ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 603/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 603/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 București, la data de 22 iunie

2010, reclamanții A.N. și A.L. au solicitat obligarea pârâtului M.F.P. Ia plata

prețul de piață pentru apartamentul situat în București, sectorul 2.

În motivare, au arătat că au cumpărat

imobilul în discuție de Ia stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, dar au fost

ulterior evinși de către foștii proprietari.

În drept, au invocat prevederile art.

50; din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 3720 din 14

martie 2012 Judecătoria sectorului 2 București a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, conform art. 2 pct. 1,

Iit. b) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1517 din 17

septembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, că

neîntemeiată, cererea astfel cum a fost precizată și formulată de către

reclamanții A.N., A.L.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut în raport de dispozițiile invocate ca temei legal al acțiunii, că în

cauză atât prin sentința civilă nr. 1875 din 14 martie 2003 a Judecătoriei

sectorului 2 București cât șî prin Decizia civilă nr. 628 din 19 aprilie 2005 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut că imobilul a fost

vândut cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și s-a constatat în

mod irevocabil că nu se poate reține buna credință a chiriașilor cumpărători

pentru a se putea da eficiență dispozițiilor art. 46 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri, au

declarat apel reclamanții A.N. și A.L. solicitând admiterea apelului,

desființarea în tot a hotărârii apelate, admiterea acțiunii așa cum a fost

precizată, omologarea raportului de expertiză în forma inițială și pe cale de

consecință obligarea intimatului la plata sumei stabilită de expert ca valoare

de piață a bunului ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare.

Prin Decizia nr. 52/A din 21 februarie

2013 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, s~a respins apelul reclamanților, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

În analiza motivului de apei,

referitor Ia greșita aplicare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, s-a pornit chiar de la interpretarea acestor dispoziții legale.

Din interpretarea acestora, două sunt

cerințele ce trebuiesc cumulativ îndeplinite pentru a se putea acorda prețul de

piață al imobilului: încheierea contractului de vânzare cumpărare de către

foștii chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și desființarea

acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă.

Curtea a apreciat că, intenția

legiuitorului a fost aceea de a da posibiîiiaîea celor care au respectat

cerințele impuse de Legea nr. 112/1995 să obțină valoarea de circulație a

imobilului în toate situațiile în care s-a constatai. pe cale judiciară,

lipsirea de eficacitate juridică a actului de înstrăinare, prin aceasta

înțelegând atât situațiile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, cât

și cele în care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul

proprietar.

În privința primei condiții, intenția

legiuitorului a fost de a impune ca soluționarea cererilor de cumpărare să se

realizeze după rezolvarea prealabilă a cererilor formulate de persoanele

îndreptățite, deoarece numai după acest moment se poate stabili dacă imobilul

este sau nu preluat cu titlu, conform dispozițiilor legale în vigoare la data

examinării cererii de retrocedare, precum și dacă imobilul se restituie sau nu

în natură persoanelor îndreptățite.

Pentru a putea reține că încheierea

contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995 și pe cale de consecință, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 este necesar ca aceste cerințe de

validitate să fie cumulativ îndeplinite.

Referiri ia instituția bunei credințe

nu se face în cuprinsul Legii nr. 112/1995, care reglementează condițiile ce se

impun a fi îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare

cumpărare și nici în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reglementează condițiile

de despăgubire a foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii

nr. 112/1995 și care au pierdui dreptul de proprietate asupra imobilului, buna

sau reaua credință a cumpărătorului fiind de regulă o chestiune tranșată cu

putere de lucru judecat prin hotărârea de admitere a revendicării sau de

constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare.

Una dintre cerințele de valabilitate a

contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, este aceea de avea ca obiect

un imobil care să intre, potrivii dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în domeniul

de aplicare a acestei act normativ și anume aceea de a fi fost preiuat de către

stat în perioada comunistă cu titlu.

