ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4352/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4352/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată următoarele:

Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1891 din 13 decembrie 2010

a respins acțiunea formulată de reclamantul T.T.R. în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

prin contractul de vânzare-cumpărare, reclamantul a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în București,

compus din 3 camere și dependințe cu suprafața utilă de 86,17 m.p., împreună cu

10,86% din părțile de folosință comună și 22,03 m.p. teren situat sub

construcție însă, ulterior, prin sentința nr. 650/2004 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă

acțiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, V.D.I. și s-a constatat,

printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, fiind

obligat pârâtul, actualul reclamant, să lase fostului proprietar în deplină

proprietate și posesie imobilul.

Potrivit raportului de expertiză construcții efectuat

de expert A.I., valoarea de circulație a imobilului ce a făcut obiectul contractului

de vânzare-cumpărare este de

134

.

744,89 euro.

Totodată, Tribunalul a constatat, în raport de dispozițiile

art. 50

1

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că în speța dedusă judecății,

așa cum a rezultat din sentința civilă nr. 650/2004, atât vânzătorul cât și cumpărătorul

au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea credință și cu nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

De asemenea, instanțele au mai reținut că imobilul a fost

preluat de stat fără titlu valabil, deci nu putea fi înstrăinat în condițiile Legii

nr. 112/1995, actualul reclamant cunoscând la momentul încheierii actului că imobilul

are un alt proprietar de drept și că statul are un titlu de proprietate lovit de

nulitate (decizia civilă nr. 273/2005 a Curții de Apel București).

Așadar, atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă s-a constatat că pârâtul a fost de rea-credință la încheierea actului

de vânzare-cumpărare și că acest act a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995,

Tribunalul a constatat că respectivele hotărâri se bucură de autoritate de lucru

judecat în raport de reclamant care nu poate ignora efectele acestora, privite ca

realitate juridică, iar reclamantului îi incumbă obligația generală a oricărei subiect

de drept de a respecta raporturile juridice pe care aceste hotărâri judecătorești

le consacră.

Hotărârile menționate sunt opozabile reclamantului, atât

în sensul restrâns, reclamantul fiind parte în respectivele dosare dar și în sensul

general al noțiunii, care presupune respectarea situației juridice consacrate printr-o

hotărâre judecătorească, cu atât mai mult cu cât aceasta este irevocabilă.

În

consecință,

în raport de situația de fapt și de drept reținută prin sentința nr. 650/2004 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă și care se bucură

de putere de lucru judecat, Tribunalul a constatat că acțiunea formulată este neîntemeiată

întrucât, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, numai cu condiția ca respectivele contracte să

fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul

în speța dedusă judecății.

Așadar, în cauză s-a reținut că nu este îndeplinită condiția

ca actul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamantului să fi fost încheiat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel încât, pe cale de consecință,

acesta nu poate beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de

Apel București, secția a IX-a civilă, și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

prin decizia nr. 183A din 14 iunie 2011,

prin

care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

Tribunalului.

S-a reținut de către instanța de apel că potrivit

art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare.

Aparent acest text de lege conține o contradicție între

faptul că un contract ar fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

și totuși desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. S-a

constatat că în mod evident nu poate avea în vedere decât situația contractelor

cu privire la care nu s-a formulat cerere de constatare a nulității absolute în

termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sau care, deși formulată,

a fost respinsă ca neîntemeiată, și care, deși valabile, nu au fost considerate

preferabile titlurilor foștilor proprietari ale căror imobile au fost naționalizate

fără titlu valabil, în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Această interpretare a fost considerată ca fiind evidentă

întrucât legiuitorul a prevăzut expres în art. 50 alin. (2) situația contractelor

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile,

în cazul cărora cumpărătorii nu au dreptul decât la restituirea prețului actualizat,

normă care, de altfel, reprezintă o reiterare a principiului repunerii în situația

anterioară, ca efect al constatării nulității contractului.

Constatarea nulității prin definiție nu poate interveni

decât în cazul unui contract încheiat cu eludarea dispozițiilor legale și nu dacă

a fost încheiat cu respectarea acestora.

