ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6622/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6622/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, deliberând, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, reclamanții G.C.Ș. și G.E. au solicitat

obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 703.417

RON, respectiv 164.854 Euro, despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a

imobilului din București.

În motivarea cererii,

s-a arătat că imobilul a fost vândut de stat reclamanților în condițiile Legii

nr. 112/1995, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X/X/1999, fiind preluat

de la foștii proprietari, prin naționalizare, aceștia din urmă obținând

restituirea bunului pe cale judiciară, în dauna reclamanților, care au fost de

bună-credință.

Prin Sentința civilă

nr. 774 din 29 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea precizată formulată de

reclamanți.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit

prin expertiză, doar proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

desființate prin hotărâri judecătorești au fost încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

În speță, însă, așa

cum rezultă explicit din Decizia civilă nr. 4203/2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, Contractul

de vânzare-cumpărare nr. X/X/1999, prin care apelanții-reclamanți au dobândit

imobilul în baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat cu rea-credință, întrucât

cu minime diligențe ar fi putut afla că proprietarii îl revendicaseră, iar grava

neglijență este vecină cu dolul și înseamnă rea-credință.

Or, aceste

considerente ale instanței ce a anulat contractul și admis revendicarea într-o

cauză ce presupunea, pentru stabilirea preferabilității titlurilor părților,

printre altele, tocmai verificarea contractului de vânzare al reclamanților de

astăzi, cauză soluționată în contradictoriu cu aceștia, le sunt pe deplin

opozabile și sunt intrate în puterea lucrului judecat în aspectul său pozitiv,

în sensul că aceste chestiuni sunt definitiv stabilite și trebuie luate în

considerare ca atare.

Soluția instanței ce

a constatat nulitatea contractului și a admis revendicarea în respectiva cauză

nu se fundamenta pe dispoziții legale ulterioare cumpărării imobilului de către

apelanții de astăzi, ci pe verificarea bunei/relei credințe la data cumpărării.

Apoi, chiar dacă s-ar

face de către tribunal o proprie analiză a eludării sau nu a Legii nr. 112/1995

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului de către

apelanți, concluzia este similară celei a instanței revendicării, tocmai pentru

că la încheierea vânzării s-au nesocotit prevederile Legii nr. 112/1995,

întrucât vânzarea privea un imobil dobândit de stat fără titlu, în timp ce

actul normativ reglementa și permitea, deci, vânzarea exclusiv a imobilelor

dobândite de stat cu titlu (art. 1 din Legea nr. 112/1995), iar actul a fost

încheiat cu rea-credință de către ambele părți contractante.

Prin urmare, întrucât

contractul desființat al apelanților-reclamanți nu a fost încheiat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aceștia din urmă nu puteau beneficia de

reparația reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, ci doar de

restituirea prețului plătit conform contractului pentru cumpărarea locuinței,

preț actualizat cu indicele de inflație până la momentul plății efective,

conform art. 1337 și art. 1341 pct. 1 și 4 C. civ., coroborate și cu art. 50

alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a mai

reținut că, în condițiile în care, fiind întrebați asupra acestui aspect, reclamanții

prin avocat au specificat că judecata vizează exclusiv prețul de piață, iar nu

cel actualizat, nu poate dispune o admitere parțială a cererii, cu acordarea

doar a prețului plătit actualizat, întrucât ar schimba obiectul acțiunii și ar

încălca principiul disponibilității.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel reclamanții G.E. și G.C.Ș., solicitând admiterea

apelului, schimbarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii formulate.

Apelanții au susținut

că la baza preluării de către stat a apartamentului, a existat un titlu legal,

Decretul nr. 92/1950, pe care aceștia nu puteau pune sub semnul îndoielii,

imobilul fiind înscris într-un document oficial, ca trecut în proprietatea

statului, astfel că inconsecvența legislativă în reglementarea situației

bunurilor trecute în proprietatea statului după 6 martie 1945, nu poate

constitui motiv de rea-credință din partea cumpărătorilor.

Ca atare, în baza

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, în

mod greșit fiind respinsă acțiunea de către prima instanță.

