ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2008/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2008/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
I.
Circumstanțele cauzei
Obiectul acțiunii
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel
București, reclamantul S.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia
Centrală
pentru Stabilirea Despăgubirilor
și Autoritatea Națională pentru Restituirea
Proprietăților, obligarea
acestora la emiterea dispoziției pentru imobilul imposibil de restituit în
natură din imobilul situat în București, conform Dispoziției nr. 10572 din 21
mai 2008 a Primarului General al Municipiului București și obligarea lor la
daune cominatorii de 100 lei pe zi pentru fiecare zi de întârziere de la
data introducerii acțiunii pana la emiterea
deciziei, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin
Dispoziția 10572 din
21 mai 2008 Primarul
Municipiului București emisă în baza Legii nr. 10/2001 s-a dispus acordarea de
masuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat in
București, și
deși dosarul a fost înaintat
Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor, conform adresei din 27 octombrie 2009,
încă nu s-a
emis decizia de evaluare si despăgubire.
Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională pentru
Restituirea Proprietăților a invocat excepția lipsei calității procesuale
pasive, doar Comisia Centrală dispune numirea unui evaluator (potrivit art. 13 alin.
(6)
Titlul VII) și emiterea deciziei
conținând titlul de despăgubire, potrivit art. 13,
alin. (1) Titlul VII
din Legea nr. 247/2005.
Hotărârea Curții de apel
Prin sentința nr. 4110 din 10 iunie 2011, Curtea de
Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantul S.G., față de pârâta
Autoritatea Națională pentru Restituirea
Proprietăților pentru lipsa calității
procesuale pasive și a admis în
parte cererea față de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,
obligând pârâtă să înainteze dosarul reclamantului către o societate de
evaluare pentru întocmirea raportului de evaluare a imobilului din București,
și să emită decizia reprezentând titlu de despăgubiri după însușirea raportului
de evaluare.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond
a reținut, în esență, că excepția lipsei calității procesuale pasive a
Autorității Naționale pentru
Restituirea
Proprietăților este întemeiată, având în vedere că dispozițiilor Cap.
V
Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prevăd că atribuțiile în privința emiterii
deciziilor conținând titlurile de despăgubire aparțin Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despăgubirilor.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin
Dispoziția nr. 10572 din 21 mai 2008 a Primarului Municipiului București emisă
în baza Legii nr. 10/2001 s-a dispus acordarea de masuri reparatorii in
echivalent pentru imobilul situat in București,
imposibil de restituit in natura persoanelor îndreptățite, dosarul
fiind
înaintat Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de
pe lângă A.N.R.P. încă din 2009, conform adresei din 27 octombrie 2009.
Având vedere că procedura de recuperare a acestor
despăgubiri a început în anul 2001 prin Notificarea, făcută în baza Legii nr.
10/2001, instanța de fond a apreciat că durata excesivă a procedurilor
administrative este de natură a încălca noțiunea de proces echitabil ce implică
și respectarea unui termen rezonabil de soluționare a unei cauze, iar prin
atitudinea sa pasivă pârâta aduce o încălcare atât a art. 6 din Convenție cât
și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.
În fine, judecătorul fondului a constatat că este
neîntemeiat capătul de cerere privind plata de daune cominatorii, fiindcă în
materie administrativă este aplicabilă o normă specială, respectiv art. 18 din
Legea nr. 554/2004 ce stabilește doar posibilitatea plății de penalități.
Recursul pârâtei
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a
atacat cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul
respingerii ca neîntemeiate a cererii reclamantei.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a
susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că în cauză au fost
încălcate dispozițiile privind
termenul
rezonabil de soluționare a cauzei, întrucât soluționarea acestor dosare se face
în virtutea declanșării procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzute de
Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedură complexă, ce cuprinde mai multe
etape.
În cauză, etapa transmiterii și înregistrării
dosarelor a fost parcursă, dosarul fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei
Centrale sub nr. 44848/CC și analizat sub aspectul verificării legalității
respingerii cererii de restituire.
