ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10266/2009

Deliberând asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 25 ianuarie 2007, reclamanții P.M. și P.L. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin primarul General și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în raport de refuzul primului pârât de a soluționa notificarea, să analizeze temeinicia cererii de retrocedare prin echivalent a imobilului situat în sector 2 și să fie obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei decizii conținând titluri de despăgubire, precum și la plata de daune cominatorii de 500 lei/zi de întârziere până la aducerea la îndeplinire a hotărârii definitive.

Prin sentința civilă nr. 1252 din 8 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a respins ca neîntemeiate excepțiile de inadmisibilitate și prematuritate invocate de pârâți, a admis în parte acțiunea reclamanților, l-a obligat pe pârâtul Municipiul București prin primar general să emită o dispoziție motivată, prin care să facă propuneri de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 42 din București, sector 2, în vederea emiterii de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a titlului de despăgubire conform evaluării stabilite prin raportul de expertiză construcții întocmit de expert, S.G.

Prin aceeași sentință, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanții au avut calitatea de proprietari ai apartamentului în litigiu, achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1575/1970 încheiat cu O.C.L.P.P. București. Cum reclamanții doreau să se stabilească în străinătate, acest bun imobil a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretul nr. 223/1974 prin decizia nr. 2116/1975 a fostului Consiliu Popular al municipiului București. Prin hotărârea nr. 556 din 9 iunie 1997, Consiliul General al Municipiului București a respins cererea reclamanților privind retrocedarea imobilului în natură întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Ulterior, reclamanții au formulat notificare pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, notificare ce nu a fost soluționată de către comisia de aplicare a acestei legi din cadrul primăriei București. Prin sentința civilă nr. 1124 din 22 decembrie 2004 a Tribunalului București, devenită irevocabilă, s-a dispus obligarea Municipiul București prin primar general să emită o dispoziție motivată cu privire la notificare, însă acesta nu s-a conformat până în prezent. În atare situație, este întemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâtului Municipiului București să întocmească o dispoziție motivată prin care să facă propuneri de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, referitor la apartamentul în litigiu.

În ce privește primul capăt de cerere referitor la soluționarea nefavorabilă a notificării, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu are calitate procesuală pasivă. Prin decizia civilă nr. 559 din 3 iulie 2008 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în complet de divergență și cu majoritate de opinii, a admis apelurile formulate de reclamanți împotriva sentinței, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a schimbat în parte sentința, a admis în parte acțiunea reclamanților, a constatat că aceștia sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 42 din București, sector 2, stabilite conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: Tribunalul a încălcat dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, potrivit căreia instanța nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie sau dispoziție ci, dimpotrivă, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție, în măsura în care constată întemeiată cererea reclamantului, poate dispune ea însăși în mod direct asupra măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat de stat fără titlu. Constatând refuzul pârâtului Municipiul București de a emite dispoziție, tribunalul era îndreptățit să soluționeze în mod direct cererea reclamanților de acordare a măsurilor reparatorii în sensul de a constata acest aspect, fără a mai dispune obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziție prin care să propună acordarea despăgubirilor.

De asemenea, tribunalul a încălcat dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, potrivit căreia prevederile cuprinse în art.16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor și dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. În speță nu s-a emis o decizie anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel încât cuantumul despăgubirilor nu poate fi stabilit pe baza unei expertize efectuate de către instanța judecătorească, ci numai în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, curtea de apel a reținut că excepțiile inadmisibilității și prematurității au fost corect soluționate de prima instanță. Problema în discuție nu este aceea a inadmisibilității stabilirii despăgubirilor pe baza unei expertize tehnice, ci a momentului la care se realizează această expertiză și anume, ulterior soluționării litigiului de către instanța judecătorească, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Și în această procedură evaluarea se efectuează tot printr-o expertiză de specialitate, cu deosebirea că ea se realizează de către evaluatori proprii și nu de către experții judiciari numiți de instanță. În măsura în care reclamanții sunt persoane îndreptățite la despăgubiri ce urmează a fi stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, hotărârea judecătorească îi este opozabilă acestei pârâte care este obligată a se conforma dispozițiilor instanței.

Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâta. 1.Reclamanții invocă în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenții susțin că instanța de apel a încălcat dispozițiile cu putere de lege, conținute în decizia nr.20 din 19 martie 2007 pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, instanța a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți la a formula pretenții în temeiul Legii nr. 10/2001, dar nu s-a pronunțat asupra cererii de stabilire a întinderii despăgubirilor, precizând că acestea se vor acorda conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În acest mod, instanța de apel a nesocotit decizia în interesul legii care face aplicarea principiului conform căruia, instanța învestită cu judecarea unui litigiu trebuie să soluționeze definitiv relațiile dintre părți și să-i confere părții care și-a dovedit dreptul un instrument de realizare al acesteia.

Art. 14 din Legea nr. 10/2001 stabilește, de asemenea, că hotărârea judecătorească reprezintă o alternativă la dispoziția ori decizia entității notificate, ținând locul acesteia. Recurenții solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel pentru completarea probatoriului, pentru stabilirea valorii pe piață a imobilului în litigiu. 2. Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reiterează excepțiile invocate în fazele procesuale anterioare, solicitând admiterea acestora și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. 2.1. Recurenta susține că în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității capătului al doilea de cerere referitor la stabilirea valorii despăgubirilor, ca urmare a unei expertize prețuitoare a apartamentului.

