ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1463/2012

asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 269A din 14 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de

apelanții-reclamanți

G.C.

și G.E. împotriva sentinței civile nr. 1859 din 02 decembrie 2010 pronunțate de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul -

pârât Ministerul Finanțelor Publice; a desființat sentința civilă apelată și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Tribunalul București.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 03 august 2010 pe rolul Tribunalului București, secția

a III-a civilă, sub nr. 37081/3/2010, reclamanții G.C. și G.E. au chemat în

judecată Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea pârâtului la restituirea de piață stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare al apartamentului situat în

București, sector 1.

Prin sentința civilă

nr. 1859 din 02 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca fiind

prescrisă acțiunea formulată de reclamanții G.C. și G.E. în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că, așa cum arată și reclamanții, contractul de vânzare -

cumpărare pe care aceștia l-au încheiat cu privire la apartamentul în litigiu,

în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost desființat prin decizia rămasă

irevocabilă, a Tribunalului București, secția a V-a civilă, nr. 208/2004.

Reclamanții puteau

promova o cerere de despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 10/2001, care prin art.

50 reglementa posibilitatea acestora de a obține prețul plătit actualizat, ca

urmare a desființării contractului, în termen de 3 ani de la data rămânerii

definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de desființare a

contractului, acest moment fiind 01 iunie 2005, data pronunțării deciziei

Curții de Apel București de respingere a recursurilor.

Cererea de față a fost promovată

de reclamanți la aproximativ 5 ani de la acest moment, deci peste termenul de

prescripție.

Pe de altă parte, nu

se poate reține că Legea nr. 1/2009, care a modificat și completat Legea nr.

10/2001, dă dreptul reclamanților la a se considera în termenul legal a

solicita aceste despăgubiri, prin aceasta lămurindu-se doar unele aspecte

legate de natura despăgubirilor și persoana de la care pot fi solicitate,

precum și aspecte legate de motivele care au condus, în diverse situații, la

desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, precum încălcarea dispozițiilor acestei legi ori cele desființate,

lipsite de efecte ca urmare a acțiunilor în revendicare promovate de către

foștii proprietari, admise.

În speță,

reclamanților li s-a desființat acest contract pentru reaua credință și scopul

ilicit, astfel că raportat la dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001,

incident în cauză, aceștia nu mai sunt în termenul de a pretinde despăgubirile

reglementate de lege.

Asupra apelului

formulat de reclamanți, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Prin adoptarea O.U.G.

nr. 184/2002, deci începând cu data de 21 decembrie 2002, soluția este parțial

diferită în privința titularului obligației corelative de restituire a prețului

actualizat, respectiv în ceea ce privește Ministerul Finanțelor Publice.

S-a prevăzut astfel

că la art. 51 se introduc alin. (2) și (3) cu următorul cuprins: „(2) Cererile

sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru. (3)

Plata sumelor prevăzute la alin. (2) se face de către Ministerul Finanțelor

Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995",

Articolul

50

1

alin. (1)

din Legea nr. 10/2001,

introdus

prin Legea nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Acest

text legal constituie izvorului unui raport juridic obligațional nou și ca

atare, având în vedere că potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune,

momentul respectiv în cadrul unor asemenea cereri este cel al intrării în

vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv 6 februarie 2009.

Termenul de

prescripție, cu caracter general, aplicabil acțiunilor prin care se valorifică

drepturi de creanță este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, potrivit căruia „termenul de prescripție este de 3 ani (...)”. Acest

termen se aplică tuturor acțiunilor personale, indiferent de izvorul concret al

raporturilor juridice, cu excepția cazurilor pentru care sunt stabilite termene

speciale de prescripție.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul

Ministerul

Finanțelor Publice

, criticând-o, în esență, pentru următoarele motive:

cumpărare încheiat G.C. si G.E. a fost desființat ca urmare a constatării nulității

acestuia prin decizia civilă nr. 208 din 10 februarie 2004 a Tribunalului

București și de la acest moment a început sa curgă termenul de prescripție de 3

ani reglementat de Decretul 167/1958 aplicabil acțiunii in restituirea prețului

imobilului.

Acțiunea reclamanților

este prescrisă întrucât la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 nu s-a

prevăzut posibilitatea curgerii unui nou termen de prescripție ci sunt

reglementate doar anumite aspecte referitoare la modalitățile și persoana

obligată a plăti despăgubiri în baza legii.

greșit că prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului

acestuia, făcând aplicarea art. 297 C. proc. civ.

Atunci când a pronunțat

decizia atacata instanța nu a avut in vedere faptul că art. 137 alin. (1) C.

proc. civ. dispune că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de

procedura, precum si asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în

parte, cercetarea în fond a pricinii.

Dispozițiile

procedurale de mai sus, obliga instanța ca, odată invocată o excepție, să o

soluționeze. Astfel, în mod corect instanța de fond a soluționat excepția

prescripției dreptului material la acțiune invocată în cauza, cu prioritate,

nefiind necesară soluționarea cauzei pe fond.

Analizând decizia în

raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

în considerarea celor ce succed:

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește curgerea

termenului de prescripție, ceea ce face să nu fie fondat motivul de recurs ce

se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea

formulată la data de 30 august 2010, reclamanții G.C. și G.E. au solicitat

obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata unei sume

reprezentând prețul de piață al apartamentului nr. 1 situat în București, indicând

în drept dispozițiile art. 50 alin. (3) și art. 50 ind. 1 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit a

rt. 50 ind.

1 din Legea nr. 10/2001, invocat în susținerea cererii, (1) proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește

prin expertiză.

Acest

text legal a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, de modificare și completare a

Legii nr. 10/2001, neputându-se astfel considera că dreptul conferit prin

acesta s-a născut anterior reglementării, respectiv din anul 2004, când s-a

pronunțat decizia în raport de care calculează termenul de prescripție pârâtul

recurent.

Este vorba despre un

drept subiectiv cu un conținut nou, conferit de la o anumită dată prin lege,

care nu exista anterior, pentru a fi supus unui alt calcul al termenului de

prescripție. Prescripția nu poate curge înaintea nașterii dreptului și nici

împotriva celui care nu deținea un asemenea drept.

critică de recurs, ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată în condițiile în care, așa cum a reținut

instanța de apel cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nu s-a intrat

în cercetarea fondului de prima instanță, prin admiterea greșită a excepției

prescripției dreptului material la acțiune.

Constatând, prin

urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă

aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună respingerea

recursului ca nefondat.

Cu aplicarea art. 274

C. proc. civ., recurentul pârât va fi obligat la plata sumei de 500 lei

cheltuieli de judecată către intimații reclamanți G.E. și G.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice

împotriva

deciziei civile nr. 269A din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul

pârât

Ministerul Finanțelor Publice

la plata

sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți G.E. și G.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 02 martie 2012.