În concret, criticile recurentei-pârâte aduse
sentinței atacate constau în faptul că prima instanță a ignorat prevederile
Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor, în sensul că dosarul reclamantului trebuie să respecte ordinea
stabilită prin această decizie, invocând și Decizia nr. 1 din 08 februarie 1994
a Curții Constituționale prin care s-a
statuat
că „Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament
egal
pentru situații care, în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite. De aceea
el nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații
diferite".
Așadar, recurenta a susținut că în mod netemeinic
prima instanță a obligat Comisia centrală la emiterea deciziei, reținând
încălcarea principiului procesului rezonabil în parcurgerea procedurii
prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, fără a ține cont de aspectele
obiective ale soluționării dosarului de despăgubire al reclamantului, fiind de
necontestat că persoanele
beneficiare ale
prevederilor legii menționate au dreptul la parcurgerea acestei
proceduri
într-un termen rezonabil, însă jurisprudența Curții Europene în
materie de termen rezonabil stabilește anumite
criterii ce trebuie luate în calcul,
cum
ar fi complexitatea cauzei, conduita reclamantului și cea a autorităților
competente, precum și importanța litigiului pentru
reclamant.
II. Considerentele înaltei
Curți asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de
recurenta-pârâtă și a prevederilor art. 304 C. proc. civ., înalta Curte constată
că recursul nu este fondat.
Argumente de fapt și de
drept relevante
Intimatul-reclamant a supus controlului instanței de
contencios administrativ refuzul nejustificat al autorității administrative de
a elibera actul administrativ, respectiv decizia reprezentând titlul de
despăgubire pentru
terenul situat în
București
.
Calitatea de persoană
îndreptățită la despăgubiri i-a fost recunoscută prin
Dispoziția nr. 10572 din 21 mai 2008 a Primarului
General al Municipiului București, prin care a fost soluționată notificarea
formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Omisiunea legiuitorului de a
stabili un termen în interiorul căruia să se
deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la
concluzia că autoritatea publică este
îndreptățită să determine ea însăși acest interval de timp, întrucât este
necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de
despăgubiri, să fie
emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, după cum s-a pronunțat în mod constant și
instanța supremă.
Înalta Curte constată că reclamantul a început
procedurile de recuperare
a bunului sau
contravalorii acestuia prin notificarea formulată în anul 2001, iar dosarul cu
dispoziția de acordare a despăgubirilor emisă în 2008, împreună cu
documentația
aferentă, a fost înregistrat sub nr. 44848/CC la Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a
derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv,
conferă consistență concluziei la care a ajuns prima instanță, în sensul
încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil
consacrat de art. 6 paragraful 1
din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Totodată, reține că sentința primei instanțe nu este
criticabilă nici sub aspectul pretinsei ignorări a regulilor de stabilire a
ordinii de soluționare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008.
Dispozițiile art. 20 din Constituția României și
normele interne cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de
reglementare
procedura de acordare a
despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un
sens care să
nu concorde cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat
în art. 6 paragraful 1 din Convenție ca o garanție a dreptului la un proces
echitabil și aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci și în cadrul
procedurii administrative și, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau
deciziilor definitive.
Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și
într-un termen rezonabil constituie și un element al dreptului la o bună
administrare, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene, consacrat în art.
41 al Cartei
proclamate solemn la data de 7
decembrie 2000 de către Parlamentul European
și Consiliul Uniunii
Europene.
Așadar, complexitatea etapelor
procedurale poate constitui un criteriu de
apreciere în ce privește respectarea termenului rezonabil, dar nu poate
fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale
pasivități a autorității publice, în condițiile în care din înscrisurile depuse
la dosar nu rezultă că la pronunțarea prezentei hotărâri s-a emis decizia
solicitată.
Prin urmare, critica recurentei privind nesocotirea de
către prima instanța a criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul
rezonabil, rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu
este justificată.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în
temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul ca
nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3)
din Legea nr. 554/2004 sau art. 304
1
C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Statul Român prin
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 4110
din 10 iunie 2011 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință, astăzi,
24 aprilie 2012.