ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5840/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5840/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-

a civilă, la data de 31 martie 2010,

sub nr. 1657/3/2010,

reclamanții

L.l.M., L.V.G., L.A.M. și L.A.Mi. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea prețului de

piață actualizat, calculat conform standardelor internaționale, pentru

apartamentul situat la parterul imobilului din București, B-dul D.C., compus

din 2 camere, bucătărie, baie cadă, vestibul, oficiu, cămară, WC serviciu, în

suprafața utilă de 52,44 m.p., cu o cotă indiviză de 32,01% din părțile de

folosință comună ale imobilului, plus 52,44 m.p. teren aferent construcției.

Prin sentința civilă nr. 234 din 11

februarie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea,

ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare-cumpărare

cu plata în rate din 21 octombrie 1996, numiții L.l.M. și L.M.l. au dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, strada D.C., în

suprafață de 52,44 m.p.

Ulterior, prin decizia nr. 383/A/2005

a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 725/2006 a

aceleiași instanțe, s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie

1996, reținându-se în considerente faptul că atât cumpărătorii, cât și vânzătorul

au fost de rea-credință la încheierea actului.

Potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață a imobilelor stabilit

conform standardelor de evaluare internaționale.

Or, în speța dedusă judecății, așa cum

rezultă din decizia civilă nr. 383/A/2005 a Curții de Apel București,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 725/2006 a Curții de Apel București, a fost

admisă acțiunea formulată de fostul proprietar al imobilului și s-a constatat,

printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21

octombrie 1996, cu motivarea că atât vânzătorul, cât și cumpărătorii au

încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea-credință.

În

consecință, în raport de situația de fapt și de drept

reținută în decizia civilă nr. 383/A/2005 a Curții de Apel București,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 725/2006 a aceleiași instanțe, care se

bucură de putere de lucru judecat, acțiunea dedusă judecății este neîntemeiată,

întrucât proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, numai cu condiția ca aceste

contracte de vânzare-cumpărare să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speță.

Prin decizia civilă nr. 771 A din 06

octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței susmenționate.

Pentru a decide astfel, Curtea a

reținut următoarele:

Situația de fapt a fost reținută în

mod corect de prima instanță, care a constatat că prin contractul de

vânzare-cumpărare cu plata în rate din 21 octombrie 1996, numiții L.I.M. și L.M.l.

(decedată în anul 2006, ai cărei moștenitori sunt reclamanții din prezenta

cauză, conform certificatului de moștenitor din 17 aprilie 2006 emis de Biroul Notarial

Public S.C.), au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în

București, strada D.C., în suprafață de 52,44 m.p.

Prin decizia civilă nr. 383/A/2005 a Curții

de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale, irevocabilă prin decizia civilă nr. 725 R/2006 a Curții de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21

octombrie 1996, reținându-se în considerente faptul că atât cumpărătorii, cât și

vânzătorul au fost de rea-credință la încheierea actului.

În

raport cu situația de fapt reținută mai sus și având în vedere

obiectul cererii deduse judecății (restituirea prețului de piață al imobilului),

Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză,

respectiv art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

și completată prin Legea nr. 1/2009, criticile formulate de apelanți fiind nefondate.

Potrivit art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, invocat de reclamanți în susținerea cererii, proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Textul legal enunțat se referă la contracte

de vânzare-cumpărare „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995",

fiind vorba așadar de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite

de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acțiunea în constatarea nulității,

nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care

au fost „desființate", în sensul că au devenit ineficace în urma promovării

acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia

din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract.

În

mod evident, această ipoteză nu se regăsește în speța dedusă

judecății, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al apelanților-reclamanți a

fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Pentru o asemenea situație, Legea nr. 10/2001

prevede dreptul foștilor chiriași la restituirea prețului actualizat, conform

art. 50 alin. (2), text care se referă expres la cererile sau acțiunile în justiție

privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Soluția este logică și firească, prevederile

speciale ale Legii nr. 10/2001 reprezentând în realitate o aplicație a normelor

de drept comun în materia nulității actului juridic civil (care are ca efect repunerea

în situația anterioară), respectiv a obligației de garanție pentru evicțiune, pentru

contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile care intră sub incidența

acestei legi, legea specială derogând de la dreptul comun doar în privința titularului

obligației,

care este Ministerul Finanțelor Publice,

având în vedere că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act

normativ era virat direct Ministerului Finanțelor Publice.

