ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5840/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV- a civilă, la data de 31 martie 2010, sub nr. 1657/3/2010, reclamanții L.l.M., L.V.G., L.A.M. și L.A.Mi. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea prețului de piață actualizat, calculat conform standardelor internaționale, pentru apartamentul situat la parterul imobilului din București, B-dul D.C., compus din 2 camere, bucătărie, baie cadă, vestibul, oficiu, cămară, WC serviciu, în suprafața utilă de 52,44 m.p., cu o cotă indiviză de 32,01% din părțile de folosință comună ale imobilului, plus 52,44 m.p. teren aferent construcției.

Prin sentința civilă nr. 234 din 11 februarie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 21 octombrie 1996, numiții L.l.M. și L.M.l. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, strada D.C., în suprafață de 52,44 m.p. Ulterior, prin decizia nr. 383/A/2005 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 725/2006 a aceleiași instanțe, s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, reținându-se în considerente faptul că atât cumpărătorii, cât și vânzătorul au fost de rea-credință la încheierea actului.

Potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață a imobilelor stabilit conform standardelor de evaluare internaționale. Or, în speța dedusă judecății, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 383/A/2005 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 725/2006 a Curții de Apel București, a fost admisă acțiunea formulată de fostul proprietar al imobilului și s-a constatat, printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, cu motivarea că atât vânzătorul, cât și cumpărătorii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea-credință.

În consecință, în raport de situația de fapt și de drept reținută în decizia civilă nr. 383/A/2005 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 725/2006 a aceleiași instanțe, care se bucură de putere de lucru judecat, acțiunea dedusă judecății este neîntemeiată, întrucât proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, numai cu condiția ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speță. Prin decizia civilă nr. 771 A din 06 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței susmenționate.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut următoarele: Situația de fapt a fost reținută în mod corect de prima instanță, care a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 21 octombrie 1996, numiții L.I.M. și L.M.l. (decedată în anul 2006, ai cărei moștenitori sunt reclamanții din prezenta cauză, conform certificatului de moștenitor din 17 aprilie 2006 emis de Biroul Notarial Public S.C.), au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, strada D.C., în suprafață de 52,44 m.p.

Prin decizia civilă nr. 383/A/2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, irevocabilă prin decizia civilă nr. 725 R/2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, reținându-se în considerente faptul că atât cumpărătorii, cât și vânzătorul au fost de rea-credință la încheierea actului. În raport cu situația de fapt reținută mai sus și având în vedere obiectul cererii deduse judecății (restituirea prețului de piață al imobilului), Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, criticile formulate de apelanți fiind nefondate.

Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, invocat de reclamanți în susținerea cererii, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Textul legal enunțat se referă la contracte de vânzare-cumpărare „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fiind vorba așadar de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acțiunea în constatarea nulității, nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost „desființate", în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract. În mod evident, această ipoteză nu se regăsește în speța dedusă judecății, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al apelanților-reclamanți a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Pentru o asemenea situație, Legea nr. 10/2001 prevede dreptul foștilor chiriași la restituirea prețului actualizat, conform art. 50 alin. (2), text care se referă expres la cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Soluția este logică și firească, prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 reprezentând în realitate o aplicație a normelor de drept comun în materia nulității actului juridic civil (care are ca efect repunerea în situația anterioară), respectiv a obligației de garanție pentru evicțiune, pentru contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile care intră sub incidența acestei legi, legea specială derogând de la dreptul comun doar în privința titularului obligației, care este Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ era virat direct Ministerului Finanțelor Publice.

Având în vedere că, în cauza dedusă judecății, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanții-reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost constatat nul, aceștia nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului, cererea în acest sens fiind corect respinsă de Tribunal. Apelanții-reclamanți susțin că, deși prin decizia civilă nr. 383/A/2005, irevocabilă prin decizia civilă nr. 725 R/2006 a Curții de Apel București, s-a reținut reaua lor credință la data încheierii actului, în cauză nu există autoritate de lucru judecat, nefiind întrunite cerințele art. 1201 C. civ., iar, pe de altă parte, această prezumție a fost răsturnată prin probatoriul administrat în prezentul litigiu.

