ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2586/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2586/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 07 iunie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții

R.L.C. și R.R. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 836.000 RON, echivalentul

a 200.000 euro, reprezentând prețul de piață, conform standardelor internaționale

de evaluare, al imobilului apartament nr. 2 situat în București, str. C.C., sector

2, în suprafață de 90,68 m.p., terenul situat sub construcție în suprafață de 60,89

m.p. și cota indiviză de 27,02% din părțile de folosință comună ale imobilului.

Prin sentința

civilă nr. 978 din 02 mai 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

cererea și a obligat pârâtul la plata sumei de 838.013 RON, reprezentând prețul

de piață al imobilului, către reclamanți.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în fapt, că prin contractul de vânzare-cumpărare

din 01 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria municipiului

București, reprezentată prin mandatar SC F. SA, soții R.I. și R.L.C. au dobândit

dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 situat în București, str. C.K.,

sector 2, în schimbul plății sumei de 18.891.760 ROL, cu titlu de preț.

Prin sentința

civilă nr. 5633 din 6 iulie 2007 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, irevocabilă

prin decizia civilă nr. 479 R din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admisă

cererea formulată de moștenitoarele fostului proprietar, C.I., C.F.C.M. și D.M.E.E.

și au fost obligați pârâții R.I. și R.L.C. să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 01

noiembrie 1996, dându-se eficiență titlului de proprietate al reclamantelor, preluarea

de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 fiind abuzivă.

La data de 24

iulie 2007, a decedat R.I., moștenitorii acestuia fiind reclamanta R.L.C., în calitate

de soție supraviețuitoare și reclamantul R.R., în calitate de fiu, potrivit certificatului

de calitate de moștenitor din 2 august 2007 eliberat de B.N.P. N.

Tribunalul a constatat

că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

care dau dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, să solicite restituirea prețului de piață

al imobilelor.

Întrucât nu s-a

făcut vreo dovadă în sensul că a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

ce a constituit titlul reclamanților, iar în hotărârea pronunțată în revendicare

nu s-a reținut eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, tribunalul a apreciat că sunt întrunite

toate condițiile prevăzute de lege pentru a se naște în sarcina pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligația de plată a prețului de piață

al apartamentului, determinat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit

în cauză la suma de 838.013 RON, echivalent al 192.736 euro.

Prin decizia

nr. 50A din 18 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 978 din

02 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A schimbat în

tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții R.R.

și R.L.C. în contradictoriu cu pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

ca neîntemeiată.

A obligat intimații

reclamanți la plata către apelantul pârât a sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli

de judecată efectuate în apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut cu privire la motivul de apel vizând excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât că art. 50 alin. (3) din Legea

art. 10/2001, astfel cum este interpretat printr-o jurisprudență constantă a instanței

supreme, instituie un caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul

nr. 31/1954, aplicabil illo tempore cauzei.

Cum în această

materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod

abuziv (care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinși) rezultă că statul

este și titularul de drepturi și obligații, iar Ministerul Finanțelor acționează

ca reprezentat al acestuia în puterea legii.

În ceea ce privește

chestiunea dacă inexistența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat

nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 ar atrage automat incidența art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reținut că instanța nu numai

că poate, ci chiar trebuie să verifice dacă încheierea contractului de vânzare-cumpărare

s-a făcut cu respectarea sau, din contră, cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995

și în prezentul cadru procesual, altul decât cel generat de o cerere având ca obiect

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare sau de una având ca obiect

revendicarea imobilului preluat abuziv de stat, în care se discută pe cale incidentală

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, nerespectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 constituie ipoteza normativă atât pentru constatarea,

pe cale principală sau pe cale incidentală, a nulității actului juridic încheiat

în temeiul acesteia (ca sancțiune de drept civil care lipsește actul juridic de

efectele contrare normelor juridice pentru încheierea sa valabilă), cât și pentru

nașterea dreptului cumpărătorului la restituirea prețului în anumite limite (prețul

actualizat).

Cu alte cuvinte,

aceeași situație premisă poate produce efecte juridice distincte în materii diferite,

astfel încât în acest caz particular constatarea unui drept la restituirea prețului

actualizat constituie o consecință a nerespectării prevederilor Legii nr. 112/1995,

distinctă de constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Totodată, reținerea

primului efect juridic (dreptul de a obține doar prețul actualizat) nu are semnificația

constatării producerii și a celui de-al doilea (constatarea nulității contractului

de vânzare cumpărare), nici măcar pe cale incidentală.

