ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1831/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 17

ianuarie 2007 la Tribunalul București și întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 și art. 5 lit. d) din Legea nr. 247/2005 reclamanta P.R.

a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate soluționarea nefavorabilă a cererii formulate prin

notificarea nr. 798 din 19 iunie 2001 privind retrocedarea în echivalent a

apartamentelor nr. 6 din București, și cota indiviză de 14,5% din terenul

aferent construcției de care părinții săi au fost deposedați abuziv; să se

constate că este îndreptățită să formuleze pretenții în temeiul Legii nr. 10/2001;

să se stabilească in urma admiterii ca probă a unei expertize, întinderea

măsurilor reparatorii ce i se cuvin și care vor fi stabilite de Legea nr. 247/2005,

iar pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată la

emiterea titlurilor de despăgubire la nivelul sumei stabilite prin expertiză.

În motivare a arătat că părinții săi

Z.S. și Z.L. au cumpărat cu actul autentificat sub nr. 10367 din 23 iulie 1948

acest apartament. Dorind să emigreze din România, eliberarea actelor de plecare

le-a fost condiționată de donarea imobilului, donație anulată prin sentința

civilă nr. 224 din 14 martie 2002 pronunțată de Judecătoria sector 1. În

calitate de moștenitoare a notificat Primăria municipiului București solicitând

retrocedarea în echivalent a imobilului, care nu a răspuns notificării nici în

condițiile în care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească. Ca atare,

arată reclamanta, nerăspunzând la notificare, rezultă că manifestarea pârâtului

Municipiul București prin Primarul General a fost în sensul soluționării

negative a cererii, motiv pentru care prin prezenta acțiune solicită să se

constate că este persoană îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001 și să se

stabilească întinderea măsurilor reparatorii.

La data de 12 februarie 2007 pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare prin

care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția

inadmisibilității celui de al treilea capăt de cerere și excepția

prematurității cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 517 din 10

aprilie 2007 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor cu privire la capătul 1 și 2 de cerere. A respins capetele de

cerere având ca obiect constatarea soluționării nefavorabile a notificării nr. 798

din 19 iunie 2001 și constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu pârâta

Comisia Centrală de Stabilirea Despăgubirilor ca fiind introduse împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepția inadmisibilității capătului

3 de cerere. A respins capătul de cerere având ca obiect stabilirea valorii

măsurilor reparatorii în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin

Primar General și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. A admis

excepția prematurității capătului 4 de cerere. A respins capătul 4 de cerere,

având ca obiect obligarea la emiterea titlurilor de despăgubire în contradictoriu

cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca prematur

introdus. A admis capetele 1 și 2 din cerere în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București prin Primar General. A obligat pârâtul Municipiul

București prin Primar General să emită dispoziție motivată ca răspuns la

notificarea nr. 798 din 19 iunie 2001.

Pentru a pronunța această sentință instanța

a reținut referitor la excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere, având

ca obiect stabilirea măsurilor reparatorii , formulat în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București prin Primar General și Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor că pretențiile privind stabilirea contravalorii

măsurilor reparatorii se realizează în cadrul procedurii administrative

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Instanța a admis excepția

prematurității capătului 4 de cerere formulat în contradictoriu cu Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reținând că, în lipsa unei

dispoziții care să stabilească dreptul persoanei îndreptățite la acordarea de

măsuri reparatorii această pârâtă nu poate fi obligată la emiterea deciziei

conținând titlul de despăgubire, întrucât procedura administrativă prevăzută de

Legea nr. 10/2001 nu este finalizată.

Cu privire la capătul de cerere

având ca obiect obligarea Municipiului București prin Primar General să emită

dispoziție motivată instanța a reținut că este întemeiat, având în vedere că

reclamanta a formulat notificare și a depus înscrisuri în susținerea ei, iar

pârâtul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri

reclamanta a declarat apel solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul

admiterii și a capetelor 3 și 4 din acțiune. În motivarea apelului reclamanta a

arătat că este persoană îndreptățită pentru a solicita despăgubiri pentru

imobilul de care autorii săi au fost deposedați abuziv. S-a mai susținut că nu

a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București prin Primar General la

emiterea unei dispoziții, astfel că judecătorul fondului a dat ceea ce nu s-a

cerut. Se mai arată că nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu prevede că

odată contestată soluția rezultată în urma parcurgerii etapei administrative

instanța judecătorească,constatând netemeinicia acestei soluții, retrimite

entității notificate cererea persoanei îndreptățite pentru a emite o nouă

dispoziție; cu alte cuvinte judecătorul nu retrimite cererea entității

notificate după ce constată că soluția acesteia nu era întemeiată, ci pronunță

o hotărâre care devine titlu.

Prin decizia nr. 706 A din 2

octombrie 2008 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut referitor la excepția inadmisibilității capătului 3 din

cerere având ca obiect stabilirea măsurii reparatorii în mod corect instanța

fondului a reținut că pretențiile privind stabilirea contravalorii acestora se

realizează în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 competentă fiind Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor și nu instanța de judecată.

Cu privire la capătul 4 de cerere

referitor la obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

aceasta nu poate fi obligată la emiterea unei decizii întrucât procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este finalizată.

Împotriva acestei decizii reclamanta

a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 2, 6, 7 și 9 C. proc.

civ.

