ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6622/2012

Asupra cauzei civile de față, deliberând, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții G.C.Ș. și G.E. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 703.417 RON, respectiv 164.854 Euro, despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului din București. În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul a fost vândut de stat reclamanților în condițiile Legii nr. 112/1995, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X/X/1999, fiind preluat de la foștii proprietari, prin naționalizare, aceștia din urmă obținând restituirea bunului pe cale judiciară, în dauna reclamanților, care au fost de bună-credință.

Prin Sentința civilă nr. 774 din 29 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea precizată formulată de reclamanți. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit prin expertiză, doar proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În speță, însă, așa cum rezultă explicit din Decizia civilă nr. 4203/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, Contractul de vânzare-cumpărare nr. X/X/1999, prin care apelanții-reclamanți au dobândit imobilul în baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat cu rea-credință, întrucât cu minime diligențe ar fi putut afla că proprietarii îl revendicaseră, iar grava neglijență este vecină cu dolul și înseamnă rea-credință. Or, aceste considerente ale instanței ce a anulat contractul și admis revendicarea într-o cauză ce presupunea, pentru stabilirea preferabilității titlurilor părților, printre altele, tocmai verificarea contractului de vânzare al reclamanților de astăzi, cauză soluționată în contradictoriu cu aceștia, le sunt pe deplin opozabile și sunt intrate în puterea lucrului judecat în aspectul său pozitiv, în sensul că aceste chestiuni sunt definitiv stabilite și trebuie luate în considerare ca atare.

Soluția instanței ce a constatat nulitatea contractului și a admis revendicarea în respectiva cauză nu se fundamenta pe dispoziții legale ulterioare cumpărării imobilului de către apelanții de astăzi, ci pe verificarea bunei/relei credințe la data cumpărării. Apoi, chiar dacă s-ar face de către tribunal o proprie analiză a eludării sau nu a Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului de către apelanți, concluzia este similară celei a instanței revendicării, tocmai pentru că la încheierea vânzării s-au nesocotit prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât vânzarea privea un imobil dobândit de stat fără titlu, în timp ce actul normativ reglementa și permitea, deci, vânzarea exclusiv a imobilelor dobândite de stat cu titlu (art. 1 din Legea nr. 112/1995), iar actul a fost încheiat cu rea-credință de către ambele părți contractante.

Prin urmare, întrucât contractul desființat al apelanților-reclamanți nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aceștia din urmă nu puteau beneficia de reparația reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ci doar de restituirea prețului plătit conform contractului pentru cumpărarea locuinței, preț actualizat cu indicele de inflație până la momentul plății efective, conform art. 1337 și art. 1341 pct. 1 și 4 C. civ., coroborate și cu art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a mai reținut că, în condițiile în care, fiind întrebați asupra acestui aspect, reclamanții prin avocat au specificat că judecata vizează exclusiv prețul de piață, iar nu cel actualizat, nu poate dispune o admitere parțială a cererii, cu acordarea doar a prețului plătit actualizat, întrucât ar schimba obiectul acțiunii și ar încălca principiul disponibilității.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții G.E. și G.C.Ș., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii formulate. Apelanții au susținut că la baza preluării de către stat a apartamentului, a existat un titlu legal, Decretul nr. 92/1950, pe care aceștia nu puteau pune sub semnul îndoielii, imobilul fiind înscris într-un document oficial, ca trecut în proprietatea statului, astfel că inconsecvența legislativă în reglementarea situației bunurilor trecute în proprietatea statului după 6 martie 1945, nu poate constitui motiv de rea-credință din partea cumpărătorilor. Ca atare, în baza art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, în mod greșit fiind respinsă acțiunea de către prima instanță.

Împrejurarea că instanțele anterioare au dat o interpretare pro causa foștilor proprietari, anulând contractul de vânzare-cumpărare, nu înseamnă că reclamanții s-ar afla în afara cadrului legal stabilit de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât prin această dispoziție sunt avute în vedere toate situațiile în care prin hotărâri judecătorești irevocabile, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de foștii chiriași au fost desființate, noțiunea de "desființare" din punct de vedere juridic, însemnând că actul este lipsit de efecte juridice. Prin Decizia civilă nr. 905 A din 15 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/X/1999 reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu (apartamentul situat în București), iar prin Decizia civilă nr. 95 din 4 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4203 din 20 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare deținut de apelanții reclamanți. În motivarea deciziei instanței supreme s-a reținut că reclamanții au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, apreciindu-se că omisiunea acestora de a depune diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era un verus dominus se constituie într-o gravă neglijență (culpa lata), vecină cu dolul (dolo proxima), ceea ce înseamnă rea-credință.

S-a constatat că, în raport cu această situație de fapt și având în vedere obiectul cererii deduse judecății (restituirea prețului de piață al imobilului), tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 50 și art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, criticile formulate de apelanți fiind nefondate, atunci când a stabilit că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului. Aceasta, întrucât dispozițiile art. 50 ind.

1 din Legea nr. 10/2001 se referă la contracte de vânzare-cumpărare, "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fiind vorba, așadar de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi afectate de vreun motiv de nulitate (dar care au fost "desființate", în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus), instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract. Instanța de apel a reținut că această ipoteză nu se regăsește în speța dedusă judecății, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al apelanților reclamanți a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar cele statuate printr-o asemenea hotărâre se impun cu putere de lucru judecat și nu mai pot fi repuse în discuție în cauză întrucât s-ar nesocoti efectul pozitiv al lucrului deja judecat.