Pe cale de consecință,

un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995

este considerat valabil dacă în termenul prevăzut prin dispozițiile art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească de

constatare a nulității acestuia, însă obligația de garanție pentru evicțiune în

materia specială în discuție este una mai puțin favorabilă cumpărătorului în raport

cu prevederile de drept comun C. civ.

Instanța de apel

a reținut și faptul că, prin condițiile actului juridic civil înțelegem acele componente

care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci elementele

din care este alcătuit actul juridic civil, în funcție de vocația lor, condițiile

actului juridic civil pot fi clasificate în condiții generale și condiții speciale;

condițiile generale privesc toate actele juridice civile, iar condițiile speciale

numai anumite acte juridice civile. Din această perspectivă, sintagmele „cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995" și respectiv „cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995" nu pot avea în vedere decât condițiile speciale (legate

de valabilitatea obiectului, prin prisma caracterului licit al acestuia) prevăzute

de actul normativ menționat pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare

în temeiul său, respectiv în art. 9 cu referire la art. 1 și 2.

În analiza și

interpretarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, referitor la condiția preluării imobilului

„cu titlu", trebuie avut în vedere faptul că prin H.G. nr. 20/1996, obligatorie

pentru autoritățile însărcinate cu aplicarea legii, guvernul a definit imobilele

naționalizate „cu titlu" ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul

statului prin aplicarea unei dispoziții legale. Conform aceleiași hotărâri, Legea

nr. 112/1995 nu se aplică în cazul imobilelor deținute în fapt de stat, adică în

lipsa unei dispoziții legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului

său de proprietate, dat fiind faptul că statul nu avea niciun titlu de proprietate

asupra imobilelor respective. „Titlul" statului, așa cum este el definit în

H.G. nr. 20/1996, implică existența unei dispoziții legale care să permită naționalizarea.

Simplul fapt că stand invocă un act normativ în vigoare în timpul naționalizării

unui bun este suficient potrivit formei inițiale a acestui act normativ pentru ca

aproprierea să fie considerată ca realizată în baza unui titlu.

Prin adoptarea

H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind

aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile

cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin H.G.

nr. 20/1996, intrată în vigoare la data de 4 februarie 1997, executivul a modificat

și a completat definiția imobilelor naționalizate „cu titlu". Acesta a introdus

o condiție suplimentară: conform art. l alin. (2) din această hotărâre, bunurile

dobândite de stat în baza unui titlu erau cele apropriate prin respectarea cerințelor

decretelor în vigoare la data respectivă. Este de menționat și că aceeași hotărâre

a introdus alineatul art. 6 al alin. (1), conform căruia: „în cazul în care pe rolul

instanțelor judecătorești se afla cereri referitoare la imobilele prevăzute Ia

alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995 (...) de

vânzare către chiriași, se suspendă de drept până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cererilor respective", care se aplică și în ipoteza în care este

prevăzută o procedură administrativă prealabilă, cum este cea instituită de

art. 14-18 din Legea nr. 112/1995.

Ulterior, prin

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 s-a introdus o nouă condiție

de „valabilitate" a titlului statului în raport de dispozițiile H.G. nr. 11/J997

pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii

nr. 112/1995: valabilitatea actului de preluare este subordonată conformității sale

cu Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legilor în

vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului.

Dimpotrivă, în lipsa unei asemenea conformități, statul nu are titlu valabil și

nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Totodată, curtea

de apel a arătată că, față de această evoluție a conceptului de „preluare eu titlu",

trebuie să se țină seama, în primul rând, de faptul că preluarea imobilului, în

sensul de transmitere a dreptului de proprietate asupra lui, este analizată în hotărârea

judecătorească prin care este desființat contractul de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivit regulilor de aplicare a legii civile în

timp, în raport de dispozițiile în vigoare la data transmiterii dreptului, însă

în funcție de stadiul evoluției interpretării normelor legale respective și aprecierii

forței lor juridice, privită prin prisma ierarhiei actelor normative, la momentul

pronunțării.

Cu alte cuvinte,

chiar dacă principial este corect că efectele unui act juridic se produc într-adevăr

la momentul încheierii sale, important este care sunt efectele respective, aspect

analizat de către instanța învestită cu soluționarea unei asemenea cereri în funcție

de concepțiile juridice recunoscute la momentul sesizării sale, cu atât mai mult

cu cât ele sunt reglementate pe cale normativă.

În al doilea rând,

și respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (în analiza unei cereri întemeiate

pe prevederile art. 50 - 50

1

din Legea nr. 10/2001), sub aspectul condiției

ca obiectul contractului de vânzare-cumpărare să nu fie reprezentat de un imobil

preluat fără titlu, trebuie analizată, urmând din nou regulile de aplicare a legii

în timp, prin prisma concepției existente la data încheierii sale, deoarece cauza

de nulitate trebuie să se situeze în timp la momentul încheierii actului juridic,

în caz contrar sancțiunea fiind dispusă iară ca părțile să fi eludat normele edictate

pentru încheierea sa valabilă (ci pentru nesocotirea unor dispoziții legale inexistente

la data intervenirii contractului).

În aceste condiții,

încheierea contractului de vânzare-cumpărare și hotărârea judecătorească prin care

se analizează valabilitatea titlului statului se pot situa în etape diferite ale

evoluției sintagmei „preluare cu titlu", situație în care nu există autoritate

de lucru judecat în legătură cu aspectul în discuție, dacă a fost analizat numai

prin prisma teoriei juridice ulterioare.

Relativ la condiția

ca imobilul să intre în categoria celor care nu se restituie în natură, trebuie

să se pornească de la faptul că procedura de restituire în natură a unui imobil

este prevăzută în art. 14-18 din Legea nr. 112/1995.

Instanța de apel

a reținut că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale menționate se

constată că restituirea în natură a unui imobil în condițiile Legii nr. 112/1995

era hotărâtă de Comisia județeană sau a municipiului București, hotărârea acesteia

putând fi însă contestată la instanțele judecătorești care luau decizia finală.

Ca atare, potrivit

acestor normei speciale atributive de competență și pentru a se exclude posibilitatea

emiterii unor soluții contradictorii, decizia că imobilul poate fi vândut chiriașului

nu putea fi luată de unitatea specializată în administrarea și vânzarea apartamentului,

substituindu-se astfel comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 și instanțelor

judecătorești. Cererea de restituire a imobilului formulată de proprietarul deposedat

în mod abuziv trebuia soluționată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii

acesteia în fața instanțelor judecătorești. Rezultatul final al acestor proceduri

administrative și judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de societatea comercială

vânzătoare, întrucât în fața instanțelor judecătorești s-ar fi putut invoca, spre

exemplu, excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții ale Legii nr. 112/1995,

existând deci incertitudine cu privire la soluția finală a litigiului.

Pe cale de consecință,

această cerință dispusă de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 implică inexistența

unei cereri nesoluționate de restituire în natură formulate în temeiul Legii

nr. 112/1995 de către proprietarul deposedat în mod abuziv.

În cadrul juridic

prezentat anterior, trebuie stabilit dacă, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare

intervenit între reclamantă și soțul acesteia, în prezent decedat, pe de o parte,

și SC F. SA, pe de altă parte, din 1 noiembrie 1996, a fost încheiat cu eludarea

sau, din contră, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Or, la data de

03 iulie 1996 fusese înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, o

cerere de restituire în natură a imobilului formulată de către moștenitorii proprietarului

deposedat în mod abuziv (C.I., C.F.C.M. și C.M.E., căsătorită D.), prin care au

arătat că fac excepție de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, care a fost soluționată

prin Hotărârea nr. 3408 din 03 aprilie 2000 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii

nr. 112/1995. Cererea a fost menționată de aceste moștenitoare, reclamante în dosarul

având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, în cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 03 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București

sub nr. 28/300/2007.

Prin urmare, întrucât

contractul de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996 a fost încheiat cu eludarea

sub acest aspect (nu și al includerii imobilului în categoria celor preluate fără

titlu, având în vedere data încheierii sale) a prevederilor Legii nr. 112/1995 reclamanții

nu pot obține restituirea prețului de piață al imobilului, drept ce se naște într-o

ipoteză diferită, aceea în care contractul de vânzare cumpărare este încheiat cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, conform art. 50 alin. (2

1

)

din același act normativ, ci numai restituirea prețului actualizat, pe baza art.

50 alin. (2) din aceiași act normativ.

Față de aceste

considerente, prin prisma înscrisului depus direct în apel, instanța a reținut că

tribunalul a făcut o greșită aplicare a art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții R.L.C. și R.R., arătând că hotărârea atacată

a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv încadrat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

I). În mod greșit,

Curtea de Apel București a stabilit că în cauză nu sunt întrunite cerințele

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și admițând apelul, a dispus nelegal respingerea

cererii de chemare în judecată.

