ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2586/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 07 iunie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții R.L.C. și R.R. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 836.000 RON, echivalentul a 200.000 euro, reprezentând prețul de piață, conform standardelor internaționale de evaluare, al imobilului apartament nr. 2 situat în București, str. C.C., sector 2, în suprafață de 90,68 m.p., terenul situat sub construcție în suprafață de 60,89 m.p. și cota indiviză de 27,02% din părțile de folosință comună ale imobilului.

Prin sentința civilă nr. 978 din 02 mai 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea și a obligat pârâtul la plata sumei de 838.013 RON, reprezentând prețul de piață al imobilului, către reclamanți. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în fapt, că prin contractul de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria municipiului București, reprezentată prin mandatar SC F. SA, soții R.I. și R.L.C. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 situat în București, str. C.K., sector 2, în schimbul plății sumei de 18.891.760 ROL, cu titlu de preț.

Prin sentința civilă nr. 5633 din 6 iulie 2007 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 479 R din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admisă cererea formulată de moștenitoarele fostului proprietar, C.I., C.F.C.M. și D.M.E.E. și au fost obligați pârâții R.I. și R.L.C. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, dându-se eficiență titlului de proprietate al reclamantelor, preluarea de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 fiind abuzivă. La data de 24 iulie 2007, a decedat R.I., moștenitorii acestuia fiind reclamanta R.L.C., în calitate de soție supraviețuitoare și reclamantul R.R., în calitate de fiu, potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 2 august 2007 eliberat de B.N.P.

N. Tribunalul a constatat că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care dau dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, să solicite restituirea prețului de piață al imobilelor.

Întrucât nu s-a făcut vreo dovadă în sensul că a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamanților, iar în hotărârea pronunțată în revendicare nu s-a reținut eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, tribunalul a apreciat că sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege pentru a se naște în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligația de plată a prețului de piață al apartamentului, determinat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză la suma de 838.013 RON, echivalent al 192.736 euro.

Prin decizia nr. 50A din 18 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 978 din 02 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții R.R. și R.L.C. în contradictoriu cu pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. A obligat intimații reclamanți la plata către apelantul pârât a sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la motivul de apel vizând excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât că art. 50 alin. (3) din Legea art. 10/2001, astfel cum este interpretat printr-o jurisprudență constantă a instanței supreme, instituie un caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil illo tempore cauzei. Cum în această materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod abuziv (care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinși) rezultă că statul este și titularul de drepturi și obligații, iar Ministerul Finanțelor acționează ca reprezentat al acestuia în puterea legii.

În ceea ce privește chestiunea dacă inexistența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 ar atrage automat incidența art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reținut că instanța nu numai că poate, ci chiar trebuie să verifice dacă încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu respectarea sau, din contră, cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și în prezentul cadru procesual, altul decât cel generat de o cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare sau de una având ca obiect revendicarea imobilului preluat abuziv de stat, în care se discută pe cale incidentală valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 constituie ipoteza normativă atât pentru constatarea, pe cale principală sau pe cale incidentală, a nulității actului juridic încheiat în temeiul acesteia (ca sancțiune de drept civil care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice pentru încheierea sa valabilă), cât și pentru nașterea dreptului cumpărătorului la restituirea prețului în anumite limite (prețul actualizat). Cu alte cuvinte, aceeași situație premisă poate produce efecte juridice distincte în materii diferite, astfel încât în acest caz particular constatarea unui drept la restituirea prețului actualizat constituie o consecință a nerespectării prevederilor Legii nr. 112/1995, distinctă de constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Totodată, reținerea primului efect juridic (dreptul de a obține doar prețul actualizat) nu are semnificația constatării producerii și a celui de-al doilea (constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare), nici măcar pe cale incidentală. Pe cale de consecință, un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 este considerat valabil dacă în termenul prevăzut prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească de constatare a nulității acestuia, însă obligația de garanție pentru evicțiune în materia specială în discuție este una mai puțin favorabilă cumpărătorului în raport cu prevederile de drept comun C. civ.

Instanța de apel a reținut și faptul că, prin condițiile actului juridic civil înțelegem acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci elementele din care este alcătuit actul juridic civil, în funcție de vocația lor, condițiile actului juridic civil pot fi clasificate în condiții generale și condiții speciale; condițiile generale privesc toate actele juridice civile, iar condițiile speciale numai anumite acte juridice civile.

Din această perspectivă, sintagmele „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995" și respectiv „cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995" nu pot avea în vedere decât condițiile speciale (legate de valabilitatea obiectului, prin prisma caracterului licit al acestuia) prevăzute de actul normativ menționat pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în temeiul său, respectiv în art. 9 cu referire la art. 1 și 2. În analiza și interpretarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, referitor la condiția preluării imobilului „cu titlu", trebuie avut în vedere faptul că prin H.G. nr. 20/1996, obligatorie pentru autoritățile însărcinate cu aplicarea legii, guvernul a definit imobilele naționalizate „cu titlu" ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unei dispoziții legale.