Criticile sunt nefondate, în mod corect soluția Tribunalului fiind fundamentată pe hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă prin care s-a constatat nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți. Este adevărat că în cauză nu este îndeplinită tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ. (părți, obiect și cauză), pentru a se pune în discuție autoritatea de lucru judecat, hotărârea primei instanțe nefiind de altfel soluționată în baza acestei excepții. Autoritatea de lucru judecat este însă doar o parte a prezumției puterii de lucru judecat instituite de art. 1200 pct. 4 C. civ. și reprezintă acel efect al puterii de lucru judecat care este exclusivitatea și care determină ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză să nu mai fie cu putință.

Puterea de lucru judecat are însă ca efect și obligativitatea, ceea ce face ca părțile să se supună hotărârii judecătorești. De aceea, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se pune în discuție obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, același obiect și aceeași cauză. Din perspectiva puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților, cele statuate prin aceasta nu mai pot fi repuse în discuție în cauza de față.

Prin urmare, apelanții-reclamanți nu mai pot invoca și produce noi dovezi în cauza de față în sensul că au fost de bună-credință la încheierea actului, că acesta a fost încheiat cu respectarea legii sau că situația juridică a apartamentului nu a fost pe deplin clarificată. Părțile au avut posibilitatea să formuleze asemenea apărări în cadrul procesului care a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului, la acest moment nemaifiind posibilă analizarea sau reexaminarea aspectelor invocate, întrucât s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a unei asemenea hotărâri, altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat, care presupune ca ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară.

Invocarea de către apelanții-reclamanți a cauzei R. împotriva României nu poate fi primită, deoarece situația acestora nu este similară cu cea din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului menționată. Astfel, reclamanții în cauza R. contra României obținuseră o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, constatându-se că au fost de bună-credință la încheierea actului, dar această hotărâre a fost desființată ca urmare a recursului în anulare declarat de Procurorul General. În raport cu această situație de fapt, instanța europeană a considerat că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii judecătorești irevocabile a înfrânt principiul securității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag.

1 din Convenție. De asemenea, constatând că în virtutea hotărârii irevocabile a Curții de Apel București care a recunoscut validitatea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta beneficia de un „bun" în sensul jurisprudenței Curții, instanța de contencios european a considerat că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii menționate a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze din alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1. Elementele avute în vedere în cauza R. nu se regăsesc în speța dedusă judecății, pentru a se face aplicarea principiilor menționate. Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți.

În motivare, recurenții au susținut, în esență, că instanța de apel s-a raportat în mod greșit în soluționarea cauzei la deciziile civile nr. 3 83A/2005 și nr. 725R/2006 ale Curții de Apel București, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar și s-a constatat nulitatea absolută a contractului lor de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, cu motivarea că atât vânzătorul, cât și cumpărătorii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea-credință.

Până la finalizarea cercetării judecătorești în dosarele în care au fost pronunțate deciziile nr. 383A/2005 și nr. 725R/2006 de către Curtea de Apel București, nu a fost clarificată corect situația juridică a apartamentului proprietatea lor, situat în corpul numerotat cu litera D și dacă acest apartament a existat la momentul naționalizării, nu au fost identificate apartamentele revendicate, respectiv din corpul D (corp format din parter și etaj) și blocul cu 4 etaje și 4 scări cu aceeași adresă poștală - corpurile A+B+C, existând o totală confuziune. Permanent s-a încercat să se dovedească că se restituie în natură ceea ce autorii revendicatorului N.V. nu au deținut în proprietate la momentul aplicării Decretului nr. 92/1950, dar abia ulterior pronunțării deciziilor nr. 383A/2005 și nr. 725/2006 au obținut dovezi care confirmă faptul că apartamentul lor nu a existat la data naționalizării și nu a făcut obiectul naționalizării.

Recurenții arătă că în cursul soluționării litigiului finalizat cu pronunțarea deciziilor civile nr. 383A/2005 și nr. 725R/2006 ale Curții de Apel București nu au fost identificate corect apartamentele revendicate, enumerând mai multe adrese, din conținutul cărora pretind că ar rezulta această concluzie. În baza înscrisurilor noi și a recunoașterilor moștenitorului N.V. au formulat cerere de revizuire și deși această cerere a fost respinsă ca tardivă, prin decizia nr. 1A din 28 ianuarie 2009 a Curții de Apel București s-a reținut faptul că din înscrisurile și recunoașterile moștenitorului N.V. rezultă o situație fundamental deosebită de aceea care a fost reținută de instanță și care a determinat pronunțarea soluției a cărei revizuire s-a solicitat.

Chiar dacă prin deciziile civile nr. 383/A/2005 și nr. 725/2006 ale Curții de Apel București s-a reținut reaua-credință a chiriașilor-cumpărători raportat la modalitatea de aplicare a Decretului nr. 92/1950 și încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, în prezenta cauză aceste dispoziții nu pot fi reținute ca având autoritate de lucru judecat, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ., iar, pe de altă parte, pentru că această prezumție a fost răsturnată, fiind dovedită confuzia existentă la acel moment cu privire la apartamentul nr. a, precum și faptul că acest apartament nu a făcut obiectul naționalizării. Contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996 a fost încheiat cu respectarea art. 1, 2 și 9 din Legea nr. 112/1995, art. 1 alin. (2) din H.G.

nr. 20/1996 privind Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum și a dispozițiilor de drept comun, respectiv art. 948, 966, 968, 969, 1294 C. civ. și nu prin fraudarea legii. Rezultă că, în cauză este îndeplinită condiția prevăzută art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului, aceea ca actul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. De asemenea, este îndeplinită și condiția ca actul de vânzare-cumpărare „să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă", prin decizia civilă nr. 383A/2005, irevocabilă prin decizia civilă nr. 725/2006, fiind anulat contractul de vânzare-cumpărare.

Însă textul de lege trebuie interpretat și raportat la 2 momente: momentul încheierii contractului, respectiv 21 octombrie 1996, și momentul pronunțării deciziilor civile prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996. Din practica judiciară în materia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, în momentul pronunțării unei hotărâri de constatare a nulității absolute se are în vedere încălcarea condițiilor impuse de legiuitor. Or, în acest context, se poate observa că acest text de lege se referă în mod expres la contractele de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, noțiunea de desființare vizând fie constatarea nulității, fie admiterea unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, fără să se facă distincție între aceste două situații.

Condiția prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată și modificată de Legea nr. 1/2009, nu trebuie interpretat în mod restrictiv, aplicând regula că în cazul efectelor nulităților cumpărătorii nu sunt îndreptățiți la acordarea prețului de piață, întrucât în atare situație este minimalizat scopul avut în vedere de legiuitor și anume de protecție a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995.

Recurenții susțin că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996 erau titularii unui contract de închiriere valabil asupra apartamentului, locuiau în el, succesiv au fost încheiate cu o instituție abilitată să înstrăineze locuințe din fondul locativ de stat, creându-se o aparență în drept sub aspectul competenței personalului care încheia contractele, iar faptul că moștenitorul fostului proprietar făcea demersuri pentru restituirea imobilelor nu este un motiv de a-i sancționa sub aspectul despăgubirilor la care au dreptul, astfel că există o culpă a statului, care prin instituțiile sale abilitate a înțeles să înstrăineze în favoarea lor.

Cererea în despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului este justificată și din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, fiind necesar ca despăgubirile să fie reale, corespunzătoare prejudiciului suferit ca urmare a anulării actelor ce le conferea proprietatea asupra unui bun în sensul Convenției, sens în care Curtea Europeană s-a pronunțat în cauzele R. și B. contra României. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurenților, Curtea de Apel s-a raportat, în mod corect, în rezolvarea prezentului proces, la hotărârea irevocabilă pronunțată în litigiul anterior având ca obiect constatarea nulității contractului lor de vânzare-cumpărare, criticile în acest sens nefiind fondate.

Astfel, prin decizia civilă nr. 383A din 20 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 725R din 21 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al recurenților-reclamanți din prezenta cauză, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, reținându-se în considerente că atât cumpărătorii, cât și vânzătorul au fost de rea-credință la contractare și că vânzarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.