Sunt îndeplinite

cumulativ cerințele art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, deoarece, pe de o

parte, contractul de vânzare-cumpărare, neanulat prin hotărâre judecătorească, a

fost lipsit de efecte juridice prin admiterea acțiunii în revendicare, ceea ce echivalează

cu desființarea lui, în sensul art. 20 alin. (2

1

)

din Legea

nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat

cu respectarea dispozițiilor edictate prin Legea nr. 112/1995 pentru valabila sa

încheiere, acest lucru rezultând cu putere de lucru judecat din hotărârile judecătorești

care au tranșat litigiul dintre fostul proprietar și cumpărătorul în baza Legii

nr. 112/1995, în favoarea celui dintâi, exclusiv pe motivul comparării titlurilor

valabile deținute de părți.

În cadrul acțiunii

în revendicare, în urma căreia reclamanții au pierdut posesia imobilului, titlul

- contractul de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 a făcut obiectul unei analize

comparative, sub aspectul preferabiîitățli, raportat la titlul exhibat de foștii

proprietari ai imobilului, iar premisa necesară unei astfel de analize comparative

o constituie valabilitatea celor două titluri comparate.

Or. în speță a

fost admisă o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, ceea ce presupune

existența a două titluri valabile.

În cauză este

îndeplinită și condiția rezultată din prevederile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, de a fi vorba de un contract desființat prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, această condiție fiind îndeplinită în raport de accepțiunea

pe care Legea nr. 10/2001 o dă noțiunii de contracte desființate.

Din conținutul

art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 reiese cu evidență împrejurarea

că legiuitorul a inclus în această categorie atât situația contractelor de vânzare-cumpărare

care au fost invalidate ca urmare a unei acțiuni în anulare, cât și situația acelor

contracte care au devenit ineficace ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare

exercitate de foștii proprietari împotriva chiriașilor cumpărători.

Or, această din

urma situație este cea în care se regăsesc reclamanții, fiind îndeplinită astfel

condiția că actul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul acestora să fie unul

desființat.

II). Decizia instanței

de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (4) și (5) din Legea

nr. 10/2001, prin care legiuitorul a instituit nu numai o nulitate absolută expresă

în cazul actelor de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative

ale legilor în vigoare la data înstrăinării, dar și o derogare de la regimul nulității

absolute în sensul prescriptibilității în termen de un an (de la data intrării în

vigoare a legii speciale), a acțiunii prin care poate fi invocată o asemenea cauză

de nulitate.

Cum împotriva

contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul reclamanților nu a fost exercitată

acțiune în constatarea nulității în cadrul tennenului de prescripție menționat,

după împlinirea respectivului termen a avut loc o recunoaștere implicită a valabilității

acestui titlu, consecința fiind aceea a consolidării respectivului act juridic.

În consecință,

nici instanța și nici pârâtul nu mai pot invoca nevalabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al reclamanților-recurenți,

context în care nu mai este posibil a se realiza în speță o analiză relativă la

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996.

III). Instanța

de apel a dat o interpretare greșită prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Cerința impusă

de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 privind dreptul chiriașilor titulari

de contract pentru cumpărarea în condițiile Legii nr. 112/1995 a apartamentelor

ce nu se restituie, era îndeplinită, în raport cu dispoziția expresă prevăzută la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 prin care se prevedea imperativ ca foștii

proprietari au dreptul la redobândirea în natură numai asupra apartamentelor în

care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care erau libere.

Reclamanții au

respectat prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și au cumpărat imobilul după

trecerea perioadei de 6 luni, așa cum se prevede în lege.

Recurenții R.L.C.

și R.R. au fost de bună credință, au cumpărat în considerarea art. 9, cât și

art. 2 raportat la art. 1 din Legea nr. 112/L995.

Legea în vigoare

la data de 01 noiembrie 1996 prevedea expres că imobilele ce se restituie în natură

foștilor proprietari sunt numai cele în care aceștia locuiau și cele libere, pentru

celelalte imobile aceștia fiind îndreptățiți la despăgubiri.

În raport cu cele

arătate rezultă incontestabil că recurenții au respectat condițiile speciale prevăzute

de Legea nr. 112/1995 la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și sunt

îndreptățiți la plata prețului de piață al imobilului, conform standardelor internaționale

de evaluare.