Având în vedere că, în cauza dedusă judecății,

contractul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanții-reclamanți în temeiul Legii

nr. 112/1995 a fost constatat nul, aceștia nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului

de piață al imobilului, cererea în acest sens fiind corect respinsă de Tribunal.

Apelanții-reclamanți susțin că, deși prin

decizia civilă nr. 383/A/2005, irevocabilă prin decizia civilă nr. 725 R/2006 a

Curții de Apel București, s-a reținut reaua lor credință la data încheierii actului,

în cauză nu există autoritate de lucru judecat, nefiind întrunite cerințele

art. 1201 C. civ., iar, pe de altă parte, această prezumție a fost răsturnată prin

probatoriul administrat în prezentul litigiu.

Criticile sunt nefondate, în mod corect

soluția Tribunalului fiind fundamentată pe hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă

prin care s-a constatat nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți.

Este adevărat că în cauză nu este îndeplinită

tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ. (părți, obiect și cauză), pentru

a se pune în discuție autoritatea de lucru judecat, hotărârea primei instanțe nefiind

de altfel soluționată în baza acestei excepții.

Autoritatea de lucru judecat este însă

doar o parte a prezumției puterii de lucru judecat instituite de art. 1200 pct.

4 C. civ. și reprezintă acel efect al puterii de lucru judecat care este exclusivitatea

și care determină ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect

și cu aceeași cauză să nu mai fie cu putință.

Puterea de lucru judecat are însă ca efect

și obligativitatea, ceea ce face ca părțile să se supună hotărârii judecătorești.

De aceea, existența unei hotărâri judecătorești

poate fi invocată în cadrul unui alt proces cu autoritate de lucru judecat, atunci

când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se

pune în discuție obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași

părți, același obiect și aceeași cauză.

Din perspectiva puterii de lucru judecat

de care se bucură hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților, cele statuate prin aceasta

nu mai pot fi repuse în discuție în cauza de față.

Prin urmare, apelanții-reclamanți nu mai

pot invoca și produce noi dovezi în cauza de față în sensul că au fost de bună-credință

la încheierea actului, că acesta a fost încheiat cu respectarea legii sau că situația

juridică a apartamentului nu a fost pe deplin clarificată.

Părțile au avut posibilitatea să formuleze

asemenea apărări în cadrul procesului care a avut ca obiect constatarea nulității

absolute a contractului, la acest moment nemaifiind posibilă analizarea sau reexaminarea

aspectelor invocate, întrucât s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a unei asemenea

hotărâri, altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat, care presupune ca ceea

ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară.

Invocarea de către apelanții-reclamanți

a cauzei R. împotriva României nu poate fi primită, deoarece situația acestora nu

este similară cu cea din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului menționată.

Astfel, reclamanții în cauza R. contra

României obținuseră o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins

cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii

nr. 112/1995, constatându-se că au fost de bună-credință la încheierea actului,

dar această hotărâre a fost desființată ca urmare a recursului în anulare declarat

de Procurorul General.

În

raport cu această situație de fapt, instanța europeană a considerat

că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii judecătorești irevocabile

a înfrânt principiul securității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului

reclamantei la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție.

De asemenea, constatând că în virtutea

hotărârii irevocabile a Curții de Apel București care a recunoscut validitatea contractului

de vânzare-cumpărare, reclamanta beneficia de un „bun" în sensul jurisprudenței

Curții, instanța de contencios european a considerat că anularea de către Curtea

Supremă de Justiție a hotărârii menționate a avut ca efect privarea reclamantei

de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze din alin. (1) al art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Elementele avute în vedere în cauza R.

nu se regăsesc în speța dedusă judecății, pentru a se face aplicarea principiilor

menționate.