Împrejurarea că

instanțele anterioare au dat o interpretare pro causa foștilor proprietari,

anulând contractul de vânzare-cumpărare, nu înseamnă că reclamanții s-ar afla

în afara cadrului legal stabilit de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

întrucât prin această dispoziție sunt avute în vedere toate situațiile în care

prin hotărâri judecătorești irevocabile, contractele de vânzare-cumpărare

încheiate de foștii chiriași au fost desființate, noțiunea de

"desființare" din punct de vedere juridic, însemnând că actul este

lipsit de efecte juridice.

Prin Decizia civilă

nr. 905 A din 15 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit Contractului de

vânzare-cumpărare nr. X/X/1999 reclamanții au dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu (apartamentul situat în București), iar prin

Decizia civilă nr. 95 din 4 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4203 din 20 mai 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a constatat nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare deținut de apelanții reclamanți.

În motivarea deciziei

instanței supreme s-a reținut că reclamanții au fost de rea-credință la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, apreciindu-se că omisiunea

acestora de a depune diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul

era un verus dominus se constituie într-o gravă neglijență (culpa lata), vecină

cu dolul (dolo proxima), ceea ce înseamnă rea-credință.

S-a constatat că, în

raport cu această situație de fapt și având în vedere obiectul cererii deduse

judecății (restituirea prețului de piață al imobilului), tribunalul a făcut o

corectă aplicare a prevederilor art. 50 și art. 50 ind. 1 din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009,

criticile formulate de apelanți fiind nefondate, atunci când a stabilit că

reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al

imobilului.

Aceasta, întrucât

dispozițiile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 se referă la contracte de

vânzare-cumpărare, "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995", fiind vorba, așadar de acele contracte în privința cărora nu

s-a constatat a fi afectate de vreun motiv de nulitate (dar care au fost

"desființate", în sensul că au devenit ineficace în urma promovării

acțiunii în revendicare de către verus dominus), instanța constatând că titlul

acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract.

Instanța de apel a

reținut că această ipoteză nu se regăsește în speța dedusă judecății, deoarece

contractul de vânzare-cumpărare al apelanților reclamanți a fost constatat nul

prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar cele statuate printr-o asemenea

hotărâre se impun cu putere de lucru judecat și nu mai pot fi repuse în

discuție în cauză întrucât s-ar nesocoti efectul pozitiv al lucrului deja

judecat.

S-a apreciat că

pentru ipoteza dedusă judecății, astfel cum a reținut în mod corect și prima

instanță, Legea nr. 10/2001 prevede dreptul foștilor chiriași la restituirea

prețului actualizat, conform art. 50 alin. (2) care se referă expres la

cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în cauză,

contractul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanții reclamanți în temeiul

Legii nr. 112/1995 fiind constatat nul, aceștia nu ar fi îndreptățiți decât la

restituirea prețului actualizat, conform dispozițiilor art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Cu privire la

incidența acestui text legal, apelanții reclamanți au susținut că prima

instanță ar fi schimbat cadrul legal stabilit de aceștia prin cererea de

chemare în judecată, vorbind despre posibilitatea achitării prețului

actualizat.

Sub acest aspect,

Curtea a constatat că, deși a reținut în mod corect în raport cu situația de

fapt dedusă judecății dispozițiile legale aplicabile acesteia, instanța a

respectat principiul disponibilității consacrat de disp. art. 129 alin. (6) C.

proc. civ. pronunțându-se cu privire la obiectul cererii formulate (restituirea

prețului de piață al imobilului) și în limitele temeiului juridic invocat (art.

50 ind. 1 din Legea nr. 10/2010), dat fiind că reclamanții, prin avocat, au

solicitat în mod expres, restituirea prețului de piață, iar nu a prețului

actualizat.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții, care au susținut că soluția este nelegală întrucât

aceștia au dobândit imobilul în mod valabil, în temeiul unui act normativ

(Legea nr. 112/1995) care permitea înstrăinarea și care nu le impunea lor, în

calitate de chiriași, să facă investigații legate de situația foștilor

proprietari sau a moștenitorilor acestora.

S-a arătat că Legea

nr. 1/2009, care a modificat mai multe articole din Legea nr. 10/2001, are ca

scop crearea unui echilibru în societate, dând posibilitatea foștilor chiriași,

ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri

judecătorești, să poată fi despăgubiți la valoarea de piață a imobilului de

care au fost deposedați în favoarea fostului proprietar.