Conform aceleiași hotărâri, Legea nr. 112/1995 nu se aplică în cazul imobilelor deținute în fapt de stat, adică în lipsa unei dispoziții legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului său de proprietate, dat fiind faptul că statul nu avea niciun titlu de proprietate asupra imobilelor respective. „Titlul" statului, așa cum este el definit în H.G. nr. 20/1996, implică existența unei dispoziții legale care să permită naționalizarea. Simplul fapt că stand invocă un act normativ în vigoare în timpul naționalizării unui bun este suficient potrivit formei inițiale a acestui act normativ pentru ca aproprierea să fie considerată ca realizată în baza unui titlu. Prin adoptarea H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin H.G.

nr. 20/1996, intrată în vigoare la data de 4 februarie 1997, executivul a modificat și a completat definiția imobilelor naționalizate „cu titlu". Acesta a introdus o condiție suplimentară: conform art. l alin. (2) din această hotărâre, bunurile dobândite de stat în baza unui titlu erau cele apropriate prin respectarea cerințelor decretelor în vigoare la data respectivă. Este de menționat și că aceeași hotărâre a introdus alineatul art. 6 al alin. (1), conform căruia: „în cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se afla cereri referitoare la imobilele prevăzute Ia alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995 (...) de vânzare către chiriași, se suspendă de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective", care se aplică și în ipoteza în care este prevăzută o procedură administrativă prealabilă, cum este cea instituită de art. 14-18 din Legea nr. 112/1995.

Ulterior, prin dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 s-a introdus o nouă condiție de „valabilitate" a titlului statului în raport de dispozițiile H.G. nr. 11/J997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995: valabilitatea actului de preluare este subordonată conformității sale cu Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului. Dimpotrivă, în lipsa unei asemenea conformități, statul nu are titlu valabil și nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Totodată, curtea de apel a arătată că, față de această evoluție a conceptului de „preluare eu titlu", trebuie să se țină seama, în primul rând, de faptul că preluarea imobilului, în sensul de transmitere a dreptului de proprietate asupra lui, este analizată în hotărârea judecătorească prin care este desființat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivit regulilor de aplicare a legii civile în timp, în raport de dispozițiile în vigoare la data transmiterii dreptului, însă în funcție de stadiul evoluției interpretării normelor legale respective și aprecierii forței lor juridice, privită prin prisma ierarhiei actelor normative, la momentul pronunțării.

Cu alte cuvinte, chiar dacă principial este corect că efectele unui act juridic se produc într-adevăr la momentul încheierii sale, important este care sunt efectele respective, aspect analizat de către instanța învestită cu soluționarea unei asemenea cereri în funcție de concepțiile juridice recunoscute la momentul sesizării sale, cu atât mai mult cu cât ele sunt reglementate pe cale normativă.

În al doilea rând, și respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (în analiza unei cereri întemeiate pe prevederile art. 50 - 50 1 din Legea nr. 10/2001), sub aspectul condiției ca obiectul contractului de vânzare-cumpărare să nu fie reprezentat de un imobil preluat fără titlu, trebuie analizată, urmând din nou regulile de aplicare a legii în timp, prin prisma concepției existente la data încheierii sale, deoarece cauza de nulitate trebuie să se situeze în timp la momentul încheierii actului juridic, în caz contrar sancțiunea fiind dispusă iară ca părțile să fi eludat normele edictate pentru încheierea sa valabilă (ci pentru nesocotirea unor dispoziții legale inexistente la data intervenirii contractului).

În aceste condiții, încheierea contractului de vânzare-cumpărare și hotărârea judecătorească prin care se analizează valabilitatea titlului statului se pot situa în etape diferite ale evoluției sintagmei „preluare cu titlu", situație în care nu există autoritate de lucru judecat în legătură cu aspectul în discuție, dacă a fost analizat numai prin prisma teoriei juridice ulterioare. Relativ la condiția ca imobilul să intre în categoria celor care nu se restituie în natură, trebuie să se pornească de la faptul că procedura de restituire în natură a unui imobil este prevăzută în art. 14-18 din Legea nr. 112/1995. Instanța de apel a reținut că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale menționate se constată că restituirea în natură a unui imobil în condițiile Legii nr. 112/1995 era hotărâtă de Comisia județeană sau a municipiului București, hotărârea acesteia putând fi însă contestată la instanțele judecătorești care luau decizia finală.