În acest mod, au fost încălcate dispozițiile art. 13 alin. (1) din cap. V Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dispune emiterea deciziilor reprezentând titluri de despăgubire numai pe baza unei decizii sau dispoziții, prin care se stabilește dreptul persoanelor la acordarea de despăgubiri și numai după urmarea procedurilor administrative prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Recurenta mai arată că, instanța de apel nu a verificat dacă prima măsură reparatorie alternativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 este posibilă, respectiv, dacă entitatea sesizată cu notificare deține în proprietate bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare reclamanților și abia apoi să stabilească dreptul acestora la măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În continuare, recurenta formulează critici referitoare la modul în care s-a încuviințat și administrat proba cu expertiză tehnică în fața primei instanțe. 2.2. În mod greșit instanța a respins excepția prematurității cererii reclamanților îndreptată împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel, măsurile reparatorii prin echivalent, stabilite ca urmare a aplicării Legii nr. 10/2001 trebuie să urmeze procedurile administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În continuare, recurenta expune procedura de soluționare a cererilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și susține că evaluarea despăgubirilor nu se poate efectua doar în baza unei hotărâri judecătorești.

În opinia recurentei, instanța trebuia să oblige entitatea notificată trebuia să transmită întreaga documentație ce a stat la baza dispoziției, așa cum prevede art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În lipsa acestei documentații evaluarea nu se poate realiza, iar pârâta nu poate emite o decizie reprezentând titluri de despăgubire. Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și obligarea pârâtului primarul municipiului București la emiterea unei dispoziții de propunere precum și la transmiterea dosarului aferent acestei dispoziții Secretariatului Comisiei Centrale. În subsidiar, recurenta solicită completarea deciziei în sensul stabilirii și menționării în dispozitiv a cuantumului măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții deoarece, în lipsa documentației, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este în imposibilitate de a stabili cuantumul măsurilor reparatorii.

Pe parcursul procesului, recurenta P.L. a decedat, unicul moștenitor al acesteia, fiind recurentul P.M. Aceste împrejurări au fost dovedite prin actele de stare civilă și certificatul de calitate de moștenitor depuse în copie la dosar. În cauză nu s-a formulat întâmpinare. Recursurile sunt nefondate și vor fi respinse pentru următoarele considerente: 1.Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a aplicat întocmai dispozițiile legale incidente, astfel cum au fost interpretate pentru unificarea jurisprudenței de Secțiile Unite ale Î.C.C.J.

Astfel, pe de o parte, s-au avut în vedere prevederile deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, prin care s-a statuat că, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului, dar și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În speță, s-a constatat că pârâtul Municipiul București refuză în mod nejustificat să soluționeze notificarea reclamanților, deși fusese deja obligat în acest sens printr-o hotărâre judecătorească anterioară.

Este de menționat că prin respectiva hotărâre, sentința civilă nr. 1124 din 22 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în baza principiului disponibilității, instanța s-a pronunțat exclusiv asupra refuzului nejustificat de soluționare a notificării, nu și asupra fondului pretențiilor reclamanților. În litigiul de față, instanța s-a pronunțat cu privire la îndreptățirea reclamanților de a primi măsuri reparatorii pentru imobilul notificat și, conform deciziei date în interesul legii anterior menționate, a stabilit și natura acestor măsuri, ca fiind cele prin echivalent, respectiv despăgubiri bănești. În ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri, instanța de apel a făcut, de asemenea, o corectă aplicare a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 274/2005 astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J.

Astfel, cum până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 nu s-a emis de către entitatea sesizată o decizie sau o dispoziție prin care să se soluționeze notificarea, devin aplicabile dispozițiile art. 16 din actul normativ menționat, ceea ce înseamnă că instanța nu mai poate stabili ea însăși cuantumul despăgubirilor, în exercitarea controlului judiciar asupra dispoziției emise de entitatea sesizată cu notificare. Așa cum corect s-a reținut de către curtea de apel, revine Comisei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să calculeze cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților. În atare situație, criticile formulate atât de recurenții-reclamanți, ca și de recurenta-pârâtă, privitoare la omisiunea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii sunt nefondate.

2. Pentru aceleași considerente - referitoare la corecta aplicare a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 16 din Legea nr. 247/2005, precum și a celor două decizii în interesul legii - apar ca nefondate și criticile prin care recurenta-pârâtă reiterează excepțiile inadmisibilității acțiunii și prematurității acesteia. 3. Critica recurentei-pârâte, conform căreia decizia ar cuprinde motive contradictorii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată. În dezvoltarea acestei critici, recurenta face referire la modul în care s-a administrat proba cu expertiză, or această probă nici măcar nu a fost valorificată în pronunțarea deciziei recurate.

4. Susținerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că nu s-a verificat posibilitatea acordării altor măsuri reparatorii sau la modul în care se desfășoară procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor în fața sa sunt simple afirmații, care nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile formulate de reclamantul P.M. și de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva deciziei nr. 559 din 3 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 decembrie 2009.