Din examinarea hotărârilor

judecătorești pronunțate în acțiunea în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare cumpărare, în special Decizia civilă nr. 628/2005,

pronunțată de Curtea de Apel București, instanța de apel a constatat că s-a

reținut cu putere de lucru judecat faptul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea

statului, în perioada comunistă în baza Decretului nr. 92/1950, care nu poate

reprezenta un fundament pentru preluarea în mod valabil a imobilului,

(menționându-se expres în considerente faptul că acest lucru atrage

inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 112/1995) că fostul proprietar a

formulat în termen notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care solicită

restituirea în natură a imobilului, notificare nesoluționată la data încheierii

contractului de vânzare cumpărare al reclamanților apelanți, reținându-se

totodată că reclamanți au fost de rea credință la cumpărarea imobilului, (în

condițiile în care cu minime diligente ar fi putut afla situația juridică reală

a imobilului), astfel că nu s-a putut da eficiență prevederilor art. 45 din

Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că aceste aspecte au

fost deja examinate și tranșate prin decizia civilă menționată, instanța de

fond nu putea avea în vedere decât cele statuate cu putere de lucru judecat,

stabilind, în aceste limite, în ce măsură dispozițiile Legii nr. 112/1995 au

fost sau nu respectate, ajungând în mod corect la concluzia că reclamanții nu

sunt îndreptățiți la acordarea prețului de piață al imobilului.

Astfel, în mod corect s-a acordat

eficiență juridică puterii de lucru judecai a acestei hotărâri judecătorești

care a statuat în mod definitiv și irevocabil, pe aspectele legate de titlul

statului, de reaua credință a foștilor chiriași cumpărători în baza Legii nr.

112/1995, precum și de existența notificării fostului proprietar, având ca

obiect retrocedarea în natură a imobilului, aspecte care constituie totodată

cerințe prevăzute de dispozițiile Legii nr. 112/1995 pentru încheierea valabilă

a actelor de înstrăinare, orice analiză a acestora în prezenta acțiune apare ca

inutilă, neputând contrazice cele deja intrate în puterea lucrului judecat.

Puterea de lucru judecat este un efect

al hotărârii judecătorești, care este atașat în principal dispozitivului, dar

care se extinde și asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii cumulative

a condițiilor anterior arătate.

Pe cale de consecință, reținând că

dispozițiile Legii nr. 112/1995 la perfectarea contractului de vânzare

cumpărare al reclamanților, nu au fost respectate, nu s-a putut reține nici

incidența prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și nici

îndreptățirea reclamanților de a primi prețul de piață.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel, reclamanții au formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art.

304 pet, 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, în primul rând, recurenții reclamanți, în raport de dispozițiile art.

296 C. proc. civ., au arătat că hotărârea este nelegală pentru că în propria

cale de atac, instanța de apel le-a creat o situație mai grea decât cea

pronunțată prin hotărârea atacată, prin interpretarea și analiza dispozițiilor

legale pe care și-au întemeiat cererea de chemare în judecată.

În al doilea rând, legat de fondul

cauzei, recurenții reclamanți au susținut că nici instanța de fond și nici cea

de apel nu au verificat existența celor două condiții impuse de dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, respectiv desființarea actului de

vânzare cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 ia încheierea contractului de

vânzare cumpărare a imobilului de la stat.

Cu privire la acest motiv de recurs

s-au susținut critici legate de neanalizarea parcurgerii prevederilor cuprinse

în art. 2, 9 și 14 din Legea nr. 112/1995 cu privire la condițiile de

legalitate a contractului de vânzare cumpărare; încălcarea și aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 120

1

C. proc. civ. prin analiza modului în care

apartamentul a trecut în proprietatea statului cu titlu sau fără titlu, deși

asupra acestui aspect era deja hotărât în mod irevocabil; actul de preluare,

Decretul nr. 92/1950, la dala încheierii contractului de vânzare cumpărare nu

era considerat nelegal, această calificare fiind făcută prin art. 2 din Legea

nr. 10/2001, fiind încredințați că statul vinde lega!, iar retragerea sprijinului

juridic dat de stai actului de preluare a avut loc utterioar actului încheiat

de reclamanți.

Recurenții reclamanți au solicitat

admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, admiterea

apelului, desființarea hotărârii instanței de fond și admiterea acțiunii așa

cum a fost precizată după omologarea raportului de expertiză întocmit în cauză.

Recursul recurenților reclamanți este

nefondat pentru următoarele considerente:

Principiul nori reformatîo in pejus,

primul motiv invocat de recurenți, oprește instanța de a pronunța o hotărâre

prin care se creează părții în propria cale de atac o situație mai grea decât

aceea din hotărârea atacată. Principiul neagravăriî situației în propria cale

de atac este consacrat legislativ prin dispozițiile cuprinse în art. 296 C.

proc. civ., teza a II-a, dispoziții potrivit cărora „apelantului nu i se poate

crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea

atacată".

