ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1766/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr. x/11.12.2013, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București și Primarul Municipiului București, solicitând obligarea la reconstruirea, pe amplasamentul pe care se găsea înainte de demolare, imobilul din str. x, București, desființat în baza Autorizației de construire/desființare nr. x/08.12.2010, reconstruire ce reprezintă repararea prejudiciului adus de Municipiul București prin demolarea ilegală a respectivului imobil. Prin sentința civilă nr. 10262 din 25 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ. În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015. Prin sentința civilă nr. 2858 din 20 aprilie 2015, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București. În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub nr. x/2015. Prin sentința civilă nr. 4576 din 12 iunie 2015, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 2228 din 15 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2015.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 243 din 18 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a luat act că reclamanta A. a renunțat la excepția de nelegalitate a autorizației de construire/desființare nr. x din 8 decembrie 2010. A admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți, și a respins cererea, ca fiind inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1034A din 5 iulie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 243 din 18 februarie 2022 pronunțate de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1034A din 5 iulie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs pârâții Municipiul București și Primarul Municipiului București. Recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță, ca fiind legală și temeinică. Raportându-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat, în esență, că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (6) și ale art. 132 C. proc. civ., întrucât a analizat și s-a pronunțat asupra competenței instanței civile în soluționarea cauzei, deși o asemenea chestiune nu a făcut obiectul învestirii. Potrivit acestora, criticile formulate de reclamantă, în apel, vizau exclusiv soluția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, iar nu aspecte privind competența instanței Tot subsumat ipotezei de casare prevăzute de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții au apreciat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care sunt norme de procedură și prevăd limitele învestirii instanței de contencios administrativ, susținând că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a dat, în mod nelegal, posibilitatea reclamantei de a formula cererea de obligare la reconstruire a imobilului în fața instanței civile. Totodată, au învederat că, potrivit art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, orice element legat de emiterea unei autorizații de construire/desființare (act administrativ), inclusiv repararea unui pretins prejudiciu rezultat din desființarea unei construcții, poate fi dedus analizei și judecății doar pe calea dreptului administrativ, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, făcând trimitere, în susținerea argumentelor, la jurisprudența națională. Mai mult, au subliniat că această reconstituire se solicită ca o veritabilă soluție de sancționare a nelegalității actului administrativ. Or, orice sancțiune trebuie să fie expres prevăzută de lege, însă nici legea contenciosului administrativ și nici dreptul comun nu prevăd o astfel de sancțiune. Concluzionând, au aratat că, raportat la art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raționamentul instanței de apel este unul eronat. Subsumat aceleiași ipoteze de casare, recurenții au imputat instanței de apel încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 383A din 29 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, prin care aceeași reclamantă a solicitat reconstruirea altor imobile, instanța reținând că reparația care derivă din desființarea acestor acte, indiferent de modalitatea îndreptării, nu poate fi solicitată decât în cadrul deschis de legea contenciosului administrativ. Subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că hotărârea pronunțată de către instanța de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. În acest sens, au menționat că instanța trebuie să se refere, în motivare, la toate capetele de cerere formulate și la considerentele pentru care s-au respins cererile, adică să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretențiilor ridicate de părți. Totodată, au subliniat că lipsa motivării produce o gravă vătămare a dreptului părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din CEDO. În concret, au menționat că, deși instanța a admis apelul, a anulat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare, aceasta nu a motivat soluția pronunțată, rezumându-se la a reține doar că "prezenta cerere este de competența instanței civile, deoarece prin voința legiuitorului, obligația autorității publice de a repara în natură un prejudiciu cauzat printr-un act administrativ nul nu intră în sfera contenciosului administrativ.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 27 martie 2025, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică, pentru soluționare, la 5 iunie 2025, cu citarea părților. La termenul din 5 iunie 2025, cauza a fost amânată, la cererea părților, pentru lipsă de apărare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâți este nefondat, pentru următoarele considerente: Sintetizând argumentele recurenților-pârâți, se constată că aceștia și-au încadrat criticile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., susținând: (1) încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prin depășirea limitelor învestirii și a art. 132 C. proc. civ. (2) nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 383A din 29 martie 2018 a Curții de Apel București; (3) nemotivarea hotărârii, contrar exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și (4) încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind competența și limitele instanței de contencios administrativ. 1. Dezvoltând motivul de recurs, circumscris ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat limitele învestirii, pronunțându-se pe competența instanței civile de soluționa cauza, deși niciuna dintre părți nu a criticat acest aspect. Pentru evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei. Prin demersul său judiciar, întemeiat pe dispozițiile art. 1386 alin. (1) C. civ., reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București și Primarul Municipiului București, solicitând obligarea la reconstruirea, pe amplasamentul pe care se găsea înainte de demolare, imobilul din str. x, București, desființat în baza Autorizației de construire/desființare nr. x/08.12.2010, reconstruire ce reprezintă repararea prejudiciului adus de Municipiul București prin demolarea nelegală a respectivului imobil. Prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți, și a respins cererea, ca inadmisibilă, reținând că prejudiciul invocat derivă din emiterea unui act administrativ, astfel încât, în temeiul art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, repararea sa trebuie solicitată pe calea contenciosului administrativ, nu pe calea dreptului comun. Analizând cauza, prin prisma motivelor de apel formulate, instanța de prim control judiciar a infirmat soluția pronunțată de prima instanță asupra excepției inadmisibilității acțiunii și a constatat că cererea vizează o obligație de a face - reconstruirea imobilului - obligație care, prin natura sa, ține de sfera raporturilor juridice civile. În motivarea sa, Curtea de Apel a subliniat caracterul limitativ al sancțiunilor prevăzute de art. 18 din Legea nr. 554/2004, arătând că legiuitorul nu reglementează posibilitatea dispunerii reconstruirii unui imobil ca efect al anulării unui act administrativ sau ca măsură specifică de reparare în cadrul litigiilor de contencios administrativ. În consecință, instanța de apel a reținut că acțiunea formulată pe temeiul dreptului comun este admisibilă. Astfel, analiza realizată de instanța de apel nu a vizat competența instanței, ci a avut ca obiect calificarea naturii juridice a pretenției deduse judecății și stabilirea, în consecință, a admisibilității acțiunii. O asemenea analiză era necesară pentru a determina dacă pretenția reclamantei poate fi valorificată pe calea dreptului comun ori dacă aceasta trebuia circumscrisă regimului contenciosului administrativ. Drept urmare, operațiunea de calificare realizată de instanță se înscrie, pe deplin, în limitele învestirii, întrucât obiectul apelului l-a constituit chiar critica formulată de reclamantă împotriva soluției primei instanțe de respingere a acțiunii ca inadmisibilă. Astfel, a examina dacă pretenția are caracter civil sau administrativ și dacă poate fi exercitată pe calea dreptului comun reprezintă o etapă necesară și inerentă verificării legalității soluției de inadmisibilitate și nu echivalează cu o pronunțare asupra competenței instanței în sensul art. 129 și urm. C. proc. civ., nefiind încălcate dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. 2. Nefondată este și cea de-a doua critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care s-a imputat instanței de apel încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 383A din 29 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2015. Aceasta întrucât, în fața instanței de apel, partea nu a invocat această excepție procesuală. Simpla susținere, prin întâmpinarea formulată în cadrul căii de atac a apelului, în sensul că dispozițiile deciziei civile nr. 1016/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a menținut soluția pronunțată prin decizia civilă nr. 383A din 29 martie 2018 a Curții de Apel București, în dosarul nr. x/2015, se aplică mutatis mutandis nu echivalează cu invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că o chestiune de drept sau de fapt a fost tranșată definitiv într-un alt litigiu și se impune ca regulă obligatorie în cauzele ulterioare, instanța neputând reanaliza aspectele deja soluționate. Acest efect se aplică dacă partea îl invocă expres și dacă sunt îndeplinite condițiile identității elementelor esențiale dintre litigii, atribuind hotărârii anterioare caracterul obligatoriu și efectul de constrângere propriu autorității de lucru judecat. Pe de altă parte, sintagma mutatis mutandis desemnează, în plan juridic, o simplă analogie de raționament, prin care logica unei soluții anterioare poate fi utilizată ca reper într-o situație similară, cu adaptările impuse de circumstanțele cauzei, fără transferul automat al concluziilor acelei hotărâri. Ca atare, o asemenea trimitere nu produce efecte obligatorii, nu presupune identitate de elemente între litigii și nu conferă hotărârii anterioare forța specifică autorității de lucru judecat, ci doar un eventual rol orientativ în măsura comparabilității circumstanțelor. În speță, partea recurentă nu a prezentat în fața instanței de apel un argument juridic construit pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, limitându-se la a face referire la faptul că soluțiile pronunțate în dosarul anterior ar trebui aplicate mutatis mutandis în prezenta cauză. Iar, asemenea formulare nu poate fi calificată drept invocare a autorității de lucru judecat. Mai mult, referirea la aplicarea mutatis mutandis demonstrează chiar contrariul - că pârâții nu au înțeles să invoce caracterul obligatoriu al hotărârii, ci doar să folosească raționamentul ei ca reper. Prin urmare, critica este nefondată și se impune a fi respinsă. 3. Analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenții-pârâți impută instanței de apel o motivare insuficientă a soluției pronunțate, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat, având în vedere cele ce urmează. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și, nu în ultimul rând, de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată. Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanței revenindu-i obligația de motivare a hotărârii judecătorești, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția. În cazul concret dedus judecății, prin cererea inițială, partea reclamantă a solicitat, pe calea acțiunii de drept comun, repararea prejudiciului cauzat de emiterea unui act administrativ nelegal de desființare a imobilului situat în București, str. x, prin obligarea pârâților la reconstruirea imobilului, acțiune ce a fost respinsă, ca inadmisibilă, de prima instanță. În acest context, astfel cum s-a menționat anterior, reanalizând excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a reținut că cererea de reconstruire a unui imobil desființat în urma unei autorizații de desființare anulate, ca nelegală, are un caracter civil, atât prin natura obligației (obligație de a face), cât și datorită faptului că o asemenea sancțiune nu este prevăzută de Legea contenciosului administrativ. Făcând trimitere la art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de apel a constatat că, din economia textului, rezultă că instanța de contencios nu are posibilitatea de a dispune repararea în natură a pagubei, ci doar repararea prin echivalent pecuniar. În aceste condiții, a apreciat că acțiunea pendinte, astfel cum a fost formulată, este admisibilă și poate fi analizată de instanța civilă, prin raportare la dispozițiile dreptului comun, astfel că a anulat sentința pronunțată de prima instanță și a trimis cauza spre rejudecare. Contrar susținerilor recurenților, considerentele deciziei civile recurate cuprind argumentele care au stat la baza soluției pronunțate în dosar, instanța de apel expunând, într-o manieră logică, raționamentele pe care s-a bazat atunci când a concluzionat că acțiunea este admisibilă. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanța nu are obligația legală de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părți textelor de lege invocate în susținerea cererilor. Instanța trebuie să examineze aspectele esențiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât și juridic, și poate să abordeze argumentele părților într-o manieră globală, printr-un raționament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv. Cât privește motivarea concretă a instanței, deși aceasta ar putea fi apreciată ca fiind sumară, fiind întemeiată exclusiv pe argumentele redate mai sus, ea este suficientă, clară și coerentă, respectând cerințele de motivare prevăzute de lege, având în vedere că motivarea unei soluții nu trebuie să fie excesiv de detaliată, ci doar să permită părților și instanțelor de control judiciar să înțeleagă raționamentul pe care se bazează soluția adoptată, astfel că nu poate fi reținută o motivare insuficientă, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. 4. Prin ultimul motiv de recurs dezvoltat, circumscris ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat o încălcare a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, recurenții susținând că, din coroborarea art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 alin. (1), art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, rezultă că repararea unui pretins prejudiciu generat de desființarea unei construcții nu se poate realiza decât în sfera dreptului administrativ, în fața instanțelor de contencios administrativ. Prealabil analizei propriu-zise, se reține că reconstruirea imobilului vizat de cererea de chemare în judecată a fost solicitată și la instanța de contencios administrativ în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal. Prin încheierea din 4 decembrie 2012, rămasă definitivă prin neatacare, Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere care vizează reconstruirea imobilului, reținând că nu este posibilă o dezlegare din partea instanței de contencios administrativ. