ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5801/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5801/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată din 24

aprilie 2010, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta M.M. i-a chemat

în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București,

prin Primarul General, pentru rezilierea contractului de vânzare-cumpărare din

07 aprilie 1999 încheiat cu Primăria Municipiului București și SC H.N. SA și

obligarea pârâților la plata contravalorii de piață a apartamentului din

București.

În drept, reclamanta și-a

întemeiat acțiunea pe prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, Legea

nr. 1/2009 și art. 1020, 1021, 1336 C. civ.

Pârâtul Municipiul București

a invocat excepția lipsei de interes în ceea ce privește capătul de cerere privind

rezilierea contractului de vânzare-cumpărare și a solicitat respingerea celuilalt

capăt de cerere, ca neîntemeiat.

Ministerul Finanțelor

Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport de dispozițiile

art. 1337 C. civ., motivând, în fapt, că nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă

nr. 197 din 02 martie 2011, Tribunalul București a admis apelul pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice și a anulat în tot sentința, reținând cauza spre rejudecare,

întrucât valoarea imobilului este de 711.056 RON, și în baza art. 2 pct. 1 lit.

b) C. proc. civ., Tribunalul este competent să soluționeze cauza în primă instanță.

Prin sentința civilă

nr. 1331 din 30 iunie 2011, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei

de interes, în sensul că a respins capătul de cerere referitor la rezilierea contractului

de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1999, ca lipsit de interes, a admis acțiunea

precizată, a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă

a sumei de 711.056 RON, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului, astfel

cum a rezultat din expertiza efectuată de expertul C.M., a obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 601,8 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

S-a reținut că, prin contractul

de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1999, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reclamanta

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Prin decizia civilă

nr. 1053/A din 19 septembrie 2008 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia

civilă nr. 479 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, numita M.M. a fost

obligată să lase în deplină proprietate numitei L.V.C. imobilul situat în București.

S-a apreciat că imobilul

în litigiu, ce a făcut obiectul vânzării, a fost preluat de către stat, fără titlu

valabil.

Fără a proceda la anularea

titlului de proprietate al pârâtei, Tribunalul a comparat titlurile părților și

a dispus obligarea pârâtei să îi lase reclamantei imobilul în deplină proprietate

și posesie.

În ceea privește excepția

lipsei de interes, Tribunalul a apreciat că pronunțarea rezilierii judiciare nu

mai este necesară, atâta vreme cât în urma admiterii acțiunii în revendicare, contractul

de vânzare-cumpărare a încetat să-și mai producă efectele juridice.

În cazul admiterii acțiunii

în revendicare prin comparare de titluri, actul de proprietate al celui ce pierde

procesul este desființat, în sensul că nu mai poate produce efecte juridice pentru

viitor, astfel că în cauză nu mai există un interes actual de a solicita rezilierea

contractului.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

Tribunalul a reținut că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală

pasivă în cererea ce are ca obiect plata prețului de piață al imobilului, în baza

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 care prevede că: „proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor,

se stabilește prin expertiză”.

Art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 s-a modificat în sensul următor: „restituirea prețului prevăzut

la alin. (2) și alin. (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor,

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare”.

Potrivit principiului

general de drept, exprimat în adagiul „specialia generalibus derogant”, Legea

nr. 10/2001, ca lege specială, se aplică prioritar față de dreptul comun în materia

răspunderii pentru evicțiune.

Nu se acordă despăgubiri

întemeiate pe o lege specială și despăgubiri întemeiate pe dreptul comun, întrucât

despăgubirile la care reclamanta are dreptul pe calea legii speciale acoperă tot

prejudiciul creat.

Pe fondul cauzei, instanța

a reținut că reclamanta a pierdut bunul în cadrul acțiunii în revendicare, ca urmare

a comparării titlului său valabil cu titlul adversarului din acel proces, fiind

îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului, în temeiul art. 50

alin. (2

1

) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, desființarea

contractului fiind rezultatul admiterii acțiunii în revendicare formulată de moștenitorul

fostului proprietar al imobilului.

Potrivit art. 50

1

și 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului

de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare,

de la Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În speță, contractul de

vânzare-cumpărare nu a fost anulat, ca urmare a unei acțiuni în anularea sau constatarea

nulității actului juridic, ci cumpărătoarea a pierdut bunul în cadrul procesul de

revendicare. Obiectul acelui litigiu nu a fost examinarea valabilității contractului

de vânzare-cumpărare sub aspectul respectării condițiilor prevăzute de Legea

nr. 112/1995. Instanța învestită cu acțiunea în revendicare a comparat titlurile

de proprietate și a dat preferință titlului invocat de fostul proprietar.

