ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1831/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 17 ianuarie 2007 la Tribunalul București și întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 5 lit. d) din Legea nr. 247/2005 reclamanta P.R.

a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate soluționarea nefavorabilă a cererii formulate prin notificarea nr. 798 din 19 iunie 2001 privind retrocedarea în echivalent a apartamentelor nr. 6 din București, și cota indiviză de 14,5% din terenul aferent construcției de care părinții săi au fost deposedați abuziv; să se constate că este îndreptățită să formuleze pretenții în temeiul Legii nr. 10/2001; să se stabilească in urma admiterii ca probă a unei expertize, întinderea măsurilor reparatorii ce i se cuvin și care vor fi stabilite de Legea nr. 247/2005, iar pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată la emiterea titlurilor de despăgubire la nivelul sumei stabilite prin expertiză.

În motivare a arătat că părinții săi Z.S. și Z.L. au cumpărat cu actul autentificat sub nr. 10367 din 23 iulie 1948 acest apartament. Dorind să emigreze din România, eliberarea actelor de plecare le-a fost condiționată de donarea imobilului, donație anulată prin sentința civilă nr. 224 din 14 martie 2002 pronunțată de Judecătoria sector 1. În calitate de moștenitoare a notificat Primăria municipiului București solicitând retrocedarea în echivalent a imobilului, care nu a răspuns notificării nici în condițiile în care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească. Ca atare, arată reclamanta, nerăspunzând la notificare, rezultă că manifestarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General a fost în sensul soluționării negative a cererii, motiv pentru care prin prezenta acțiune solicită să se constate că este persoană îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001 și să se stabilească întinderea măsurilor reparatorii.

La data de 12 februarie 2007 pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității celui de al treilea capăt de cerere și excepția prematurității cererii de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 517 din 10 aprilie 2007 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la capătul 1 și 2 de cerere. A respins capetele de cerere având ca obiect constatarea soluționării nefavorabile a notificării nr. 798 din 19 iunie 2001 și constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală de Stabilirea Despăgubirilor ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere. A respins capătul de cerere având ca obiect stabilirea valorii măsurilor reparatorii în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. A admis excepția prematurității capătului 4 de cerere. A respins capătul 4 de cerere, având ca obiect obligarea la emiterea titlurilor de despăgubire în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca prematur introdus. A admis capetele 1 și 2 din cerere în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General.

A obligat pârâtul Municipiul București prin Primar General să emită dispoziție motivată ca răspuns la notificarea nr. 798 din 19 iunie 2001. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut referitor la excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere, având ca obiect stabilirea măsurilor reparatorii , formulat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor că pretențiile privind stabilirea contravalorii măsurilor reparatorii se realizează în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Instanța a admis excepția prematurității capătului 4 de cerere formulat în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reținând că, în lipsa unei dispoziții care să stabilească dreptul persoanei îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii această pârâtă nu poate fi obligată la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, întrucât procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este finalizată. Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea Municipiului București prin Primar General să emită dispoziție motivată instanța a reținut că este întemeiat, având în vedere că reclamanta a formulat notificare și a depus înscrisuri în susținerea ei, iar pârâtul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat apel solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul admiterii și a capetelor 3 și 4 din acțiune. În motivarea apelului reclamanta a arătat că este persoană îndreptățită pentru a solicita despăgubiri pentru imobilul de care autorii săi au fost deposedați abuziv. S-a mai susținut că nu a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București prin Primar General la emiterea unei dispoziții, astfel că judecătorul fondului a dat ceea ce nu s-a cerut. Se mai arată că nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu prevede că odată contestată soluția rezultată în urma parcurgerii etapei administrative instanța judecătorească,constatând netemeinicia acestei soluții, retrimite entității notificate cererea persoanei îndreptățite pentru a emite o nouă dispoziție; cu alte cuvinte judecătorul nu retrimite cererea entității notificate după ce constată că soluția acesteia nu era întemeiată, ci pronunță o hotărâre care devine titlu.

Prin decizia nr. 706 A din 2 octombrie 2008 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut referitor la excepția inadmisibilității capătului 3 din cerere având ca obiect stabilirea măsurii reparatorii în mod corect instanța fondului a reținut că pretențiile privind stabilirea contravalorii acestora se realizează în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 competentă fiind Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și nu instanța de judecată. Cu privire la capătul 4 de cerere referitor la obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta nu poate fi obligată la emiterea unei decizii întrucât procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este finalizată.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 2, 6, 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului se susține că potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă instanța ce a pronunțat-o și numele judecătorilor care au luat parte la judecată, care o și semnează, sub sancțiunea nulității, potrivit art. 258 alin. (1) C. proc. civ. Or, instanța de apel era formată din judecătorii președinte și judecător, decizia fiind semnată de președinte și judecător, față de care se impune constatarea nulității hotărârii. Un alt motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 și pct. 7 C. proc. civ. se referă la faptul că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtului 1 - Municipiul București prin Primarul General la emiterea unei dispoziții motivate ca răspuns la notificare.