Au susținut

recurenții că reținerea relei-credințe în prezenta cauză pe motiv că a fost

stabilită deja într-o cauză anterioară, fără a se mai pune în discuție în

prezentul litigiu, este greșită și reprezintă un abuz în ce privește aplicarea

Legii nr. 1/2009, câtă vreme nu există nicio dovadă a încălcării Legii nr.

112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând criticile

formulate, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere

următoarele considerente:

- Susținerea

recurenților, potrivit căreia ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare

valabil - ceea ce i-ar situa sub incidența normei art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001 - întrucât s-au întemeiat pe dispozițiile unui act normativ care

nu-i obliga să facă demersuri în legătură cu situația foștilor proprietari,

ignoră faptul că asupra acestui aspect există deja o statuare jurisdicțională

irevocabilă.

Astfel, litigiul

anterior a purtat și asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare,

stabilindu-se prin hotărâre irevocabilă (Decizia nr. 4203/2005 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție), că respectivul act este lovit de nulitate.

Readucând în discuție

acest aspect, recurenții tind să dovedească în contra a ceea ce s-a stabilit

deja de o instanță, nesocotind efectul autorității de lucru judecat.

- În ce privește

afirmația de ordin general a recurenților, potrivit căreia "Legea nr.

1/2009 care a modificat mai multe articole din Legea nr. 10/2001 are ca scop

crearea unui echilibru în societate", ea nu se poate constitui într-o

critică de nelegalitate adusă deciziei, având în vedere că judecătorul nu

realizează o analiză în abstract a normelor și scopului legii, ci face o

aplicare în concret a dispozițiilor legale, în funcție de situațiile concrete

deduse judecății.

Or, din acest punct

de vedere, instanțele fondului au reținut corect că în situația reclamanților,

cărora le-a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare, legiuitorul a

considerat că este echitabil - și, în termenii utilizați de recurenți, se

asigură echilibrul între valorile lezate - ca despăgubirea să se realizeze prin

restituirea prețului plătit actualizat.

Cealaltă ipoteză pentru

care legiuitorul a considerat că se datorează despăgubiri luând în considerare,

de data aceasta, prețul de piață al imobilului (art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001) nu este incidentă în speță, așa cum corect au reținut instanțele

anterioare, câtă vreme contractul recurenților-reclamanți nu a fost lipsit de

eficiență doar în urma recunoașterii preferabilității titlului foștilor

proprietari, ci prin pronunțarea nulității acestuia.

- Critica vizând

lipsa propriei analize a instanței în legătură cu reaua-credință a

reclamanților "doar pe motiv că ar fi fost reținută ca atare într-o cauză

anterioară" nu denotă, cum se susține, o "greșeală și un abuz în ce

privește aplicarea Legii nr. 1/2009".

Dimpotrivă, formulând

o astfel de critică, recurenții nesocotesc, așa cum s-a arătat deja, principiul

autorității de lucru judecat și modalitatea în care se repercutează efectul

pozitiv al lucrului judecat.

Or, acesta din urmă

înseamnă că, ceea ce a statuat și a tranșat o instanță în legătură cu o

chestiune litigioasă (în speță, reaua-credință care, unită cu înstrăinarea de

către un non dominus au condus la sancțiunea nulității) nu mai poate fi

reevaluat jurisdicțional.

Efectele autorității

de lucru judecat se impun deopotrivă instanței și părților, având în vedere că

la fundamentul acestei instituții se regăsește ideea de stabilitate și

securitate juridică.

Aceasta înseamnă că

părțile nu mai au posibilitatea să readucă în dezbaterea judiciară aspecte care

au fost deja analizate, iar instanța nu poate reevalua ceea ce a stabilit deja

o instanță anterioară.

Dimpotrivă, efectul

pozitiv al lucrului judecat îndeplinind și o funcție normativă (în sensul de

norme particulare, ce se impun în relația dintre părțile legate prin raportul

judiciar anterior) el se impune într-o nouă judecată care nu numai că nu-l

poate contrazice, ci trebuie să-și sprijine soluția pe ceea ce a fost deja

tranșat (și care, evident, are legătură cu noul litigiu).

În consecință, se va

constata că aspectele invocate în cadrul criticilor formulate au caracter nefondat,

recursul declarat urmând să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții G.C.Ș. și G.E. împotriva Deciziei

nr. 905 A din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL