ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1463/2012

asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 269A din 14 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți G.C. și G.E. împotriva sentinței civile nr. 1859 din 02 decembrie 2010 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât Ministerul Finanțelor Publice; a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Tribunalul București. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 03 august 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 37081/3/2010, reclamanții G.C.

și G.E. au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la restituirea de piață stabilit conform standardelor internaționale de evaluare al apartamentului situat în București, sector 1. Prin sentința civilă nr. 1859 din 02 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanții G.C. și G.E. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, așa cum arată și reclamanții, contractul de vânzare - cumpărare pe care aceștia l-au încheiat cu privire la apartamentul în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost desființat prin decizia rămasă irevocabilă, a Tribunalului București, secția a V-a civilă, nr. 208/2004.

Reclamanții puteau promova o cerere de despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 10/2001, care prin art. 50 reglementa posibilitatea acestora de a obține prețul plătit actualizat, ca urmare a desființării contractului, în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de desființare a contractului, acest moment fiind 01 iunie 2005, data pronunțării deciziei Curții de Apel București de respingere a recursurilor. Cererea de față a fost promovată de reclamanți la aproximativ 5 ani de la acest moment, deci peste termenul de prescripție.

Pe de altă parte, nu se poate reține că Legea nr. 1/2009, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001, dă dreptul reclamanților la a se considera în termenul legal a solicita aceste despăgubiri, prin aceasta lămurindu-se doar unele aspecte legate de natura despăgubirilor și persoana de la care pot fi solicitate, precum și aspecte legate de motivele care au condus, în diverse situații, la desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, precum încălcarea dispozițiilor acestei legi ori cele desființate, lipsite de efecte ca urmare a acțiunilor în revendicare promovate de către foștii proprietari, admise. În speță, reclamanților li s-a desființat acest contract pentru reaua credință și scopul ilicit, astfel că raportat la dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, incident în cauză, aceștia nu mai sunt în termenul de a pretinde despăgubirile reglementate de lege.

Asupra apelului formulat de reclamanți, instanța a reținut, în esență, următoarele: Prin adoptarea O.U.G. nr. 184/2002, deci începând cu data de 21 decembrie 2002, soluția este parțial diferită în privința titularului obligației corelative de restituire a prețului actualizat, respectiv în ceea ce privește Ministerul Finanțelor Publice. S-a prevăzut astfel că la art. 51 se introduc alin. (2) și (3) cu următorul cuprins: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.

(3) Plata sumelor prevăzute la alin. (2) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995", Articolul 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Acest text legal constituie izvorului unui raport juridic obligațional nou și ca atare, având în vedere că potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, momentul respectiv în cadrul unor asemenea cereri este cel al intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv 6 februarie 2009. Termenul de prescripție, cu caracter general, aplicabil acțiunilor prin care se valorifică drepturi de creanță este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „termenul de prescripție este de 3 ani (...)”. Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, cu excepția cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripție.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice , criticând-o, în esență, pentru următoarele motive: 1. Actul de vânzare cumpărare încheiat G.C. si G.E. a fost desființat ca urmare a constatării nulității acestuia prin decizia civilă nr. 208 din 10 februarie 2004 a Tribunalului București și de la acest moment a început sa curgă termenul de prescripție de 3 ani reglementat de Decretul 167/1958 aplicabil acțiunii in restituirea prețului imobilului. Acțiunea reclamanților este prescrisă întrucât la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 nu s-a prevăzut posibilitatea curgerii unui nou termen de prescripție ci sunt reglementate doar anumite aspecte referitoare la modalitățile și persoana obligată a plăti despăgubiri în baza legii.

2. S-a reținut în mod greșit că prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului acestuia, făcând aplicarea art. 297 C. proc. civ. Atunci când a pronunțat decizia atacata instanța nu a avut in vedere faptul că art. 137 alin. (1) C. proc. civ. dispune că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedura, precum si asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Dispozițiile procedurale de mai sus, obliga instanța ca, odată invocată o excepție, să o soluționeze. Astfel, în mod corect instanța de fond a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în cauza, cu prioritate, nefiind necesară soluționarea cauzei pe fond.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: 1. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește curgerea termenului de prescripție, ceea ce face să nu fie fondat motivul de recurs ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin cererea formulată la data de 30 august 2010, reclamanții G.C. și G.E. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata unei sume reprezentând prețul de piață al apartamentului nr. 1 situat în București, indicând în drept dispozițiile art. 50 alin. (3) și art. 50 ind. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit a rt. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, invocat în susținerea cererii, (1) proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză. Acest text legal a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, de modificare și completare a Legii nr. 10/2001, neputându-se astfel considera că dreptul conferit prin acesta s-a născut anterior reglementării, respectiv din anul 2004, când s-a pronunțat decizia în raport de care calculează termenul de prescripție pârâtul recurent.

Este vorba despre un drept subiectiv cu un conținut nou, conferit de la o anumită dată prin lege, care nu exista anterior, pentru a fi supus unui alt calcul al termenului de prescripție. Prescripția nu poate curge înaintea nașterii dreptului și nici împotriva celui care nu deținea un asemenea drept. 2. Cea de a doua critică de recurs, ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată în condițiile în care, așa cum a reținut instanța de apel cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nu s-a intrat în cercetarea fondului de prima instanță, prin admiterea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și să dispună respingerea recursului ca nefondat. Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., recurentul pârât va fi obligat la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți G.E. și G.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 269A din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți G.E. și G.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 martie 2012.