ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2387/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 18 decembrie 2015 (în urma regulatorului de competență reprezentat de sentința nr. 220F din 29 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă), reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar General, la reconstruirea imobilelor din lista anexă a autorizației de construire/desființare nr. x/14.01.2011, pe amplasamentul pe care se găseau înainte de demolare. Prin cererea depusă la 5 iunie 2019, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 262/2006.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2941 din 20 decembrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale active, a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 262/2006, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, și a respins, ca nefondată, cererea pârâtului privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, au formulat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 833A din 30 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă, a admis apelul formulat de pârât și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 6.480 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, menținând în rest sentința.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele critici: (i) instanța de apel a ignorat autoritatea de lucru judecat hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2011, prin care s-a stabilit caracterul de act administrativ cu caracter individual al H.C.G.M.B. nr. 262/2006, reținând în mod greșit că este un act administrativ cu caracter normativ; (ii) instanța de apel nu a motivat în ceea ce privește existența șoselei pe locația pe care se solicită reconstruirea; (iii) instanța de apel a reținut, în mod trunchiat, situația de fapt, cu ignorarea faptului că situarea mai multor imobile dintre cele în cauză este într-un sit monument istoric; (iv) instanța de apel nu a motivat de ce nu sunt aplicabile prevederile Convenției de la Granada pentru imobilele în cauză; (v) instanța de apel a reținut, în mod eronat și fără nicio probă, că monumentele istorice în zona de protecție a cărora se aflau imobilele în cauză nu mai există, în condițiile în care a fost indicat pentru fiecare monument istoric codul de identificare din Lista Monumentelor Istorice, aprobată prin Ordinul Ministrului Culturii. Recurenta-reclamantă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele critici: (i) H.C.G.M.B. nr. 262/2006 este act administrativ cu caracter individual, iar constatarea nelegalității acestui act are legătură cu fondul cauzei; (ii) nu există nicio probă a existenței șoselei la momentul cererii de chemare în judecată, iar cadrul normativ prevede o procedură de recepție pentru ca o construcție să intre în circuitul civil, condiție neîndeplinită în cauză; (iii) chiar dacă șoseaua nelegală ar fi existat în parte la momentul formulării acțiunii, cererea de reconstruire a imobilelor pe locația inițială presupune implicit cererea de desființare a acestei construcții nelegale; (iv) față de ignorarea imobilelor parte dintr-un sit monument istoric, instanța de apel a confundat patrimoniul construit cu imobilele clasate individual ca monumente istorice; (v) instanța de apel reține, în mod eronat și fără nicio probă, că monumentele istorice din zona de protecție în care se aflau imobilele în cauză nu mai există.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 11 aprilie 2024, completul de filtru a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, a admis, în principiu, recursul și a stabilit termen în ședință publică, pentru judecata sa. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Recursul este calea extraordinară de atac prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. În etapa recursului se exercită doar un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reevaluarea situației de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, iar instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Așadar, scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea probelor este de resortul convingerii judecătorilor de fond. În acest context, nu pot fi analizate susținerile din memoriul de recurs care aduc în discuție temeinicia deciziei recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate, criticile în discuție fiind, în sinteză, următoarele: (i) instanța de apel a reținut, în mod trunchiat, situația de fapt, ignorând că mai multe imobile se situează într-un sit monument istoric; (ii) instanța de apel a reținut, fără nicio probă, că monumentele istorice în a cărei zonă de protecție se aflau imobilele nu mai există, în condițiile în care a fost indicat pentru fiecare monument istoric codul de identificare din Lista Monumentelor Istorice, aprobată prin ordin de ministru; (iii) nu există nicio probă a existenței șoselei la momentul cererii de chemare în judecată, iar efectuarea procedurii de recepție, necesară pentru ca această construcție să intre în circuitul civil, nu a fost dovedită în cauză. Din moment ce instanța de recurs are competența legală de a cerceta doar criticile care se subsumează motivelor de casare prevăzute de lege, se reține că, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia nu este motivată corespunzător. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Obligația privind motivarea hotărârii judecătorești, instituită prin dispozițiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României). În cauză, instanța de apel a respectat întocmai aceste exigențe legale și convenționale, prezentând, într-o manieră clară și logică, considerentele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată. În primul rând, instanța de apel a apreciat că sunt nefondate criticile privitoare la modalitatea de soluționare, de către prima instanță, a excepției de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 262/2006, expunând motivele ce au stat la baza înlăturării criticilor de apel, prin raportare la condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, care se referă, pe de o parte, la natura actului ce poate face obiectul excepției de nelegalitate (actul administrativ cu caracter individual), iar, pe de altă parte, la cerința dependenței/relevanței (de actul administrativ individual să depindă soluționarea litigiului pe fond). În esență, instanța de apel a argumentat că aceste două condiții nu sunt îndeplinite, reținând că H.C.G.M.B. nr. 262/2006 este un act administrativ normativ, de care nu depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât utilitatea publică a șoselei realizate pe amplasamentul imobilelor în litigiu nu a fost stabilită, de către prima instanță, în baza H.C.G.M.B. nr. 262/2006, ci în baza constatării realizării în fapt a reconfigurării respectivei artere și a structurii sale, de natură a fluidiza traficul în zona respectivă. Criticile prin care recurenta-reclamantă a susținut că, dimpotrivă, sunt îndeplinite aceste două condiții de admisibilitate, inclusiv prin valorificarea hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2011, urmează a fi analizate infra, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât privesc modalitatea în care instanța de apel a aplicat prevederile art. 4 și art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. În al doilea rând, instanța de apel a arătat că sunt nefondate susținerile reclamantei privind relevanța stadiului reconfigurării șoselei la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât instanța a fost învestită cu o cerere de obligare a pârâtului la reconstruirea unor imobile pe amplasamentul inițial, iar, în măsura în care reclamanta nu a obținut, pe calea unor măsuri provizorii, sistarea lucrărilor la șoseaua realizată pe acest amplasament, prima instanță a soluționat cererea în raport cu situația de fapt de la data pronunțării sentinței, astfel cum aceasta a rezultat din mijloacele de probe administrate. În al treilea rând, instanța de apel a înlăturat acele critici care vizau modul în care prima instanță a făcut aplicarea principiului proporționalității, reținând din înscrisurile administrate în cauză și din susținerile concordante ale părților faptul că cele 17 imobile, pentru care reclamanta a solicitat reconstruirea pe vechiul amplasament, nu au fost monumente istorice, ci au fost situate în zona de protecție a unor asemenea monumente, precum și faptul că, în cauză, nu s-a susținut și nu s-a dovedit că au fost conservate sau reconstruite bunurile cu valoare istorică pentru a căror punere în valoare imobilele în litigiu au fost incluse în zona de protecție, astfel că o reconstruire este lipsită de finalitate. Se constată că decizia recurată este motivată corespunzător, atât în fapt, cât și în drept, cuprinzând, într-o manieră clară, logică și concisă, argumentele pentru care au fost înlăturate criticile de apel invocate de reclamantă. În acest context, este de reamintit că instanțele de judecată nu au obligația de a răspunde fiecărui argument invocat de către părți, ci de a analiza aspectele esențiale ale litigiului, putând să abordeze argumentele părților în mod global, printr-un raționament de sinteză, sau să se concentreze asupra unui aspect decisiv. Prin urmare, în cauză nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, atunci când a menținut soluțiile primei instanțe de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 262/2006, respectiv de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, normele de drept material incidente în cauză. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate", iar, conform alin. (2) din același articol, "instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției (...)". Din aceste prevederi legale reies condițiile de admisibilitate ale excepției de nelegalitate, respectiv: să fie vorba despre un act administrativ cu caracter individual, iar de actul respectiv să depindă soluționarea litigiului pe fond. Aceste două condiții trebuie întrunite în mod cumulativ, astfel că neîndeplinirea uneia conduce per se la respingerea excepției de nelegalitate, ca inadmisibilă. Referitor la natura H.C.G.M.B. nr. 262/2006, instanța de apel a reținut că este vorba despre un act administrativ cu caracter normativ, iar recurenta-pârâtă a susținut că a fost ignorată autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2011, prin care s-a stabilit caracterul de act administrativ cu caracter individual al H.C.G.M.B. nr. 262/2006. Însă, indiferent de calificarea dată H.C.G.M.B. nr. 262/2006, este de subliniat că instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită cerința dependenței, întrucât de acest act administrativ nu depinde soluționarea fondului litigiului, în condițiile în care utilitatea publică a șoselei realizate pe amplasamentul celor 17 imobile în litigiu nu a fost stabilită, de către prima instanță, în baza H.C.G.M.B. nr. 262/2006, ci în baza constatării realizării în fapt a reconfigurării respectivei artere și a structurii sale (4 benzi de circulație), de natură a fluidiza traficul în zona respectivă. Cu alte cuvinte, considerentele primei instanțe au vizat situația de fapt rezultată din probele administrate, inclusiv recunoașterile părților, iar nu conținutul H.C.G.M.B. nr. 262/2006, cu privire la care s-a invocat excepția de nelegalitate. De altfel, nici recurenta-reclamantă nu a expus argumentele pentru care consideră că actul administrativ contestat pe calea excepției de nelegalitate ar putea influența soluția asupra fondului litigiului. Atât timp cât nici prima instanță, nici instanța de apel nu și-au fundamentat soluția pe H.C.G.M.B. nr. 262/2006, cerința dependenței dintre acest act administrativ, atacat pe calea excepției de nelegalitate, și soluționarea fondului litigiului nu este îndeplinită. După cum s-a arătat deja, neîndeplinirea uneia dintre condițiile de admisibilitate prevăzute, în mod cumulativ, la art. 4 din Legea nr. 554/2004 conduce la respingerea excepției de nelegalitate, ca inadmisibilă, astfel că, și în ipoteza în care instanța de apel ar fi calificat greșit H.C.G.M.B. nr. 262/2006, nu devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.

Referitor la criticile invocate pe fondul cauzei, se reține că, pornind de la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, și anume răspunderea civilă delictuală, instanțele de fond au cercetat dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, observând că prezentul demers procesual urmărește repararea în natură a prejudiciului reclamat, prin reconstruirea unor imobile ce au fost demolate de către autoritățile publice locale, în baza autorizației de construire/desființare nr. x/14.01.2011, care a fost anulată prin hotărâre judecătorească definitivă. În acest context, instanța de apel a verificat dacă este posibilă acoperirea în natură a prejudiciului. Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că prima instanță a făcut, în mod corect, aplicarea principiului proporționalității, reținând din înscrisurile administrate și din susținerile concordante ale părților faptul că cele 17 imobile, pentru care s-a solicitat reconstruirea pe vechiul amplasament, nu au fost monumente istorice, ci au fost situate în zona de protecție a unor asemenea monumente, precum și faptul că, în cauză, nu s-a susținut și nu s-a dovedit că au fost conservate sau reconstruite bunurile cu valoare istorică pentru a căror punere în valoare imobilele în litigiu au fost incluse în zona de protecție, astfel că o reconstruire este lipsită de finalitate. Raportat la situația de fapt reținută de către instanța de apel, în baza probatoriului, rezultă că demolarea celor 17 imobile s-a impus din rațiuni de interes general, iar reconstruirea lor nu este posibilă, din moment ce locația este ocupată în prezent de o arteră de circulație publică. În mod evident, aceste aspecte sunt chestiuni de fapt, ce vizează temeinicia deciziei recurate, astfel că aspectele învederate de către recurenta-reclamantă, chiar dacă conțin trimiteri la unele acte normative, exced controlului pe care îl poate realiza instanța de recurs, întrucât tind la schimbarea situației de fapt și la reinterpretarea mijloacelor de probă administrate. Sub acest din urmă aspect, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "în vederea stabilirii existenței și inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabilește puterea lor doveditoare". Or, recurenta-reclamantă critică tocmai modul în care au fost coroborate și interpretate mijloacele de probă administrate, cu toate că instanțele de fond sunt suverane. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.