Din analiza art. 45 din Legea nr. 10/2001 a rezultat că

potrivit art. 45 alin. (1), actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute

în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența

prevederilor legii, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor

în vigoare la data înstrăinării, iar potrivit alin. (2) și (4) se poate constata

nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care

cad sub incidența prevederilor prezentei legi, doar dacă, în cazul imobilelor preluate

fără titlu valabil, actul a fost încheiat cu rea credință (Legea nr. 112/1995 privind

doar imobilele preluate cu titlu, buna credință presupunea necunoașterea nevalabilității

titlului statului), iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, actul a fost

încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Pentru a determina în ce situație reglementată de Legea

nr. 10/2001 se situează reclamantul, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate

asupra imobilului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, adică dacă despăgubirea

care i se cuvine este reprezentată de prețul actualizat plătit, conform art. 50

alin. (2) sau de prețul de piață al imobilelor, conform art. 50 alin. (2)

1

,

a trebuit stabilit modul în care s-a produs ineficacitatea contractului.

În

speță, prin

sentința nr. 650/2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă

și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de fostul proprietar al imobilului,

V.D.I. și s-a constatat, printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare,

fiind obligat pârâtul, actualul reclamant, să lase fostului proprietar în deplină

proprietate și posesie imobilul.

În

motivarea acestei

sentințe s-a reținut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, astfel că vânzarea

acestuia prin contractul constatat nul a fost făcută cu eludarea dispozițiilor

art. 1 din Legea nr. 112/1995, care se referea doar la imobilele preluate cu titlu

și că reclamantul din prezenta cauză a fost de rea credință la încheierea contractului

prin care a dobândit imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995.

Având în vedere puterea de lucru judecat a acestei hotărâri

în speță nu au mai putut fi repuse în discuție aceste probleme cu privire la care

s-a statuat deja printr-o hotărâre irevocabilă, pronunțată în cadrul unui proces

în care reclamantul a fost parte.

În cazul constatării nulității absolute a unui contract,

situația premisă este dată de eludarea dispozițiilor legii, ceea ce se verifică

și în speță așa cum s-a menționat anterior.

Tribunalul a reținut, în motivarea deciziei de constatare

a nulității contractului, și reaua credință a reclamantului în speță, în sensul

că aceasta, cu diligențe minime putea cunoaște situația juridică a imobilului care

a făcut obiectul contractului, faptul că fostul proprietar începuse demersurile

pentru recuperarea imobilului și astfel putea cunoaște existența dubiilor cu privire

la calitatea de proprietar a vânzătorului.

Însă distincția dintre alin. (2) al art. 50 și alin.

(2

1

) al aceluiași articol este dată de situația încheierii contractului

„desființat" cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ori cu respectarea

acestora, iar nu de încheierea contractului cu rea sau bună credință.

Cealaltă situație reglementată de art. 50 alin. (2

1

),

care pare a fi o contradiție in terminis, s-a constatat că nu se poate referi decât

la situația pierderii imobilului urmare unei acțiuni în revendicare, fără a se produce

și constatarea nulității contractului, ceea ce nu este cazul în speță.

Ca atare, s-a constatat că în mod corect a reținut prima

instanță că reclamantul se încadrează în situația prevăzută de art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, având dreptul doar la restituirea prețului actualizat,

dar această pretenție nu a făcut obiectul acestei judecăți, instanța fiind ținută

de limitele determinate prin acțiune și criticile formulate în apel, conform

art. 129 alin. (6) raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

S-a reținut totodată că jurisprudența C.E.D.O. este în

același sens, în cauza Tudor c. România, Curtea Europeană apreciind că restituirea

prețului plătit actualizat poate constitui o reparație suficientă, care îndeplinește

condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul

T.T.R.,

solicitând admiterea acestuia și

modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a

sentinței Tribunalului și admiterii cererii de chemare în judecată.