Ca atare, potrivit acestor normei speciale atributive de competență și pentru a se exclude posibilitatea emiterii unor soluții contradictorii, decizia că imobilul poate fi vândut chiriașului nu putea fi luată de unitatea specializată în administrarea și vânzarea apartamentului, substituindu-se astfel comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 și instanțelor judecătorești. Cererea de restituire a imobilului formulată de proprietarul deposedat în mod abuziv trebuia soluționată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în fața instanțelor judecătorești. Rezultatul final al acestor proceduri administrative și judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de societatea comercială vânzătoare, întrucât în fața instanțelor judecătorești s-ar fi putut invoca, spre exemplu, excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții ale Legii nr. 112/1995, existând deci incertitudine cu privire la soluția finală a litigiului.

Pe cale de consecință, această cerință dispusă de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 implică inexistența unei cereri nesoluționate de restituire în natură formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 de către proprietarul deposedat în mod abuziv. În cadrul juridic prezentat anterior, trebuie stabilit dacă, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare intervenit între reclamantă și soțul acesteia, în prezent decedat, pe de o parte, și SC F. SA, pe de altă parte, din 1 noiembrie 1996, a fost încheiat cu eludarea sau, din contră, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Or, la data de 03 iulie 1996 fusese înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, o cerere de restituire în natură a imobilului formulată de către moștenitorii proprietarului deposedat în mod abuziv (C.I., C.F.C.M.

și C.M.E., căsătorită D.), prin care au arătat că fac excepție de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, care a fost soluționată prin Hotărârea nr. 3408 din 03 aprilie 2000 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Cererea a fost menționată de aceste moștenitoare, reclamante în dosarul având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, în cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. 28/300/2007.

Prin urmare, întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996 a fost încheiat cu eludarea sub acest aspect (nu și al includerii imobilului în categoria celor preluate fără titlu, având în vedere data încheierii sale) a prevederilor Legii nr. 112/1995 reclamanții nu pot obține restituirea prețului de piață al imobilului, drept ce se naște într-o ipoteză diferită, aceea în care contractul de vânzare cumpărare este încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, conform art. 50 alin. (2 1 ) din același act normativ, ci numai restituirea prețului actualizat, pe baza art. 50 alin. (2) din aceiași act normativ. Față de aceste considerente, prin prisma înscrisului depus direct în apel, instanța a reținut că tribunalul a făcut o greșită aplicare a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții R.L.C. și R.R., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv încadrat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. I). În mod greșit, Curtea de Apel București a stabilit că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și admițând apelul, a dispus nelegal respingerea cererii de chemare în judecată.

Sunt îndeplinite cumulativ cerințele art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece, pe de o parte, contractul de vânzare-cumpărare, neanulat prin hotărâre judecătorească, a fost lipsit de efecte juridice prin admiterea acțiunii în revendicare, ceea ce echivalează cu desființarea lui, în sensul art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor edictate prin Legea nr. 112/1995 pentru valabila sa încheiere, acest lucru rezultând cu putere de lucru judecat din hotărârile judecătorești care au tranșat litigiul dintre fostul proprietar și cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995, în favoarea celui dintâi, exclusiv pe motivul comparării titlurilor valabile deținute de părți.

În cadrul acțiunii în revendicare, în urma căreia reclamanții au pierdut posesia imobilului, titlul - contractul de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 a făcut obiectul unei analize comparative, sub aspectul preferabiîitățli, raportat la titlul exhibat de foștii proprietari ai imobilului, iar premisa necesară unei astfel de analize comparative o constituie valabilitatea celor două titluri comparate. Or. în speță a fost admisă o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, ceea ce presupune existența a două titluri valabile. În cauză este îndeplinită și condiția rezultată din prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, de a fi vorba de un contract desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, această condiție fiind îndeplinită în raport de accepțiunea pe care Legea nr. 10/2001 o dă noțiunii de contracte desființate.

Din conținutul art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 reiese cu evidență împrejurarea că legiuitorul a inclus în această categorie atât situația contractelor de vânzare-cumpărare care au fost invalidate ca urmare a unei acțiuni în anulare, cât și situația acelor contracte care au devenit ineficace ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare exercitate de foștii proprietari împotriva chiriașilor cumpărători. Or, această din urma situație este cea în care se regăsesc reclamanții, fiind îndeplinită astfel condiția că actul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul acestora să fie unul desființat. II).

Decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a instituit nu numai o nulitate absolută expresă în cazul actelor de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, dar și o derogare de la regimul nulității absolute în sensul prescriptibilității în termen de un an (de la data intrării în vigoare a legii speciale), a acțiunii prin care poate fi invocată o asemenea cauză de nulitate. Cum împotriva contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul reclamanților nu a fost exercitată acțiune în constatarea nulității în cadrul tennenului de prescripție menționat, după împlinirea respectivului termen a avut loc o recunoaștere implicită a valabilității acestui titlu, consecința fiind aceea a consolidării respectivului act juridic.