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, deși poate apărea ca o consecință practică firească a anulării actului administrativ, cererea de reconstruire se situează în afara limitelor sesizării instanței specializate, deoarece presupune acțiuni și acte care nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 554/2004. Concluzionând, instanța de contencios administrativ a reținut că o atare pretenție poate fi valorificată de reclamantă numai pe cale separată, printr-o acțiune de drept comun, fiind o cerere de natură pur civilă (obligație de a face). Prin sentința civilă nr. 1119 din 19 februarie 2019, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis capătul de cerere referitor la anularea autorizației de construire/desființare și a anulat autorizația de construire/desființare nr. x/08.12.2010 emisă de Primarul General al Primăriei Municipiului București, soluția fiind confirmată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. În acest context, reclamanta s-a adresat instanței civile, printr-o acțiune de drept comun, pentru repararea, în natură, a presupusului prejudiciu generat de demolarea nelegală a imobilului. Cu privire la admisibilitatea unei astfel de acțiuni, Înalta Curte constată că raționamentul instanței de apel, învestite cu soluționarea cauzei pendinte, se dovedește a fi unul corect, fundamentându-se pe trei argumente esențiale: natura obligației deduse judecății, sfera prerogativelor instanței civile și limitele procedurii speciale a contenciosului administrativ, astfel cum sunt trasate de Legea nr. 554/2004. Astfel, la analiza legalității deciziei atacate, trebuie avută în vedere, natura obligației deduse judecății - mijlocul concret de reparare a prejudiciului patrimonial solicitat de reclamantă. Reclamanta nu urmărește obținerea unei reparații prin echivalent, respectiv despăgubiri bănești, ci pretinde restabilirea situației anterioare faptei ilicite, printr-un mijloc de reparare în natură, constând în obligația de a face - obligarea pârâților de a proceda la reconstruirea imobilului desființat nelegal. Obligația de a face se concretizează în efectuarea unei prestații materiale sau juridice de către debitor, menită să realizeze protecția efectivă a dreptului titularului și este o obligație cu caracter pur civil, care poate fi solicitată pe calea dreptului comun, în fața instanței civile. Din perspectiva competenței, instanța civilă dispune de prerogativa de a pronunța o obligație de a face, de a hotărî executarea materială și efectivă a obligației, precum și de a asigura executarea silită a acesteia, având la dispoziție instrumentele procedurale prin care poate fi realizată o astfel de executare silită în natură (posibilitatea obligării debitorului la executarea personală a lucrării; substituirea executării prin terți, pe cheltuiala debitorului; aplicarea de penalități cominatorii până la executarea integrală a obligație). Aceste mijloace sunt străine contenciosului administrativ, care nu reglementează mecanisme de executare materială, fiind orientat către anularea actelor administrative, repararea prejudiciului prin echivalent și, în mod excepțional, obligarea autorității la emiterea unor înscrisuri sau la efectuarea unor operațiuni administrative. Din perspectiva limitelor procedurii speciale de contencios administrativ, se reține că regimul juridic al contenciosului administrativ este unul derogatoriu de la dreptul comun și, prin urmare, este de strictă interpretare. Legea nr. 554/2004 stabilește expres tipurile de soluții pe care instanța specializată le poate pronunța. În acest sens, se impune evidențierea dispozițiilor legale care conturează întinderea și condițiile de exercitare a procedurii speciale a contenciosului administrativ, precum și limitele în care aceasta poate fi valorificată, respectiv: Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public." Art. 8 alin. (1) din același act normativ: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.(…)" Art. 18 din Legea nr. 554/2004: "(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.(3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru." Art. 19 din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)." Interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale relevă că instanța de contencios administrativ poate dispune doar repararea prejudiciului prin plata de despăgubiri, neputând obliga la efectuarea unui act material concret, iar reconstruirea imobilului, pe amplasamentul inițial, excede sferei sale de competență și poate fi realizată exclusiv de instanța civilă. Aceasta este, de altfel, și concluzia instanței de contencios administrativ, evidențiată în încheierea pronunțată la 4 decembrie 2012, prin care Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere care vizează reconstruirea imobilului. În aceste condiții, raționamentul instanței de apel este unul corect în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității acțiunii, care respectă dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nefiind incidentă ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Totodată, ca argument suplimentar, trebuie menționat că, având în vedere că reclamanta a sesizat anterior instanța de contencios administrativ cu o cerere identică, respinsă definitiv ca inadmisibilă, se impune recunoașterea posibilității de valorificare a acestei pretenții pe calea dreptului comun. Negarea accesului la instanța civilă ar priva reclamanta de orice instrument procedural pentru obținerea reparării prejudiciului, golind astfel de conținut dreptul la acțiune. Această soluție derivă din principiul efectivității dreptului la reparație, consacrat de art. 52 din Constituție și de art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impun existența unui remediu jurisdicțional adecvat și efectiv. Suprapunerea inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ cu interzicerea accesului la instanța civilă ar genera o veritabilă lacună de protecție, incompatibilă cu exigențele procesului echitabil. Astfel, în absența posibilității de a sesiza instanța de drept comun, partea vătămată ar fi împiedicată să obțină examinarea pe fond a pretenției sale, afectând însăși esența dreptului de acces la justiție. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul, ca nefondat.