În motivarea recursului se susține

că potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă

instanța ce a pronunțat-o și numele judecătorilor care au luat parte la

judecată, care o și semnează, sub sancțiunea nulității, potrivit art. 258 alin.

(1) C. proc. civ. Or, instanța de apel era formată din judecătorii președinte

și judecător, decizia fiind semnată de președinte și judecător, față de care se

impune constatarea nulității hotărârii.

Un alt motiv de recurs, întemeiat pe

prevederile art. 304 pct. 6 și pct. 7 C. proc. civ. se referă la faptul că

reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtului 1 - Municipiul București prin

Primarul General la emiterea unei dispoziții motivate ca răspuns la notificare.

În apel a criticat soluția instanței de fond sub acest aspect arătând că i s-a

dat ceea ce nu a cerut, dar instanța de apel reținând această împrejurare și

respingând apelul nu a motivat înlăturarea acestei critici.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. se referă la faptul pronunțarea unei soluții de obligare a

pârâtului Municipiul București prin Primarul General de a emite o dispoziție de

soluționare a notificării reprezintă o încălcare a prevederilor legale căci

Legea nr. 10/2001 nu dispune ca odată procedura administrativă parcursă,

situație concretizată prin emiterea unei decizii sau prin atitudinea de

nesoluționare a notificării (aspect asimilat unui refuz) judecătorul învestit

cu judecarea contestației, constatând-o justificată, obligă entitatea notificată

să emită o dispoziție.

Prin întâmpinare Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea recursului.

Recursul este fondat și va fi admis

în limitele și pentru următoarele considerente.

Criticile întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 2 C. proc. civ. nu sunt fondate. Așa cum rezultă din practicaua

încheierii de dezbateri în componența completului au participat judecătorii

care au și pronunțat hotărârea. Așa fiind, inserarea în dispozitivul hotărârii

a numelui altui judecător se constituie în realitate a fi o eroare materială și

nu o cauză de nulitate a hotărârii astfel pronunțate.

Referitor la criticile încadrate în

conținutul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., respectiv: „dacă instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut” se constată că instanțele

s-au pronunțat în limitele sesizării, dispunând obligarea persoanei juridice

notificate să răspundă la notificare.

Astfel, acest motiv de recurs

presupune două ipoteze distincte: un caz de

plus petita

(când instanța a

acordat mai mult decât s-a cerut) și un caz de

extra petita

(când

instanța s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut). Rezultă că

finalitatea acestui motiv de recurs este respectarea principiului

disponibilității procesuale. Or, analizând cererea de chemare în judecată în

raport de soluțiile pronunțate de instanța de fond și de apel se constată că ambele

instanțe au respectat principiul disponibilității procesuale și s-au pronunțat

în limitele învestirii.

Calculul despăgubirilor solicitate

în cererea de chemare în judecată este de competența Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor și face parte dintr-o altă etapă față de prezentul

proces, iar persoana nemulțumită are de urmat o procedură judiciară distinctă

de cea a căilor de atac în care competența materială revine instanței civile.

Cu privire la criticile încadrate în

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. potrivit cărora se poate solicita modificarea sau

casarea hotărârii: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii” se constată

că din analiza deciziei pronunțată în apel, deși aceasta cuprinde considerente

grupate cu privire la calea de atac exercitată de parte, acestea se încadrează

în cerințele statuate prin art. 261 C. proc. civ., motiv pentru care nu se

impune desființarea acesteia, ci pentru considerentele de mai jos, casarea și

substituirea parțială a motivării.

În legătură cu criticile încadrate

în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se reține că pronunțându-se asupra

cererii reclamantei care privește nesoluționarea notificării potrivit

cerințelor art. 25 din Legea nr. 10/2001, prima instanță s-a pronunțat în

sensul obligării pârâtului în concordanță cu această normă legală, fără să

recunoască calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și respingând această

cerere, deși fusese învestită cu judecarea ei, or constatarea acestei calități

constituie una din condițiile de fond pretinsă de lege cu ocazia soluționarea

notificării.

Cu alte cuvinte motivul de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează împrejurarea:

”când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Așa fiind, nepronunțându-se cu

privire la faptul că reclamanta este persoană îndreptățită să formuleze

pretenții în temeiul Legii nr. 10/2001, cum se solicită în acțiune, instanța a

încălcat dispozițiile Legii nr. 10/2001, care prevăd în conținutul art. 25

obligativitatea pentru unitatea deținătoare ca în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau depunerii actelor doveditoare să se pronunțe prin

decizie/dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură formulată de

persoana îndreptățită.

Rezultă din această perspectivă

nelegalitatea dispoziției instanței de apel, care respingând apelul a păstrat

implicit această dispoziție, context în care recursul reclamantei este fondat

sub acest aspect.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor

art. 312 C. proc. civ. recursul va fi admis, iar decizia recurată va fi casată

precum și în parte sentința, în sensul celor reținute în dispozitivul prezentei

decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta P.R. împotriva deciziei nr. 706 A din 2 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Casează decizia recurată și în parte sentința

nr. 517 din 10 aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Constată calitatea reclamantei P.R. de persoană îndreptățită

la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul apartament

nr. 6 sector 1 București.

Menține restul dispozițiilor

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 17 martie

2010.