În consecință, nu se poate

reține că prin hotărârile judecătorești menționate s-a „desființat” contractul de

vânzare-cumpărare pentru eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ci „desființarea”

contractului este rezultatul admiterii acțiunii în revendicare formulată de moștenitorul

fostului proprietar al imobilului.

În prezent, verificarea

îndeplinirii condițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului

nu se mai poate realiza deoarece dreptul de a se promova o acțiune în acest sens

este prescris.

Or, ceea ce nu se mai

poate solicita pe cale de acțiune nu se poate pretinde pe cale incidentală în procesul

privind plata despăgubirilor.

Tribunalul a apreciat

că atâta vreme cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, printr-o hotărâre

judecătorească pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătoarea

a pierdut bunul în cadrul acțiunii în revendicare, ca urmare a comparării titlului

său valabil cu titlul adversarului din acel proces, este îndreptățită la restituirea

prețului de piață al imobilului, în temeiul art. 50 alin. (2

1

) și

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Drept urmare, Tribunalul

l-a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 711.056 RON,

reprezentând valoarea de circulație a apartamentului, astfel cum a rezultat din

expertiza efectuată de expertul C.M.

Totodată, pe temeiul

art. 274 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la

plata sumei de 601,8 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin decizia civilă

nr. 801A din 18 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul pârâtului.

În drept, au fost avute

în vedere dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, republicată.

Contractul de vânzare-cumpărare

din 07 aprilie 1999, încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului București,

nu a fost anulat, iar prin decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 a Tribunalului

București nu s-a stabilit buna sau reaua-credință a părților aceluiași contract,

ci s-au comparat titlurile de proprietate exhibate de proprietarul al cărui imobil

a fost preluat abuziv și de către cumpărătorul acestuia, acordându-se preferabilitate

primului titlu.

Buna sau reaua-credință

a părților contractante nu face nici obiectul actualului litigiu, atâta vreme cât

instanța nu este învestită cu o acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, textul

sus-citat nu condiționează acordarea prețului de piață al imobilelor de buna sau

reaua-credință a părților din contractul de vânzare-cumpărare, ci de încheierea

contractului, cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Prin hotărârea judecătorească

sus-menționată, ambele titluri de proprietate, deci, inclusiv cel exhibat de reclamantă,

au fost considerate valabile, ceea ce înseamnă că reclamanta a încheiat contractul

de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În cauză, Curtea nu poate

stabili o altă situație de fapt și de drept decât cea constatată cu putere de lucru

judecat.

Chiar dacă la data judecății,

contractul de vânzare-cumpărare era valabil, odată cu rămânerea irevocabilă a deciziei

civile nr. 1053A din 19 septembrie 2008 a Tribunalul București, prin respingerea

recursului promovat împotriva acestuia (prin decizia civilă nr. 479R din 10

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă), acest contract

a fost desființat implicit, prin admiterea acțiunii în revendicare, în urma comparării

titlurilor de proprietate.

Contractul de vânzare-cumpărare

a devenit astfel ineficient, iar imobilul ce face obiectul acestuia nu se mai află

în patrimoniul reclamantei.

Ca urmare, și cea de a

doua condiție, instituită prin prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

referitoare la desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

a contractului de vânzare-cumpărare, ce naște dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilului, este îndeplinită.

Contravaloarea de piață

a imobilului a fost stabilită pe baza unei expertize tehnice judiciare, asupra căreia

pârâtul nu a formulat obiecțiuni.

Pe de altă parte, s-a

constatat că imobilul este spațios și situat într-o zonă rezidențială, astfel încât

valoarea totală de 165.362 euro, stabilită prin raportul de expertiză la data de

08 decembrie 2010, în plină criză financiară, nu este exagerat.

În speță, însă, nu este

incident dreptul comun, ci dispozițiile din legea specială, respectiv art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care are prioritate în aplicare.

Conform textului de lege

mai sus indicat, restituirea prețului prevăzut la art. 2

1

(prețul de

piață al imobilelor) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Răspunderea Ministerului

Finanțelor pentru contravaloarea prețului de piață al imobilului din litigiu, este

stabilită prin lege și nu rezultă din desființarea contractului de vânzare-cumpărare.

Întrucât contravaloarea

de piață a imobilului include și comisionul mandatarului Municipiului București,

iar textul nu distinge, Ministerul Economiei și Finanțelor trebuie să suporte și

contravaloarea acestuia.

Căzând în pretenții și

opunându-se la admiterea acțiunii, cu respectarea prevederilor art. 274 C.

proc. civ., în mod just prima instanță l-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor

de judecată.

Împotriva deciziei instanței

de apel a formulat cerere de recurs la data de 30 noiembrie 2011, pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin care a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Hotărârea pronunțată a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, pentru următoarele argumente:

Prin cererea de chemare

în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata „valorii de piață

a imobilului de care a fost deposedată, conform prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009”.

La data de 15

septembrie 2010, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că primul capăt de

cerere îl reprezintă restituirea contravalorii de piață a imobilului, iar prin cel

de-al treilea capăt de cerere solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice la plata cheltuielilor de judecată.

Instanțele anterioare

au procedat în mod greșit la analizarea calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, prin prisma unui text de lege care nu este incident în cauză

și care a condus la o soluție greșită sub acest aspect.

S-a susținut că nu se

poate extinde, prin analogie, situația prevăzută de art. 50 alin. (2

1

)

sau art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, la toate situațiile când contractele de vânzare-cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995 și-au pierdut efectele juridice, ci doar la situațiile

prevăzute de lege.

În cauză, nu se regăsește

situația desființării unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor

Legii nr. 112/1995 pentru a opera dispozițiile art. 50 alin. (2

1

) sau

cele ale art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, ci situația în care, urmare a promovării unei acțiuni

în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., s-a procedat la compararea

titlurilor părților litigante, dându-se preferință celui mai bine caracterizat,

respectiv celui al fostului proprietar.

Potrivit principiului

accessorium sequitur principale, pretențiilor decurgând dintr-un litigiu întemeiat

pe dreptul comun trebuie să li se aplice regulile generale în materie.

Având în vedere că litigiul

pendinte este subsecvent acțiunii în revendicare, soluționată în mod irevocabil,

pe cale de consecință și temeiul juridic al acțiunii în despăgubiri a cumpărătorului

evins, precum și dreptul său la repararea prejudiciului decurg din obligația de

garanție pentru evicțiune a vânzătorului, conform prevederilor art. 1337 C.

civ., iar nu în temeiul art. 50 alin. (2

1

) sau art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond și cea de apel.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Ministerul Finanțelor

Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București

și intimata-reclamantă, este terț față de acest contract.

Aceste dispoziții de drept

comun, nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar

pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Ministerul Finanțelor

Publice, nefiind parte la încheierea contractului, a solicitat să fie admisă excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestuia.

Din analiza textului de

lege, reiese faptul că, pentru admiterea acțiunii având ca obiect restituirea prețului

de piață, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat irevocabil iar instanța să

fi reținut în cadrul acțiunii în revendicare că acesta a fost încheiat cu respectarea

Legii nr. 112/1995, în sensul că subdobânditorul imobilului preluat de stat a fost

de bună-credință.

Niciuna din condițiile

prevăzute în mod expres de legiuitor nu este întrunită în cauză întrucât, pe de

o parte, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat, iar pe de altă parte,

instanța care s-a pronunțat în acțiunea în revendicare nu a reținut buna-credință

a cumpărătoarei.

Prin decizia civilă

nr. 1053A din 19 septembrie 2008 sau prin decizia civilă nr. 479 din 10

noiembrie 2009 nu este analizată existența sau inexistența bunei-credințe a cumpărătoarei,

nefiind formulat un capăt distinct de cerere cu privire la această constatare.

Prin decizia civilă

nr. 1053A din 19 septembrie 2008, instanța de apel, fiind învestită cu soluționarea

pe fond a acțiunii în revendicare, a reținut că „în materia vânzării lucrului altuia,

cu excepția situației în care părțile au încheiat contractul știind că lucrul vândut

este proprietatea unei alte persoane - când vânzarea are o cauză ilicită și este

nulă absolut - se admite că acest contract poate fi doar anulat la cererea cumpărătorului

(sau a succesorilor acestuia) care a fost în eroare asupra calității de proprietar

a vânzătorului. Adevăratul proprietar, fiind terț față de contractul încheiat în

aceste condiții, are la îndemână numai acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorului

ce posedă bunul, potrivit art. 480 C. civ., iar în cadrul acestei acțiuni nu se

reanalizează atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului”.

Deși buna-credință la

momentul încheierii contractului a fost invocată de pârâta M.M. în litigiul privind

acțiunea în revendicare, instanța de apel nu a analizat acțiunea sub acest aspect,

constatând doar că instanțele sesizate cu asemenea acțiuni sunt chemate să compare

titlurile pe care părțile le exhibă cu privire la imobilul în litigiu.