Decizia Curții de Apel a fost atacată cu

recurs, în termen legal, de către reclamanți.

În

motivare, recurenții au susținut, în esență, că instanța de

apel s-a raportat în mod greșit în soluționarea cauzei la deciziile civile nr. 3

83A/2005 și nr. 725R/2006 ale Curții de Apel București, prin care

a

fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar și s-a constatat

nulitatea absolută a contractului lor de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996,

cu motivarea că atât vânzătorul, cât și cumpărătorii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare

cu rea-credință.

Până la finalizarea cercetării judecătorești

în dosarele în care au fost pronunțate deciziile nr. 383A/2005 și nr. 725R/2006

de către Curtea de Apel București, nu a fost clarificată corect situația juridică

a apartamentului proprietatea lor, situat în corpul numerotat cu litera D și dacă

acest apartament a existat la momentul naționalizării, nu au fost identificate apartamentele

revendicate, respectiv din corpul D (corp format din parter și etaj) și blocul cu

4 etaje și 4 scări cu aceeași adresă poștală - corpurile A+B+C, existând o totală

confuziune.

Permanent s-a încercat să se dovedească

că se restituie în natură ceea ce autorii revendicatorului N.V. nu au deținut în

proprietate la momentul aplicării Decretului nr. 92/1950, dar abia ulterior pronunțării

deciziilor nr. 383A/2005 și nr. 725/2006 au obținut dovezi care confirmă faptul

că apartamentul lor nu a existat la data naționalizării și nu a făcut obiectul naționalizării.

Recurenții arătă că în cursul soluționării

litigiului finalizat cu pronunțarea deciziilor civile nr. 383A/2005 și nr. 725R/2006

ale Curții de Apel București nu au fost identificate corect apartamentele revendicate,

enumerând mai multe adrese, din conținutul cărora pretind că ar rezulta această

concluzie.

În

baza înscrisurilor noi și a recunoașterilor moștenitorului

N.V. au formulat cerere de revizuire și deși această cerere a fost respinsă ca tardivă,

prin decizia nr. 1A din 28 ianuarie 2009 a Curții de Apel București s-a reținut

faptul că din înscrisurile și recunoașterile moștenitorului N.V. rezultă o situație

fundamental deosebită de aceea care a fost reținută de instanță și care a determinat

pronunțarea soluției a cărei revizuire s-a solicitat.

Chiar dacă prin deciziile civile nr. 383/A/2005

și nr. 725/2006 ale Curții de Apel București s-a reținut reaua-credință a chiriașilor-cumpărători

raportat la modalitatea de aplicare a Decretului nr. 92/1950 și încheierea contractului

de vânzare-cumpărare cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, în prezenta cauză

aceste dispoziții nu pot fi reținute ca având autoritate de lucru judecat, întrucât

nu sunt îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ., iar, pe de altă parte, pentru că

această prezumție a fost răsturnată, fiind dovedită confuzia existentă la acel moment

cu privire la apartamentul nr. a, precum și faptul că acest apartament nu a făcut

obiectul naționalizării.

Contractul de vânzare-cumpărare din 21

octombrie 1996 a fost încheiat cu respectarea art. 1, 2 și 9 din Legea nr. 112/1995,

art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 privind Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995,

precum și a dispozițiilor de drept comun, respectiv art. 948, 966, 968, 969, 1294

C. civ. și nu prin fraudarea legii.

Rezultă că, în cauză este îndeplinită condiția

prevăzută art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului

de piață al imobilului, aceea ca actul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

De asemenea, este îndeplinită și condiția

ca actul de vânzare-cumpărare „să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă", prin decizia civilă nr. 383A/2005, irevocabilă

prin decizia civilă nr. 725/2006, fiind anulat contractul de vânzare-cumpărare.

Însă textul de lege trebuie interpretat

și raportat la 2 momente: momentul încheierii contractului, respectiv 21

octombrie 1996, și momentul pronunțării deciziilor civile prin care s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996.

Din practica judiciară în materia contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, în momentul pronunțării

unei hotărâri de constatare a nulității absolute se are în vedere încălcarea condițiilor

impuse de legiuitor.