În consecință, nici instanța și nici pârâtul nu mai pot invoca nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al reclamanților-recurenți, context în care nu mai este posibil a se realiza în speță o analiză relativă la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996. III). Instanța de apel a dat o interpretare greșită prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. Cerința impusă de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 privind dreptul chiriașilor titulari de contract pentru cumpărarea în condițiile Legii nr. 112/1995 a apartamentelor ce nu se restituie, era îndeplinită, în raport cu dispoziția expresă prevăzută la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 prin care se prevedea imperativ ca foștii proprietari au dreptul la redobândirea în natură numai asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care erau libere.

Reclamanții au respectat prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și au cumpărat imobilul după trecerea perioadei de 6 luni, așa cum se prevede în lege. Recurenții R.L.C. și R.R. au fost de bună credință, au cumpărat în considerarea art. 9, cât și art. 2 raportat la art. 1 din Legea nr. 112/L995. Legea în vigoare la data de 01 noiembrie 1996 prevedea expres că imobilele ce se restituie în natură foștilor proprietari sunt numai cele în care aceștia locuiau și cele libere, pentru celelalte imobile aceștia fiind îndreptățiți la despăgubiri. În raport cu cele arătate rezultă incontestabil că recurenții au respectat condițiile speciale prevăzute de Legea nr. 112/1995 la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și sunt îndreptățiți la plata prețului de piață al imobilului, conform standardelor internaționale de evaluare.

Recursul este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed: I). Reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al apartamentului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, invocând în drept dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, după modificarea adoptată prin Legea nr. 1/2009. Instanța de apel în mod nelegal a concluzionat că reclamanții nu îndeplinesc cerințele acestei norme, în vederea acordării prețului de piață pentru imobilul menționat.

Premisele art. 50 1 din Legea nr. 10/2009 presupun încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, adică existența valabilității contractului, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar. În contextul normei analizate "desființarea" contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, iar singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil este caducitatea, actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare formulate de proprietarul deposedat abuziv de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995.

În consecință, se constată că, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea prețului de piață al imobilului au doar „proprietarii” în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost „desființate" ca efect al admiterii acțiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare (caz în care, prin ipoteză, s-a confirmat că sunt de bună credință), fie de neatacarea lui în justiție (cu consecința consolidării efectelor lui, caz în care operează prezumția de bună credință).

Este de reținut și faptul că ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 50 1 și se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 50 1 dimpotrivă, se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Așa cum în mod corect invocă recurentul-reclamanți, prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2 1 ), în înțelesul căruia prin „desființare" nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Prin art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desființat", în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În speță, nu s-a făcut vreo dovadă în sensul că a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamanților R.L.C. și R.R. Așa fiind, reclamanții se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată și au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. Il). Prin edictarea dispozițiilor art. 45 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a instituit un caz de nulitate absolută expresă pentru situația actelor de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Prin aceleași dispoziții legale s-a instituit și o derogare de la regimul nulității absolute, în sensul prescriptibilității în termen de un an (de la data intrării în vigoare a legii speciale) a acțiunii prin care poate fi invocată o asemenea cauză de nulitate. În speță, împotriva contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 - ce constituie titlul reclamanților nu a fost exercitată o acțiune în constatarea nulității în cadrul termenului de prescripție menționat anterior. Ca urmare, după împlinirea respectivului termen a avut loc o recunoaștere implicită a valabilității acestui titlu, consecința fiind aceea a consolidării respectivului act juridic. Prezenta acțiune în pretenții formulată de foștii chiriași cumpărători și întemeiată pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată a fost promovată după împlinirea termenului imperativ instituit prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Așadar, este fondată critica recurenților în sensul că instanța nu mai are posibilitatea de a analiza în prezentul cadru procesual aspecte care privesc valabilitatea titlului de proprietate pe care reclamanții l-au invocat asupra imobilului pentru care au solicitat despăgubiri la nivelul valorii de piață. III). În acțiunea în revendicare prin comparare de titluri s-a pronunțat sentința civilă nr. 5633 din 6 iulie 2007 a Judecătoriei sectorului 2 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 479 R din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, dându-se eficiență titlului de proprietate al reclamantelor (foste proprietare). Instanțele nu au reținut eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 și, totodată, au făcut o analiză comparativă a titlurilor de proprietate, sub aspectul preferabilității.

Aceste rețineri ale instanțelor de judecată conduc la concluzia că actul de vânzare-cumpărare a fost întocmit cu respectarea cerințelor stabilite prin Legea nr. 112/1995 (disp. art. 9 raportat la art. 1 și art. 2). Drept urmare, în speța de față, titlul reclamanților R.L.C. și R.R. se bucură de o prezumție de validitate. Având în vedere toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor legale invocate prin motivele de recurs, sens în care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis, decizia atacată va fi modificată în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 978 din data de 2 mai 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții R.L.C. și R.R. împotriva deciziei nr. 50A din data de 18 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 978 din data de 2 mai 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014.