A arătat că îi sunt pe deplin aplicabile dispozițiile

art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ambele instanțe apreciind în

mod cu totul eronat neîncadrarea în respectivele prevederi, atâta vreme cât sintagma

„respectarea prevederilor legale" presupune,

în mod necesar, ca persoana care a achiziționat imobilul să întrunească toate condițiile

impuse de actul normativ, respectiv să aibă calitatea de cumpărător (fost chiriaș),

să nu își aroge o astfel de calitate prin manopere interzise ori să creeze aparența

calității de cumpărător în condițiile în care nu ar avea-o, condiții pe care a precizat

că le întrunește.

Referitor la sintagma „desființarea titlului de proprietate

prin hotărâre judecătorească irevocabilă" a solicitat a observa că legiuitorul

a utilizat termenul de desființare, acesta presupunând orice operațiune juridică

prin care actul supus desființării este lipsit de efecte juridice și prin urmare

devine ineficace.

A considerat astfel că nu prezintă importanță motivul

pentru care a fost anulat titlul de proprietate al recurentului atâta vreme cât

nu au fost nesocotite normele legale în vigoare la momentul respectiv.

Reaua-credință a recurentului, reținută în hotărârea judecătorească

prin care a fost soluționată acțiunea în revendicare nu poate constitui un impediment

ori un criteriu în respingerea acțiunii, atâta vreme cât instanțele judecătorești

învestite cu soluționarea acțiunii în revendicare nu au reținut nerespectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului ci exclusiv o presupusă lipsă de diligență

în ceea ce privește preferabilitatea titlului statului, lipsă de diligență ce a

atras ulterior reaua credință a chiriașului cumpărător.

A considerat că în măsura în care s-ar adopta punctul

de vedere al instanțelor fondului s-ar confunda noțiunea de „desființare" a

actului juridic cu încheierea acestuia cu eludarea dispozițiilor legale speciale.

Inclusiv din interpretarea teleologică și gramaticală

a normei legale ar rezulta că sunt exceptați de la prevederile legii speciale persoanele

care au eludat la momentul cumpărării prevederile actului normativ în baza căruia

au cumpărat (spre exemplu, nu erau foști chiriași).

Prin urmare, inclusiv din considerente de echitate în

ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, nu prezintă relevanță buna sau reaua

credință a subdobânditorului cu titlu oneros, numai frauda la lege putând reprezenta

o condiție de înlăturare a recurentului din categoria persoanelor îndreptățite la

contravaloarea prețului de piață al imobilului.

Or, din întregul material probator administrat nu a rezultat

o astfel de conduită a recurentului și nici că ar fi înțeles să beneficieze cu rea

credință de prevederile legii speciale în vigoare la acea dată.

A mai arătat că hotărârea C.E.D.O. Tudor c. României invocată

de Curtea de Apel nu are legătură că aspectele cauzei.

Recursul este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele

de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ.,

prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs

fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din

Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția

cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce

la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă,

pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării

de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs

invocat.

Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3)

C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele

prevăzute de art. 304 din Cod.

Or, în speță, recurentul, deși a precizat formal că își

întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate

nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate,

recurentul nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel.

Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia

pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea

soluției, recurentul nu a criticat însă această hotărâre, mare parte din motivele

de recurs fiind identice cu cele din apel.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele

instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs,

recurentul a nesocotit existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are

loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea

hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare

în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte

argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru

care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu

sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei atacate, recurentul preluând

motivele de apel, fără a arăta astfel în ce mod raționamentul instanței de apel

a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cu atât mai mult cu cât

prin hotărârea recurată s-a arătat că distincția dintre alin. (2) al art. 50 și

alin. (2

1

) al aceluiași articol este dată de situația încheierii contractului

„desființat", cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 ori cu respectarea

respectivului act normativ, iar nu de încheierea contractului cu rea sau bună credință.

Văzând dispozițiile art. 302 alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale

art. 304 din Cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții

procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a

hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul T.T.R. împotriva

deciziei nr. 183A din 14 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.