Or, în acest context, se poate observa

că acest text de lege se referă în mod expres la contractele de vânzare-cumpărare

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, noțiunea de desființare

vizând fie constatarea nulității, fie admiterea unei acțiuni în revendicare prin

comparare de titluri, fără să se facă distincție între aceste două situații.

Condiția prevăzută de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată și modificată de Legea nr. 1/2009,

nu trebuie interpretat în mod restrictiv, aplicând regula că în cazul efectelor

nulităților cumpărătorii nu sunt îndreptățiți la acordarea prețului de piață, întrucât

în atare situație este minimalizat scopul avut în vedere de legiuitor și anume de

protecție a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995.

Recurenții susțin că la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996 erau titularii unui contract

de închiriere valabil asupra apartamentului, locuiau în el, succesiv au fost încheiate

cu o instituție abilitată să înstrăineze locuințe din fondul locativ de stat, creându-se

o aparență în drept sub aspectul competenței personalului

care

încheia contractele, iar faptul că moștenitorul fostului proprietar făcea demersuri

pentru restituirea imobilelor nu este un motiv de a-i sancționa sub aspectul despăgubirilor

la care au dreptul, astfel că există o culpă a statului, care prin instituțiile

sale abilitate a înțeles să înstrăineze în favoarea lor.

Cererea în despăgubiri la valoarea de circulație

a imobilului este justificată și din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană, fiind necesar ca despăgubirile să fie reale,

corespunzătoare prejudiciului suferit ca urmare a anulării actelor ce le conferea

proprietatea asupra unui bun în sensul Convenției, sens în care Curtea Europeană

s-a pronunțat în cauzele R. și B. contra României.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurenților, Curtea

de Apel s-a raportat, în mod corect, în rezolvarea prezentului proces, la hotărârea

irevocabilă pronunțată în litigiul anterior având ca obiect constatarea nulității

contractului lor de vânzare-cumpărare, criticile în acest sens nefiind fondate.

Astfel, prin decizia civilă nr. 383A

din 20 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, rămasă irevocabilă prin decizia

civilă nr. 725R din 21 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare al recurenților-reclamanți din prezenta

cauză, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, reținându-se

în considerente că atât cumpărătorii, cât și vânzătorul au fost de rea-credință

la contractare și că vânzarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor imperative ale

Legii nr. 112/1995.

Preluând constatările jurisdicționale din

această hotărâre irevocabilă, conform cărora contractul de vânzare-cumpărare al

reclamanților din prezenta cauză a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative

ale Legii nr. 112/1995 și cu rea-credință, Curtea de Apel a dat în mod corect eficiență

efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire

la art. 1202 alin. (2) C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală

(care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată),

puterea

de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201

C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect

al hotărârii judecătorești se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea

în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre

părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului

judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu

primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea

de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru

judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate

juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina

probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute

cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire

la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat

are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim

litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii

din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de

drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Este ceea ce în mod corect a făcut și instanța

de apel, care nu a reținut incidența, în speță, a excepției autorității de lucru

judecat, pentru care într-adevăr nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută

de art. 1201 C. civ., ci a dat eficiență prezumției de lucru judecat, pe baza căreia

a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților, prin

decizia civilă nr. 383A din 20 mai 2005 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă

prin decizia civilă nr. 725R din 21 noiembrie 2006 a Curții de Apel București.

Întrucât

prezumția de lucru judecat are caracter

absolut în relația dintre părți, reclamanții nu pot pretinde în prezentul litigiu

stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește față de ei în litigiul

anterior pe aspectul validității contractului de vânzare-cumpărare, pentru că aceasta

ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii

irevocabile susmenționate.

De aceea, în mod corect Curtea de Apel

a reținut că reclamanții nu mai pot invoca și produce noi dovezi în litigiul pendinte

în sensul că

au fost de bună-credință la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, că acesta a fost încheiat cu respectarea legii

sau că situația juridică a apartamentului obiect al contractului anulat nu ar fi

fost pe deplin clarificată în litigiul anterior.