Instanța de control, prin

decizia nr. 479R din 10 noiembrie 2009, a apreciat că, în ceea ce privește acțiunea

în revendicare, instanța de apel a procedat în mod corect admițând cererea dedusă

judecății, reținând la rândul său că „evaluarea bunei-credințe a chiriașilor cumpărători

la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nici relevanță

în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării

art. 1 din Protocolul nr. 1”.

În concluzie, încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1999, cu bună-credință, nu a fost

constatată printr-o hotărâre judecătorească anterioară care să vizeze îndeplinirea

condițiilor prevăzute de legea în temeiul căreia s-a încheiat.

Prin decizia civilă

nr. 1053A din 19 septembrie 2008 nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare

din 07 aprilie 1999, ci a fost admisă acțiunea în revendicare, în sensul că posesorul

neproprietar a fost obligat să lase neposesorului proprietar deplina proprietate

și liniștita posesie a imobilului în litigiu, ca urmare a faptului că s-a constatat

de către instanța de judecată că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără

titlu.

Instanța de judecată nici

nu avea cum să se pronunțe sub acest aspect, întrucât nu a fost învestită cu o astfel

de cerere, în litigiu adevăratul proprietar fiind terț față de contractul încheiat

de reclamantă cu Primăria Municipiului București, având la dispoziție doar acțiunea

în revendicare împotriva cumpărătorului, acțiune întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ.

Prin interpretarea dată

de instanța de apel noțiunii de „desființare”, au fost extinse condițiile de aplicare

ale art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și la alte situații, nereglementate

de această lege specială, prin faptul că a apreciat că „desființarea” contractului

este rezultatul admiterii acțiunii în revendicare formulată de moștenitorul fostului

proprietar al imobilului.

Cu privire la stabilirea

cuantumului sumei, la care Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat, reprezentând

valoarea de circulație a apartamentului, astfel cum a rezultat din expertiza efectuată

de expertul C.M., s-a susținut că instanța de apel a constatat în mod greșit faptul

că, suma de 711.056 RON reprezintă valoarea de circulație a apartamentului, o valoare

rezonabilă - „contravaloarea de piață a imobilului a fost stabilită pe baza unei

expertize tehnice judiciare, asupra căreia pârâtul nu a formulat obiecțiuni, iar

pe de altă parte, constatând că imobilul este spațios și situat într-o zonă rezidențială,

astfel încât valoarea totală de 165.362 euro, stabilită prin raportul de expertiză

la data de 08 decembrie 2010, în plină criză financiară, nu este exagerată”.

Este adevărat că instituția

recurentă nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară, însă

aceasta nu echivalează cu un acord tacit asupra acestuia, o dovadă în acest sens

fiind faptul că unul din motivele arătate în calea de atac a apelului, l-a constituit

tocmai stabilirea valorii imobilului prin raportul de expertiză tehnică judiciară

întocmit în cauză.

Valoarea imobilului în

litigiu nu se justifică în raport cu respectarea întocmai a coeficienților de evaluare

a imobilelor, astfel cum este reglementat potrivit normativelor în materie, motiv

pentru care s-a apreciat că se impunea refacerea raportul de expertiză tehnică,

pe de o parte, întrucât concluziile expertului nu sunt fundamentate științific și,

pe cale de consecință, expertul nu răspunde obiectivului dispus de instanță.

În mod greșit s-a dispus

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a făcut dovada

relei-credințe, nu s-a făcut vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare,

nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuală,

principiu consacrat de art. 274 C. proc. civ. și, deci, neexistând temei legal,

este neîntemeiată obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este nefondat.

În raport de situația

de fapt pe deplin stabilită de instanțele fondului și necontestată, în mod corect

s-a apreciat că textul art. 50

1

din lege se referă la contractele de

vânzare-cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995”, dar care

au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii

în revendicare de către verus dominus.

Ca atare, critica recurentului-pârât

în sensul că nu se poate justifica legitimarea sa procesuală pasivă, întrucât nu

există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare, este nefondată, întrucât, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care justifică restituirea prețului de piață al imobilelor,

nu vizează ipoteza în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare,

dimpotrivă, referirea textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea

Legii nr. 112/1995, dar care au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă.

În interpretarea art.

50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 sunt două situații de deosebit:

ipoteza în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 50 alin.

(2), chiriașul cumpărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat și

ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat

cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desființat

in situația admiterii acțiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile

art. 50

1

din lege.