În apel a criticat soluția instanței de fond sub acest aspect arătând că i s-a dat ceea ce nu a cerut, dar instanța de apel reținând această împrejurare și respingând apelul nu a motivat înlăturarea acestei critici. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la faptul pronunțarea unei soluții de obligare a pârâtului Municipiul București prin Primarul General de a emite o dispoziție de soluționare a notificării reprezintă o încălcare a prevederilor legale căci Legea nr. 10/2001 nu dispune ca odată procedura administrativă parcursă, situație concretizată prin emiterea unei decizii sau prin atitudinea de nesoluționare a notificării (aspect asimilat unui refuz) judecătorul învestit cu judecarea contestației, constatând-o justificată, obligă entitatea notificată să emită o dispoziție.

Prin întâmpinare Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea recursului. Recursul este fondat și va fi admis în limitele și pentru următoarele considerente. Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 2 C. proc. civ. nu sunt fondate. Așa cum rezultă din practicaua încheierii de dezbateri în componența completului au participat judecătorii care au și pronunțat hotărârea. Așa fiind, inserarea în dispozitivul hotărârii a numelui altui judecător se constituie în realitate a fi o eroare materială și nu o cauză de nulitate a hotărârii astfel pronunțate. Referitor la criticile încadrate în conținutul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., respectiv: „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut” se constată că instanțele s-au pronunțat în limitele sesizării, dispunând obligarea persoanei juridice notificate să răspundă la notificare.

Astfel, acest motiv de recurs presupune două ipoteze distincte: un caz de plus petita (când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut) și un caz de extra petita (când instanța s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut). Rezultă că finalitatea acestui motiv de recurs este respectarea principiului disponibilității procesuale. Or, analizând cererea de chemare în judecată în raport de soluțiile pronunțate de instanța de fond și de apel se constată că ambele instanțe au respectat principiul disponibilității procesuale și s-au pronunțat în limitele învestirii. Calculul despăgubirilor solicitate în cererea de chemare în judecată este de competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și face parte dintr-o altă etapă față de prezentul proces, iar persoana nemulțumită are de urmat o procedură judiciară distinctă de cea a căilor de atac în care competența materială revine instanței civile.

Cu privire la criticile încadrate în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. potrivit cărora se poate solicita modificarea sau casarea hotărârii: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii” se constată că din analiza deciziei pronunțată în apel, deși aceasta cuprinde considerente grupate cu privire la calea de atac exercitată de parte, acestea se încadrează în cerințele statuate prin art. 261 C. proc. civ., motiv pentru care nu se impune desființarea acesteia, ci pentru considerentele de mai jos, casarea și substituirea parțială a motivării. În legătură cu criticile încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

se reține că pronunțându-se asupra cererii reclamantei care privește nesoluționarea notificării potrivit cerințelor art. 25 din Legea nr. 10/2001, prima instanță s-a pronunțat în sensul obligării pârâtului în concordanță cu această normă legală, fără să recunoască calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și respingând această cerere, deși fusese învestită cu judecarea ei, or constatarea acestei calități constituie una din condițiile de fond pretinsă de lege cu ocazia soluționarea notificării. Cu alte cuvinte motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează împrejurarea: ”când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Așa fiind, nepronunțându-se cu privire la faptul că reclamanta este persoană îndreptățită să formuleze pretenții în temeiul Legii nr. 10/2001, cum se solicită în acțiune, instanța a încălcat dispozițiile Legii nr. 10/2001, care prevăd în conținutul art. 25 obligativitatea pentru unitatea deținătoare ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau depunerii actelor doveditoare să se pronunțe prin decizie/dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură formulată de persoana îndreptățită. Rezultă din această perspectivă nelegalitatea dispoziției instanței de apel, care respingând apelul a păstrat implicit această dispoziție, context în care recursul reclamantei este fondat sub acest aspect.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. recursul va fi admis, iar decizia recurată va fi casată precum și în parte sentința, în sensul celor reținute în dispozitivul prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta P.R. împotriva deciziei nr. 706 A din 2 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia recurată și în parte sentința nr. 517 din 10 aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Constată calitatea reclamantei P.R. de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul apartament nr. 6 sector 1 București. Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 17 martie 2010.