ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10034/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta F.C.R. a chemat în

judecată Municipiul București, prin Primarul general, solicitând

obligarea lui să emită o dispoziție de restituire în echivalent

sub formă de despăgubire bănească la nivelul ce se va

stabili printr-o expertiză tehnică, cu privire la imobilul situat în

București, compus din 300 mp teren și construcția aferentă.

Reclamanta a arătat, în

motivarea cererii, că imobilul a fost dobândit de tatăl său F.I.,

prin Ordonanța de adjudecare nr. 102 din 3 mai 1940 și a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, deși ambii

părinți se încadrau în dispozițiile art. II ale acestuia, fiind

farmaciști.

S-a mai arătat că la 29

ianuarie 2003 reclamanta a depus notificare privind imobilul, dar nu a fost

soluționată nici în prezent.

Prin sentința civilă nr.

190 din 9 februarie 2006, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să emită

dispoziție motivată care să reprezinte răspuns la

notificarea nr. 1118 din 21 martie 2001, conform dispozițiilor prevăzute

de art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Pentru a da această

sentință tribunalul a reținut că reclamanta a notificat

pârâta solicitând măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri

bănești pentru imobil.

S-a arătat că unitatea

deținătoare trebuia să se pronunțe în termen 60 de zile de

la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de fond a mai

reținut că termenul de 60 de zile se poate proroga doar cu acordul

expres ori tacit al persoanei îndreptățite dacă i se

comunică de către unitatea deținătoare în intervalul de 60

de zile că documentația depusă este insuficientă.

Pârâtul a declarat apel împotriva

acestei sentințe.

Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia nr. 368/A din 12 iunie 2006, a respins apelul ca nefondat,

păstrând soluția instanței de fond.

Pârâtul a declarat recurs împotriva

acestei decizii, invocând, ca și în apel, excepția necompetenței

materiale a Tribunalului București, considerând că față de

obiectul acțiunii, obligația de a face, judecătoria este

competentă să judece cauza.

De asemenea, s-a susținut, în

esență, că dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 au

fost greșit interpretate, pentru că termenul de 60 de zile începe

să curgă din momentul depunerii actelor însoțitoare

notificării, în cazul în care acestea nu fuseseră depuse odată

cu notificarea.

S-a făcut cu referire la

dispozițiile pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003, din care rezultă

că persoana îndreptățită trebuie să precizeze că

nu mai deține alte probe, iar conform art. 28.1 din aceleași norme,

pronunțarea asupra notificării este condiționată de

existența unei declarații exprese că nu mai are alte dovezi de

prezentat.

Pârâtul a susținut că

reclamanta nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris și

nici nu a făcut dovada existenței declarației exprese, astfel

că obligația de a emite dispoziție de restituire este

prematură, iar pârâtul nu are nici o culpă în nesoluționarea

notificării și termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare.

Recursul este nefondat.

Instanța de apel a

pronunțat o hotărâre legală statuând că în ceea ce

privește soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001, tribunalul are plenitudine de competență.

Astfel, în speță,

competența de soluționare a cauzei revine tribunalului și nu

judecătoriei, deoarece numai această instanță se poate

pronunța în problema respectării procedurii administrative de

restituire prevăzută în Legea nr. 10/2001.

Referitor la fondul cauzei, curtea

de apel a reținut în mod corect că termenul de 60 de zile

prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este un termen de

recomandare, ci un termen imperativ până la care unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe.

Curtea de apel a constatat în mod

judicios că dispozițiile Normelor Metodologice de la pct. 23.1 alin. (4)

stipulează expres că termenul pentru îndeplinirea obligației de

a răspunde notificării se poate proroga numai cu acordul expres sau

tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea

deținătoare comunică celeilalte părți, în intervalul

de 60 de zile, faptul că documentele depuse sunt insuficiente.

Dar, pentru a avea beneficiul

acestei prorogări, este necesar ca unitatea deținătoare să

comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea

și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea

probelor solicitate, caz în care termenul curte de la depunerea actelor solicitate

sau de la data comunicării răspunsului.

De altfel, recurentul

interpretează greșit prevederile art. 28.1 din Normele Metodologice,

deoarece prima teză a acestui text arată în ce condiții se poate

proroga termenul (existența unei corespondențe scrise prin care se

solicită actele doveditoare și se invită la negocierea

prevăzută la alin. (1) al art. 28 din lege, corespondență

prin care chiar persoana solicitantă cere prorogarea termenului pentru a

procura și depune anumite acte), iar cea de a doua teză a textului

citat prevede posibilitatea soluționării notificării în 60 de

zile, doar dacă persoana îndreptățită declară expres

că nu mai are alte dovezi.

Aceste dispoziții nu sunt

aplicabile în speță, pentru că pârâtul nu face parte din

categoria organelor prevăzute la art. 27 alin. (1), între părți

neexistând o negociere propriu-zisă.

Pârâtul nu a dovedit până la

data sesizării instanței, 16 august 2005, că s-ar fi purtat o

corespondență din care să rezulte lipsa documentelor necesare

soluționării notificării, iar adresa nr. 3921 din 31 ianuarie

2006 nu face dovada că s-ar fi solicitat reclamantei actele

menționate anterior datei de 9 februarie 2006.

Criticile exprimate fiind

neîntemeiate, recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Municipiul București, prin Primarul general împotriva deciziei

nr. 368/A din 12 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

7 decembrie 2006

.