Existând o hotărâre judecătorească irevocabilă

de constatare a nulității contractului lor de vânzare-cumpărare, prin care s-a reținut

reaua lor credință la contractare și încheierea contractului cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale Legii nr. 112/1995, recurenții-reclamanți nu sunt îndreptățiți la

restituirea prețului de piață al imobilului obiect al contractului anulat, întrucât

nu este îndeplinită condiția prevăzută în acest sens de art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare desființat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, criticile în acest sens nefiind

fondate.

Din moment ce contractul a fost încheiat

cu eludarea prevederilor legii, reclamanții sunt îndreptățiți numai la restituirea

prețului actualizat plătit, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după

cum corect s-a reținut și prin decizia recurată.

Susținerea recurenților-reclamanți, în

sensul că sunt îndreptățiți la restituirea prețului de circulație al apartamentului

în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, creată în aplicarea

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, este, de asemenea, neîntemeiată.

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor

Omului pronunțată în cauza R. contra României, pe care recurenții o invocă, nu este

relevantă în speță, întrucât circumstanțele din respectiva cauză și cele din prezenta

cauză sunt diferite, sens în care corect a apreciat și Curtea de Apel.

Astfel, reclamanta R. era în posesia unei

hotărâri irevocabile prin care se constatase buna sa credință la contractare, în

timp ce reclamanții din prezenta cauză au fost considerați de rea-credință la perfectarea

actului de dobândire, tot în baza unei hotărâri irevocabile.

În

plus, desființarea hotărârii irevocabile în cauza R. a avut

loc în urma declanșării și admiterii unui recurs în anulare, ceea ce a determinat

încălcarea dreptului părții respective la „un bun" în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului la

un proces echitabil, prin nerespectarea principiului securității raporturilor juridice,

reglementat de art. 6 din Convenție, ceea ce nu este cazul în dosarul de față. Reclamanții

nu se află în situația de a beneficia de o hotărâre

irevocabilă care să constate buna lor

credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu,

ci, dimpotrivă, în ceea ce-i privește s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă în sens

contrar.

Prin urmare, hotărârea Curții Europene

invocată nu sprijină pretențiile reclamanților în sensul obținerii prețului de piață

al imobilului, criticile în acest sens fiind neîntemeiate.

Nici cealaltă hotărâre a Curții Europene

a Drepturilor Omului invocată de recurenți, pronunțată de Curtea Europeană în cauza

B. contra României la data de 15 noiembrie 2007, nu le poate sprijini pretențiile,

circumstanțele din respectiva cauză fiind, de asemenea, diferite de cele din prezenta

cauză.

Astfel, reclamanții B., foștii proprietari

ai unui imobil preluat de stat în perioada comunistă, erau în posesia unei hotărâri

judecătorești irevocabile prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului

asupra imobilului preluat și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat

de stat cu privire la acest imobil, cu consecința înscrierii dreptului de proprietate

al reclamanților în CF, hotărâre care ulterior a fost desființată în urma admiterii

recursului în anulare declarat de procurorul general. Curtea Europeană a reținut

că desființarea hotărârii irevocabile ce recunoștea reclamanților B. dreptul de

proprietate, în urma admiterii recursului în anulare, a determinat încălcarea dreptului

părților respective la „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului la un proces echitabil,

prin nerespectarea principiului securității raporturilor juridice, reglementat de

art. 6 din Convenție. Reclamanții B. aveau, așadar, un „bun" în sensul

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, reprezentat de hotărârea irevocabilă

de recunoaștere a dreptului lor de proprietate, ceea ce nu este cazul reclamanților

din prezenta cauză, al căror contract de vânzare-cumpărare încheiat cu statul în

baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Având în vedere considerentele prezentate,

Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă

a dispozițiilor legale incidente în speță - art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin.

(2) C. civ., art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel că nefiind întrunite

cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge

recursul reclamanților ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții L.l.M., L.V.G., L.A.M. și L.A.Mi. împotriva deciziei nr. 771 A din

6 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

1 octombrie 2012.