În raport de aceste dispoziții legale

recurenții reclamanți susțin că le-a fost creată o situație mai grea prin modul

în care s-au analizat șî interpretat dispozițiile legale sub imperiul cărora

și-au formulat cererea de chemare în judecată rea!izându-se o motivare

împotriva dispozițiilor legale care le ocrotesc interesul.

Contrar afirmației făcute de

recurenții reclamanți, instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre prin care

le-a înrăutățit situația în propria cale de atac. Dimpotrivă reținând că

hotărârea primei instanțe a fost criticată sub aspectul greșitei interpretări

și aplicări a prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, s-a

procedat la examinarea criticilor acestora pornind de la interpretarea acestor

dispoziții legale.

Respingând calea de atac a apelului,

situația reclamanților nu a fost înrăutățită, întrucât prin hotărârea

pronunțată s-a verificat dacă dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 pe care aceștia și-au întemeiat cererea de acordare a prețului de piață

pentru imobilul restituit adevăraților proprietari, se aplică sau nu cauzei

pedinte și s-a constatat că hotărârea instanței de fond este legală, pentru că

la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu statul reclamanții nu au

respectat prevederile Legii nr. 112/1995.

Procedând de această maniera, nu se

poate reține, ca întemeiată, afirmația reclamanților că se aduce atingere

dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., prin înrăutățirea situației lor în

propria calc de atac.

Nici al doilea motiv de recurs prin

care s-au formulate critici pe fondul cauzei nu este fondat.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

din 13 mai 1999 reclamanții A.N. și A.L. au achiziționat, în temeiul Legii nr.

112/1995, de la vânzătoarea Primăria Municipiului București, prin mandatar SC A.

SA, imobilul situat în București, sectorul 2.

Prin Decizia civilă nr. 628 din 19

aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Ape! București, secția a IV-a civilă, s-a

constatat, cu putere de lucru judecat, nulitatea absolută a contractului sus-arătat,

reținându-se reaua-credință a reclamanților la încheierea acestuia.

Prin cererea de chemare tn judecată

formulată în cauză, reclamanții au solicitat restituirea prețului de piață al

imobilului ce a tăcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui

nulitate absolută a fost constatată într-un proces anterior, invocând ea temei

juridic al acțiunii dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfe! cum a

fost modificai prin Legea nr. 1/2009.

Pentru a se obține restituirea

prețului de piață al imobilului în temeiul art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiții: desființarea prin

hotărâre judecătorească irevocabilă a contractului de vânzare cumpărare și

încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Contrar celor susținute de recurenții

reclamanți, instanța de apel, a procedat la analiza acestor condiții și a

constatat ca cea de a doua condiție nu este îndeplinită.

Prima condiție, aceea a desființării,

are în vedere atât situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost

anulat, cât și aceea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Cealaltă condiție, referitoare Ia

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, include mai multe aspecte

referitoare la calitatea de chiriaș a cumpărătorului, la termenul în care de

poate formula cererea de cumpărare și la obiectul înstrăinării, respectiv

imobilele preluate cu titlu de către stat care au destinația de locuință.

În speță, modalitatea în care s-a

încheiat contractul de vânzare cumpărare, cu respectarea sau nu a prevederilor

Legii nr. 112/1995 a constituit deja obiect de analiză într-urt litigiu

anterior vizând revendicarea imobilului.

Astfel, prin Decizia civilă nr.

628/2005 a Curții de Apei București s-a statuat că reclamanții au încheiat

contractul de vânzare cumpărare anterior rezolvării cererii de restituire

formulată de fostul proprietar, prin urmare, nu se poate reține că la

încheierea contractului de vânzare cumpărare au fost respectate dispozițiile

art. 9 din Legea nr. 112/1995, cât timp situația juridică a imobilului nu era

clarificată, existând cererea proprietarului de restituire -nesoluționată la

data încheierii contractului de vânzare cumpărare. Cu minime diligente,

reclamanții puteau afla situația juridică a imobilului cumpărat pentru care se

formulase cerere de restituire de adevărații proprietari și nu poate fi bună

credință acolo unde există culpă, oricât de ușoară ar fi aceasta. Nefiind de

bună credință la momentul încheierii actului de vânzare cumpărare, cumpărătorii

au achiesat la scopul ilicit urmărit de unitatea vânzătoare, care cunoștea

situația imobilului.