Preluând constatările jurisdicționale din această hotărâre irevocabilă, conform cărora contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților din prezenta cauză a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995 și cu rea-credință, Curtea de Apel a dat în mod corect eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătorești se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Este ceea ce în mod corect a făcut și instanța de apel, care nu a reținut incidența, în speță, a excepției autorității de lucru judecat, pentru care într-adevăr nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficiență prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților, prin decizia civilă nr. 383A din 20 mai 2005 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 725R din 21 noiembrie 2006 a Curții de Apel București.

Întrucât prezumția de lucru judecat are caracter absolut în relația dintre părți, reclamanții nu pot pretinde în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește față de ei în litigiul anterior pe aspectul validității contractului de vânzare-cumpărare, pentru că aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile susmenționate. De aceea, în mod corect Curtea de Apel a reținut că reclamanții nu mai pot invoca și produce noi dovezi în litigiul pendinte în sensul că au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, că acesta a fost încheiat cu respectarea legii sau că situația juridică a apartamentului obiect al contractului anulat nu ar fi fost pe deplin clarificată în litigiul anterior.

Existând o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulității contractului lor de vânzare-cumpărare, prin care s-a reținut reaua lor credință la contractare și încheierea contractului cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, recurenții-reclamanți nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului obiect al contractului anulat, întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută în acest sens de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare desființat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, criticile în acest sens nefiind fondate. Din moment ce contractul a fost încheiat cu eludarea prevederilor legii, reclamanții sunt îndreptățiți numai la restituirea prețului actualizat plătit, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum corect s-a reținut și prin decizia recurată.

Susținerea recurenților-reclamanți, în sensul că sunt îndreptățiți la restituirea prețului de circulație al apartamentului în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, creată în aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, este, de asemenea, neîntemeiată. Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza R. contra României, pe care recurenții o invocă, nu este relevantă în speță, întrucât circumstanțele din respectiva cauză și cele din prezenta cauză sunt diferite, sens în care corect a apreciat și Curtea de Apel. Astfel, reclamanta R. era în posesia unei hotărâri irevocabile prin care se constatase buna sa credință la contractare, în timp ce reclamanții din prezenta cauză au fost considerați de rea-credință la perfectarea actului de dobândire, tot în baza unei hotărâri irevocabile.

În plus, desființarea hotărârii irevocabile în cauza R. a avut loc în urma declanșării și admiterii unui recurs în anulare, ceea ce a determinat încălcarea dreptului părții respective la „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului la un proces echitabil, prin nerespectarea principiului securității raporturilor juridice, reglementat de art. 6 din Convenție, ceea ce nu este cazul în dosarul de față. Reclamanții nu se află în situația de a beneficia de o hotărâre irevocabilă care să constate buna lor credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, ci, dimpotrivă, în ceea ce-i privește s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă în sens contrar.

Prin urmare, hotărârea Curții Europene invocată nu sprijină pretențiile reclamanților în sensul obținerii prețului de piață al imobilului, criticile în acest sens fiind neîntemeiate. Nici cealaltă hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de recurenți, pronunțată de Curtea Europeană în cauza B. contra României la data de 15 noiembrie 2007, nu le poate sprijini pretențiile, circumstanțele din respectiva cauză fiind, de asemenea, diferite de cele din prezenta cauză.

Astfel, reclamanții B., foștii proprietari ai unui imobil preluat de stat în perioada comunistă, erau în posesia unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului preluat și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu privire la acest imobil, cu consecința înscrierii dreptului de proprietate al reclamanților în CF, hotărâre care ulterior a fost desființată în urma admiterii recursului în anulare declarat de procurorul general. Curtea Europeană a reținut că desființarea hotărârii irevocabile ce recunoștea reclamanților B. dreptul de proprietate, în urma admiterii recursului în anulare, a determinat încălcarea dreptului părților respective la „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului la un proces echitabil, prin nerespectarea principiului securității raporturilor juridice, reglementat de art. 6 din Convenție.

Reclamanții B. aveau, așadar, un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, reprezentat de hotărârea irevocabilă de recunoaștere a dreptului lor de proprietate, ceea ce nu este cazul reclamanților din prezenta cauză, al căror contract de vânzare-cumpărare încheiat cu statul în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță - art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge recursul reclamanților ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții L.l.M., L.V.G., L.A.M. și L.A.Mi. împotriva deciziei nr. 771 A din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2012.