În ambele situații, Ministerul

Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a

prețului actualizat, fie a prețului de piață al imobilului, conform art. 50

alin. (3) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.

Așadar, în cauză, pentru

ipoteza dedusă judecații, ce se circumscrie dispozițiilor art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 nu era necesară o hotărâre judecătorească prin care să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

S-a apreciat ca nefondată

și critica relativă la faptul că nu Ministerul Finanțelor Publice, ci Municipiul

București ar avea calitate procesuală pasivă în speță, dat fiind faptul că acesta

din urmă a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, astfel că sunt

aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie obligația de garanție a

vânzătorului pentru evicțiune.

Prevederile speciale derogă

de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia generalibus derogant”

astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului

actualizat, respectiv a restituirii prețului de piață al imobilului, prevederile

C. civ. care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii

- art. 1337, 1341-1345 C. civ.

Prin adoptarea acestor

dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui

întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului

răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze

pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată,

în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție,

dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act

normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era

virat direct Ministerului Finanțelor Publice.

Instanța de apel a apreciat,

totodată, corect că buna sau reaua-credință a părților contractante nu face obiectul

actualului litigiu, atâta vreme cât instanța nu a fost învestită cu o acțiune în

anularea contractului de vânzare-cumpărare.

În prezent, verificarea

îndeplinirii condițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului

nu se mai poate realiza deoarece dreptul de a se promova o acțiune în acest sens

este prescris. Or, ceea ce nu se mai poate solicita pe cale de acțiune nu se poate

pretinde pe cale incidentală în procesul privind plata despăgubirilor.

Pe de altă parte, textul

de lege incident cauzei nu condiționează acordarea prețului de piață al imobilelor

de buna sau reaua-credință a părților din contractul de vânzare-cumpărare, ci de

încheierea contractului, cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Prin hotărârea judecătorească

anterioară - și prin efectele puterii de lucru judecat ale acesteia - ambele titluri

de proprietate, inclusiv cel exhibat de reclamantă, au fost considerate valabile,

ceea ce înseamnă că reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Critica referitoare la

modul de apreciere, în circumstanțele cauzei pendinte, a concluziilor raportului

de expertiză - suma stabilită prin raportul de expertiză este exagerat de mare și

că nu ar fi rezonabilă - nu poate fi primită, întrucât aceasta excede dispozițiilor

art. 304 C. proc. civ.

Instanța anterioară, sub

acest aspect, a reținut corect că valoarea de piață a imobilului a fost stabilită

în condițiile legii, pe baza unei expertize tehnice judiciare, asupra căreia pârâtul

nu a formulat obiecțiuni.

Instanța de apel nu a

apreciat că lipsa obiecțiunilor la raportul de expertiză tehnică judiciară echivalează

cu un acord tacit asupra concluziilor acestuia, ci doar a valorizat pertinența acestei

probe în configurarea situației de fapt, în contextul întregului material probator

administrat în cauză - înscrisuri, susținerile părților, efectul hotărârilor judecătorești

pronunțate în privința imobilului până la acest moment.

Prin aprecierea acestor

probe, s-a constatat că imobilul este spațios și situat într-o zonă rezidențială,

astfel încât valoarea totală de 165.362 euro, stabilită prin raportul de expertiză

la data de 08 decembrie 2010, în plină criză financiară, nu este exagerată.

Referirea la respectarea/nerespectarea

coeficienților de evaluare a imobilelor, respectiv la necesitatea refacerii raportului

de expertiză tehnică, nu poate conduce la reținerea niciunei critici de nelegalitate

pertinente cauzei deduse judecății, întrucât aceasta se sprijină pe considerente

de ordin general, fără nicio legătură cu atitudinea procesuală a părții recurente

în fața instanței care a devoluat fondul, cu atribuții exclusive în clarificarea

tuturor chestiunilor de fapt.

Nu poate fi reținută nicio

critică sub aspectul încălcării dreptului la apărare în ceea ce privește posibilitatea

formulării obiecțiunilor la raportul de expertiză, întrucât, înainte de orice altă

obligație a judecătorului - în virtutea principiului rolului activ al instanței

- dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. obligă părțile să urmărească desfășurarea

și finalizarea procesului într-un termen rezonabil.

Căzând în pretenții și

opunându-se la admiterea acțiunii, cu respectarea prevederilor art. 274 C.

proc. civ., în mod just instanțele anterioare l-au obligat pe pârât la plata cheltuielilor

de judecată.

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

nr. 801A din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondată,

cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă

M.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2012.