Fiind soluționat irevocabil, acest

aspect are putere de lucru judecat șî nu mai poate fi combătut, prin dovezi

contrare, într-un proces ulterior care are legătură cu raportul juridic deja

soluționat.

Ca atare, argumentându-și soluția pe

ceea ce s-a stabilii deja în litigiul anterior, în legătură cu nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța de apel a pronunțat o hotărâre

legală, concluzionând că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și a dat eficiență efectului negativ al autorității de

lucru judecat.

Efectul negativ al puterii de lucru

judecat se opune ca recurenții-reelamanți din prezenta cauză, în calitate de

părți care au pierdut procesul în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare, să repună în discuție respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995 și atitudinea lor subiectivă la momentul contractării, acestea fiind

chestiuni tranșate irevocabil prin Decizia civilă nr. 628/2005 a Curții de Apel

București.

De altfel, nu s-a procedat la analiza

preluării bunului de către stat, așa cum susțin reclamanții, din contră, în

raport de dispozițiile art. 120

1

C. civ. s-a reținut că o astfel de

analiză, în cauza pendinte este inutilă, în raport de cele dezlegate în mod

irevocabil prin Decizia nr. 628/2005 a Curții de Apel București, în sensul

preluării Iară titlu a bunului și a reținerii relei credințe a reclamanților la

încheierea contractului de vânzare cumpărare cu statul.

Recurenții reclamanți invocă în

favoarea lor o hotărâre judecătorească pronunțată la fond, sentința nr.

1875/2003 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, însă aceasta a fost

atacată cu apel și apoi cu recurs, hotărârea definitivă și irevocabilă fiind Decizia

nr. 628/2005 a Curții de Apel București, pronunțată în recurs.

Cât privește critica referitoare la

actul de preluare a bunului, respectiv, Decretul nr. 92/1950 în sensul că îa

data încheierii contractului acest act normativ se bucura de sprijinul juridic

ai statului, se constată că nici această critică nu este fondată.

Contrar afirmațiilor făcute de

recurenții reclamanți, instanța de apel, nu a făcut o analiză a preluării

bunului, ei a explicat pe un fundamentat juridic sensul noțiunii de preluare cu

titlu, reținând că pentru aceasta este necesar o raportare atât la normele

juridice superioare cum sunt cele constituționale și cele internaționale Ia

care România era parte la data deposedării foștilor proprietari, cât și ia

cerințele impuse de actul normativ de preluare.

Dispoziția legală cuprinsă în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 consacră dreptul la despăgubire al chiriașilor

cumpărători care au dobândit cu bună credință imobile preluate de statul

comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu

statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care

aceștia au fost deposedați ulterior, de către foștii proprietari de la care

statul preluase bunurile.

Dreptul la o despăgubire echivalentă

cu prețul de circulație ai imobilului, adică reprezentând valoarea de

circulație calculată la prețul pieței imobiliare la momentul deposedării,

constituie un beneficiu ai legii speciale conferit acestei categorii de

cumpărători, în considerarea bunei lor credințe la momentul perfectării

contractului cu statul.

Acest beneficiu al legii nu poate fi

extins, pe cale de interpretare, și la chiriașii cumpărători față de care s-a

stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de

vânzare-cumpărare prin eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, categorie de

cumpărători pentru care s~a instituit, distinct, prin dispozițiile art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu

valoarea prețului efectiv plătit, potrivit mențiunilor contractului de

vânzare-cumpărare, actualizat eu coeficientul de inflație la momentul

deposedării.

Distincția pe care legiuitorul o face

între prețul actualiza! și prețul de piața ai imobilului funcționează, așadar,

în raport de modalitatea în care chiriașul cumpărător în temeiul Legii nr.

112/1995 a pierdut hunul, fie prin desființarea contractului, încheiat cu

rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii in nulitate, fie prin

admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ce

presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

În contextul cauzei, se constată că

reclamanții nu se încadrează în prevederile art. 50

1

alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație față de care pretenția

acestora de a le fi plătită cu titlu de despăgubire o suma de bani reprezentând

prețul de piața al imobilului se dovedește a fi lipsită de temei legal.

Pentru cele arătate, hotărârea

pronunțată de instanța de apei este legală, motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză, iar în baza art. 312 C.

proc. civ. recursul reclamanților va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondal, recursul

declarat de reclamanții A.N. și A.L. împotriva Deciziei nr. 52/A din 23

februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a lIl-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

20 februarie 2014.