Recursul este

fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed:

I). Reclamanții

au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului

de piață al apartamentului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare

din 01 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, invocând în drept

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, după modificarea

adoptată prin Legea nr. 1/2009.

Instanța de apel

în mod nelegal a concluzionat că reclamanții nu îndeplinesc cerințele acestei norme,

în vederea acordării prețului de piață pentru imobilul menționat.

Premisele

art. 50

1

din Legea nr. 10/2009 presupun încheierea actului de vânzare-cumpărare

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, adică existența valabilității contractului,

dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui

contract, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea

sa de proprietar.

În contextul normei

analizate "desființarea" contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi

înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, iar singura cauză

de ineficacitate care să facă textul aplicabil este caducitatea, actului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce

se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare formulate de proprietarul

deposedat abuziv de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995.

În consecință,

se constată că, potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea

prețului de piață al imobilului au doar „proprietarii” în baza Legii nr. 112/1995,

ale căror contracte au fost „desființate" ca efect al admiterii acțiunii în

revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată

fie de respingerea cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare (caz în care, prin ipoteză, s-a confirmat că sunt de bună credință), fie

de neatacarea lui în justiție (cu consecința consolidării efectelor lui, caz în

care operează prezumția de bună credință).

Este de reținut

și faptul că ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001

sunt diferite de cele cuprinse în art. 50

1

și se exclud reciproc pentru

că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile

art. 50

1

dimpotrivă, se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor

în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995.

Așa cum în mod

corect invocă recurentul-reclamanți, prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20

din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2

1

), în înțelesul căruia prin

„desființare" nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei

acțiuni în revendicare.

Prin art. 20

alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract

de vânzare-cumpărare desființat", în sensul că actul juridic fie a fost anulat,

fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

În speță, nu s-a

făcut vreo dovadă în sensul că a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

ce a constituit titlul reclamanților R.L.C. și R.R.

Așa fiind, reclamanții

se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată și au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.

Il). Prin edictarea

dispozițiilor art. 45 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a instituit

un caz de nulitate absolută expresă pentru situația actelor de înstrăinare încheiate

cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Prin aceleași

dispoziții legale s-a instituit și o derogare de la regimul nulității absolute,

în sensul prescriptibilității în termen de un an (de la data intrării în vigoare

a legii speciale) a acțiunii prin care poate fi invocată o asemenea cauză de nulitate.

În speță, împotriva

contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 - ce constituie titlul reclamanților

nu a fost exercitată o acțiune în constatarea nulității în cadrul termenului de

prescripție menționat anterior.

Ca urmare, după

împlinirea respectivului termen a avut loc o recunoaștere implicită a valabilității

acestui titlu, consecința fiind aceea a consolidării respectivului act juridic.

Prezenta acțiune

în pretenții formulată de foștii chiriași cumpărători și întemeiată pe dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată a fost promovată după împlinirea

termenului imperativ instituit prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Așadar, este fondată

critica recurenților în sensul că instanța nu mai are posibilitatea de a analiza

în prezentul cadru procesual aspecte care privesc valabilitatea titlului de proprietate

pe care reclamanții l-au invocat asupra imobilului pentru care au solicitat despăgubiri

la nivelul valorii de piață.

III). În acțiunea

în revendicare prin comparare de titluri s-a pronunțat sentința civilă nr. 5633

din 6 iulie 2007 a Judecătoriei sectorului 2 București, irevocabilă prin decizia

civilă nr. 479 R din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, dându-se eficiență

titlului de proprietate al reclamantelor (foste proprietare).

Instanțele nu

au reținut eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 și, totodată, au făcut o analiză comparativă

a titlurilor de proprietate, sub aspectul preferabilității.

Aceste rețineri

ale instanțelor de judecată conduc la concluzia că actul de vânzare-cumpărare a

fost întocmit cu respectarea cerințelor stabilite prin Legea nr. 112/1995 (disp.

art. 9 raportat la art. 1 și art. 2).

Drept urmare,

în speța de față, titlul reclamanților R.L.C. și R.R. se bucură de o prezumție de

validitate.

Având în vedere

toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut

o greșită aplicare în cauză a prevederilor legale invocate prin motivele de recurs,

sens în care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis, decizia atacată va fi modificată în

sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice împotriva sentinței nr. 978 din data de 2 mai 2012 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții R.L.C. și R.R. împotriva deciziei nr. 50A din data de 18

februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Modifică decizia

în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul român, prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 978 din data de 2 mai 2012

a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014.