticile prin care recurenta-pârâtă reiterează

excepțiile inadmisibilității acțiunii și prematurității acesteia.

conform căreia decizia ar cuprinde motive contradictorii, în sensul art. 304

pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată.

În dezvoltarea acestei critici,

recurenta face referire la modul în care s-a administrat proba cu expertiză, or

această probă nici măcar nu a fost valorificată în pronunțarea deciziei

recurate.

la faptul că nu s-a verificat posibilitatea acordării altor măsuri reparatorii

sau la modul în care se desfășoară procedura de stabilire și acordare a

despăgubirilor în fața sa sunt simple afirmații, care nu pot fi încadrate în

motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.

Pentru toate aceste considerente, în

baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia și va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

formulate de reclamantul P.M. și de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor împotriva deciziei nr. 559 din 3 iulie 2008 a Curții de Apel

București, secția a

IV-

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 18 decembrie 2009.