S-a apreciat că pentru ipoteza dedusă judecății, astfel cum a reținut în mod corect și prima instanță, Legea nr. 10/2001 prevede dreptul foștilor chiriași la restituirea prețului actualizat, conform art. 50 alin. (2) care se referă expres la cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanții reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind constatat nul, aceștia nu ar fi îndreptățiți decât la restituirea prețului actualizat, conform dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la incidența acestui text legal, apelanții reclamanți au susținut că prima instanță ar fi schimbat cadrul legal stabilit de aceștia prin cererea de chemare în judecată, vorbind despre posibilitatea achitării prețului actualizat. Sub acest aspect, Curtea a constatat că, deși a reținut în mod corect în raport cu situația de fapt dedusă judecății dispozițiile legale aplicabile acesteia, instanța a respectat principiul disponibilității consacrat de disp. art. 129 alin. (6) C. proc. civ. pronunțându-se cu privire la obiectul cererii formulate (restituirea prețului de piață al imobilului) și în limitele temeiului juridic invocat (art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2010), dat fiind că reclamanții, prin avocat, au solicitat în mod expres, restituirea prețului de piață, iar nu a prețului actualizat.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții, care au susținut că soluția este nelegală întrucât aceștia au dobândit imobilul în mod valabil, în temeiul unui act normativ (Legea nr. 112/1995) care permitea înstrăinarea și care nu le impunea lor, în calitate de chiriași, să facă investigații legate de situația foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora. S-a arătat că Legea nr. 1/2009, care a modificat mai multe articole din Legea nr. 10/2001, are ca scop crearea unui echilibru în societate, dând posibilitatea foștilor chiriași, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești, să poată fi despăgubiți la valoarea de piață a imobilului de care au fost deposedați în favoarea fostului proprietar.

Au susținut recurenții că reținerea relei-credințe în prezenta cauză pe motiv că a fost stabilită deja într-o cauză anterioară, fără a se mai pune în discuție în prezentul litigiu, este greșită și reprezintă un abuz în ce privește aplicarea Legii nr. 1/2009, câtă vreme nu există nicio dovadă a încălcării Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente: - Susținerea recurenților, potrivit căreia ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare valabil - ceea ce i-ar situa sub incidența normei art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 - întrucât s-au întemeiat pe dispozițiile unui act normativ care nu-i obliga să facă demersuri în legătură cu situația foștilor proprietari, ignoră faptul că asupra acestui aspect există deja o statuare jurisdicțională irevocabilă.

Astfel, litigiul anterior a purtat și asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare, stabilindu-se prin hotărâre irevocabilă (Decizia nr. 4203/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), că respectivul act este lovit de nulitate. Readucând în discuție acest aspect, recurenții tind să dovedească în contra a ceea ce s-a stabilit deja de o instanță, nesocotind efectul autorității de lucru judecat. - În ce privește afirmația de ordin general a recurenților, potrivit căreia "Legea nr. 1/2009 care a modificat mai multe articole din Legea nr. 10/2001 are ca scop crearea unui echilibru în societate", ea nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate adusă deciziei, având în vedere că judecătorul nu realizează o analiză în abstract a normelor și scopului legii, ci face o aplicare în concret a dispozițiilor legale, în funcție de situațiile concrete deduse judecății.

Or, din acest punct de vedere, instanțele fondului au reținut corect că în situația reclamanților, cărora le-a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare, legiuitorul a considerat că este echitabil - și, în termenii utilizați de recurenți, se asigură echilibrul între valorile lezate - ca despăgubirea să se realizeze prin restituirea prețului plătit actualizat. Cealaltă ipoteză pentru care legiuitorul a considerat că se datorează despăgubiri luând în considerare, de data aceasta, prețul de piață al imobilului (art. 50 1 din Legea nr. 10/2001) nu este incidentă în speță, așa cum corect au reținut instanțele anterioare, câtă vreme contractul recurenților-reclamanți nu a fost lipsit de eficiență doar în urma recunoașterii preferabilității titlului foștilor proprietari, ci prin pronunțarea nulității acestuia.

- Critica vizând lipsa propriei analize a instanței în legătură cu reaua-credință a reclamanților "doar pe motiv că ar fi fost reținută ca atare într-o cauză anterioară" nu denotă, cum se susține, o "greșeală și un abuz în ce privește aplicarea Legii nr. 1/2009". Dimpotrivă, formulând o astfel de critică, recurenții nesocotesc, așa cum s-a arătat deja, principiul autorității de lucru judecat și modalitatea în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat. Or, acesta din urmă înseamnă că, ceea ce a statuat și a tranșat o instanță în legătură cu o chestiune litigioasă (în speță, reaua-credință care, unită cu înstrăinarea de către un non dominus au condus la sancțiunea nulității) nu mai poate fi reevaluat jurisdicțional.

Efectele autorității de lucru judecat se impun deopotrivă instanței și părților, având în vedere că la fundamentul acestei instituții se regăsește ideea de stabilitate și securitate juridică. Aceasta înseamnă că părțile nu mai au posibilitatea să readucă în dezbaterea judiciară aspecte care au fost deja analizate, iar instanța nu poate reevalua ceea ce a stabilit deja o instanță anterioară. Dimpotrivă, efectul pozitiv al lucrului judecat îndeplinind și o funcție normativă (în sensul de norme particulare, ce se impun în relația dintre părțile legate prin raportul judiciar anterior) el se impune într-o nouă judecată care nu numai că nu-l poate contrazice, ci trebuie să-și sprijine soluția pe ceea ce a fost deja tranșat (și care, evident, are legătură cu noul litigiu).

În consecință, se va constata că aspectele invocate în cadrul criticilor formulate au caracter nefondat, recursul declarat urmând să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.C.Ș. și G.E. împotriva Deciziei nr. 905 A din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL