ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2421/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 22.12.2020, sub nr. x/2020, pe rolul Tribunalului București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general și cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General să soluționeze notificarea nr. x din 10.08.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10 din 2001 pentru care s-a format dosarul administrativ nr. x și să emită dispoziție în temeiul Legii nr. 10 din 2001 pentru imobilul situat în București, b-dul x (fost b-dul x, fost Calea x), nr. 50, sector 2 alcătuit din teren și construcție. Totodată, a solicitat să se constate, în contradictoriu cu pârâții, nulitatea absolută pentru lipsa cauzei a actului de donație autentificat sub nr. x din 18.01.1967 de Notariatul de Stat al Raionului Tudor Vladimirescu București.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 937 din 25 iunie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat nulitatea absolută a actului de donație autentificat sub nr. x/18.01.1967 de Notariatul de Stat al Raionului Tudor Vladimirescu București, privind întregul imobil situat în București, Bd. x, raionul Tudor Vladimirescu, compus din teren în suprafață de 360 mp împreună cu toate construcțiile aflate pe acesta și a obligat Municipiul București să soluționeze notificarea nr. x/10.08.2001, formulată de reclamant cu privire la imobilul ce a făcut obiectul actului de donație autentificat sub nr. x/1967. A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 467 A din 01 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de pârâții Municipiul București, prin primar general și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 937 din 25.06.2021 și a încheierii de ședință din data de 11.06.2021, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 467 A din 01 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâții Municipiul București, prin primar general, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general Prin primul motiv de recurs, pârâtul Municipiul București, prin primar general a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a susținut, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 801, art. 814 și art. 1171 C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, instanța reținând că autorii reclamantului nu au avut intenția de a gratifica, fiind astfel incidentă sancțiunea nulității absolute a contractului de donație pentru lipsa elementului obiectiv al cauzei actului juridic. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv nu cuprinde analiza instanței de apel a criticilor referitoare la respectarea prevederilor speciale impuse de Decretul nr. 478/1954, precum și a prevederilor art. 801, art. 814 și art. 1171 C. civ. de la 1864. Sub acest aspect, a arătat că, atâta timp cât fuseseră formulate critici punctuale cu privire la netemeinicia sentinței primei instanțe, aceste critici trebuiau analizate distinct, și nu considerate argumente pur teoretice. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Prin cererea de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a susținut, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 4 și art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, precum și art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, prin soluționarea greșită a excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor în reprezentarea Statului Român. Sub acest aspect, recurentul-reclamant a învederat că o cerere prin care donatorul solicită anularea contractului de donație se introduce în contradictoriu cu donatarul, în speța Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București, în prezent, unitatea administrativ-teritorială. Astfel, a arătat că potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data intrării în vigoare a prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26. Potrivit prevederilor art. 123 din Legea nr. 213/1998 (1) Domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele prevăzute la art. 122 alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege. Mai mult, Codul administrativ definește sfera bunurilor din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, în sensul că bunurile care potrivit legii sau prin natura lor sunt de interes public aparțin Municipiului București. A arătat, totodată, că, în conformitate cu art. 119 din Legea nr. 213/2001, bunurile ce aparțin domeniului public și privat al unității administrativ-teritoriale, constituie patrimoniul unității administrativ-teritoriale, în speță Municipiului București. Coroborând aceste texte de lege, în speța dedusă judecății, recurentul-pârât a apreciat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, întrucât Statul Român este reprezentat prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel, a considerat că, în prezenta speță, interesele Statului Român nu sunt reprezentate de Ministerul Finanțelor, ci de unitatea administrativ-teritorială, în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză, respectiv de Municipiul București, acesta fiind în realitate donatarul, și nu Statul Român, care este terț al acestui raport juridic. A doua critică de nelegalitate dedusă judecății este aceea că instanța de apel a interpretat eronat normele de drept material incidente, reținând că actul de donație este lovit de nulitate absolută, în condițiile în care oferta de donație a fost semnată și acceptată în formă autentică, în concordanță cu legislația în vigoare. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că, în mod eronat, instanța de apel a obligat statul, în solidar cu pârâtul Municipiul București, la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa culpei procesuale. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, recurenta a făcut trimitere la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., susținând că instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate. Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul convenit, în schimb cealaltă parte va fi obligată să plătească adversarului numai un onorariu în cuantumul fixat de instanță. O asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil. Instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei. În sensul celor arătate, este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză. Cu privire la recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reclamantul a solicitat respingerea acestuia și menținerea deciziei atacate susținând, în esență, că instanța a făcut o interpretare și o aplicare corectă a normelor de drept material incidente în cauză, reținând, în mod corect, că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, acesta fiind beneficiarul donației. Cu referire la al doilea motiv de recurs, reclamantul a învederat că, potrivit deciziei nr. 3/2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, nu pot fi subsumate motivelor de casare criticile formulate cu privire la proporționalitatea cheltuielilor de judecată acordate. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, reclamantul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a art. 948 alin. (4), art. 966 și art. 967 C. civ. de la 1984. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a actului de donație autentificat sub nr. x din 18 ianuarie 1967 de Notariatul de Stat al Raionului Tudor Vladimirescu București, invocând ca motiv de nulitate lipsa intenției de gratifica. Instanțele de fond au admis acțiunea și au constat nulitatea absolută a actului juridic, reținând că oferta de donație făcută de autorii reclamantului este lovită de nulitate absolută pentru lipsa condiției esențiale pentru validitatea actului, anume intenția de a gratifica, intenție care este de esența donației, fiind cauza acesteia. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că dezlegarea dată cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație a fost criticată pentru nelegalitate prin amândouă recursurile declarate în cauză, fapt pentru care va fi analizată în cadrul unor considerente comune, urmând a fi evidențiate eventualele particularități specifice fiecărui recurs. În plus față de această critică mai sus menționată, instanța supremă constată că, prin recursul declarat, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București a criticat decizia instanței de apel, susținând că nu este motivată în raport de susținerile și apărările formulate împotriva sentinței pronunțate de prima instanță cu privire la prevederile speciale ale Decretului nr. 478/1954. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, criticile formulate, în plus, privesc soluția dată de instanța de apel excepției lipsei calității procesuale pasive, precum și cheltuielile de judecată la care statul a fost obligat, în solidar, cu pârâtul Municipiul București. Cu referire la dezlegarea dată cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație, decizia instanței de apel este legală, criticile formulate de recurenții-pârâți Municipiul București, prin primar general, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, fiind nefondate,având în vedere cele ce urmează. Valabilitatea donației, ca a oricărui alt contract, se apreciază prin raportare la condițiile prevăzute de art. 948 C. civ., condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor fiind capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită. Cauza este imaginarea ab initio a efectelor ce se vor produce prin încheierea actului și care vor duce la satisfacerea unor nevoi subiective, determinând părțile să se oblige juridic. Cauza este, așadar, scopul urmărit de părți în momentul încheierii actului, este ceea ce le determină pe părți să-și dea consimțământul și astfel să se lege juridic prin crearea de raporturi juridice obligatorii. Liceitatea cauzei - impusă drept condiție pentru validitatea unei convenții - trebuie analizată atât din perspectiva art. 966 C. civ., cât și în raport cu specificul contractului de donație ca liberalitate. Admițând existența a două elemente care compun cauza actului juridic și anume scopul imediat, care este surprins prin expresia animus donandi, anume intenția de a gratifica, de a da fără a primi nimic în schimb, și scopul mediat (scopul actului juridic reprezentat de motivul determinant al încheierii actului juridic), urmează a considera că atunci când lipsa cauzei se datorează lipsei intenției de a gratifica, în actele cu titlu gratuit, lipsește un element esențial al actului juridic. În acest caz, în lipsa scopului imediat, sancțiunea aplicabilă este aceea a nulității absolute a actului juridic. În cauză, așa cum rezultă din starea de fapt stabilită de instanțele de fond, pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, donația a fost făcută după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenția de a gratifica Statul Român, ci pentru a înlătura presiunile exercitate asupra proprietarilor imobilului, astfel încât actul juridic încheiat este lipsit de animus donandi, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute. Nu există, așa cum se susține prin recursul declarat de pârâtul Municipiul București, un regim juridic diferit, sub aspectul sancțiunii aplicabile, în situația lipsei cauzei actelor de donație încheiate în temeiul Decretului nr. 478/1954. Simpla împrejurare că oferta de donație a fost acceptată în temeiul acestui act normativ, nu salvează actul de la sancțiunea nulității atrasă de lipsa intenției de a gratifica, ceea ce echivalează cu lipsa cauzei actului juridic astfel încheiat. Tot astfel, faptul că instanța de apel a procedat la analiza contractului de donație din perspectiva cerințelor prevăzute de C. civ., iar nu a condițiilor prevăzute de Decretul nr. 478/1954, nu conduce la concluzia nemotivării hotărârii. Valabilitatea donației, ca a oricărui alt contract, se apreciază prin raportare la condițiile prevăzute de art. 948 C. civ., întrucât Decretul nr. 478/1954 privind donațiunile făcute statului nu prevede decât instituțiile capabile să le accepte, însă acest normativ nu conține nicio reglementare derogatorie de la dreptul comun, referitoare la condițiile de valabilitate ale donației, ca act juridic civil. Fiind o liberalitate, deoarece are ca efect micșorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat, legiuitorul a prevăzut sub sancțiunea nulității condiții de fond și formă specifice contractului de donație, din perspectiva cărora a și fost analizat contractul de donație, în raport și cu motivele de nulitate invocate de reclamant. Contrar celor susținute de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, motivul de nulitate invocat și analizat de instanțele de fond nu este cel reglementat de dispozițiile art. 959 din C. civ. de la 1864, referitoare la violență, ca viciul de consimțământ. Este evident că afirmațiile recurentului se fundamentează pe interpretarea greșită pe care acesta o dă noțiunii de cauză a contractului și, în special, pe confuzia dintre cauză și consimțământ. Or, cauza actului juridic nu se confundă cu consimțământul, ci, dimpotrivă, împreună cu acesta formează voința juridică, aceasta din urmă cuprinzând și scopul urmărit de parte atunci când și-a dat consimțământul la încheierea actului juridic. În consecință, pentru considerentele anterior expuse, reținând că motivul de recurs privitor la soluția dată cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație este nefondat, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, este nefondat în ansamblul său și îl va respinge ca atare. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că este de asemenea nefondat, având în vedere cele ce succed. Prin primul motiv de recurs se critică, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva unei greșite interpretări și aplicări a legii, soluția dată de către instanța de apel asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în prezenta cauză, în raport cu dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și cu cele ale art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, ale art. 4 și 6 din Legea nr. 213/1998 și cele ale art. 119 și art. 123 din Legea nr. 215/2001. În acest sens, recurentul apreciază că Ministerul Finanțelor nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în litigiul dedus judecății, precum și faptul că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, întrucât beneficiar al ofertei de donație este, în acest moment, unitatea administrativ-teritorială, fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București, ca donatar, și nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, care este un terț al acestui raport juridic. Deși subsumate de către recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod și vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că în cauză au fost în mod corect interpretate și aplicate dispozițiile legale menționate de către acesta, hotărârea instanței de apel nefiind susceptibilă de vreo nelegalitate care să se circumscrie motivelor de recurs invocate. Se observă că, prin memoriul de recurs, recurentul a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul cadrului procesual, în care judeca ar fi trebuit să aibă loc, pe două paliere, respectiv: pe de o parte, a criticat soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, iar, pe de altă parte, a susținut că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, întrucât beneficiar al actului de donație este Municipiul București, iar statul este terț în raportul juridic. Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut, în mod judicios, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Potrivit C. proc. civ., art. 36, calitatea procesuală este o condiție de exercitare a acțiunii civile și este dată de identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Așa cum s-a reținut în mod just de către instanțele de fond, părți la încheierea contractului de donație din 18 ianuarie 1967 au fost, în calitate de donatori, autorii reclamantului, și, în calitate de donatar, Statul Român reprezentat de Sfatul Popular al Raionului Tudor Vladimirescu. Or, nulitatea absolută a actului de donație nu poate fi analizată și constatată decât între părțile ce au participat la încheierea respectivului act, independent chiar de împrejurarea că, ulterior încheierii actului contestat, printr-o dispoziție a legii ori printr-un act juridic subsecvent și voluntar, bunul donat a intrat în sfera patrimoniului altui subiect de drept. Prin urmare, unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază se afla situat imobilul, obiect al contractului de donație, pentru a cărei justificare a calității procesuale pasive în cauză a pledat recurentul, nu a fost prezentă în calitate de parte la încheierea actului juridic contestat, ci organul său administrativ, respectiv Sfatul Popular, care, pe baza unei împuterniciri speciale, a acționat în calitate de reprezentant al Statului Român, cel care în calitate de donatar a consimțit la încheierea actului. Ca atare în mod corect a reținut curtea de apel în argumentarea soluției sale, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, neputând fi reținută critica astfel formulată pe argumentul că în prezent și în raport de cadrul legislativ actual al Legii nr. 18/1991, nu mai apare statul ca fiind beneficiar al contractului de donație încheiat la 18 ianuarie 1967 și a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată. Cu referire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că participarea Ministerului Finanțelor în proces este reglementată în prezent de dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens". Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, conform cărora Ministerul Finanțelor "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ". De asemenea, potrivit art. 1 din Decretul nr. 478/1954 (în vigoare la data autentificării ofertei de donație a cărei nulitate se solicită) "Donațiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituțiile sau organizațiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donațiunii, în condițiile prevăzute de prezentul Decret", iar potrivit art. 2 din același act normativ "Donațiunile oferite ministerelor, altor organe de stat, instituțiilor centrale care depind de Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române, precum și unitățile bugetare care fac parte din sistemul acestora, se acceptă de către ministru sau conducătorul organului ori instituției centrale de stat. Donațiunile oferite sfaturilor populare se acceptă, după caz, de comitetul executiv al sfatului popular regional sau de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române". Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate rezultă, pe de o parte, că în prezent, Statul Român participă în proces, prin Ministerul Finanțelor, nefiind dată, prin vreo altă dispoziție legală expresă, vreo atribuție de reprezentare consiliilor locale în litigiile de acest gen. Se reține că dispozițiile Decretului nr. 478/1954 nu sunt de natură să înlăture calitatea procesuală pasivă a Statului, prin Ministerul Finanțelor, întrucât acceptarea ofertei de donație de către Consiliul Executiv al Sfatului Popular al Raionului Tudor Vladimirescu în condițiile stipulate de Decretul nr. 478/1954 s-a făcut în numele și pe seama donatarului, în speță Statul Român. În acest context, împrejurarea că acceptarea ofertei de donație s-a realizat prin intermediul unei instituții locale (în conformitate cu dispozițiile legii în vigoare la acel moment), nu este de natură să transfere calitate procesuală pasivă în prezenta cauză unei astfel de entități, câtă vreme în prezent legea nu reglementează o astfel de reprezentare specială. Pe de altă parte, beneficiarul ofertei de donație nu este Consiliul Executiv al Sfatului Popular, așa cum în mod greșit susține recurentul, care deține doar calitatea de reprezentant mandatat să accepte donația, ci Statul Român, în favoarea căruia a fost donat bunul respectiv. Dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 478/1954 susțin această interpretare, întrucât prevăd în mod expres că "Donațiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituțiile sau organizațiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donațiunii, în condițiile prevăzute de prezentul Decret". Această reprezentare cu caracter special nu își mai găsește însă corespondent în legislația actuală, aplicabilă speței. În lipsa unei astfel de reglementări și având în vedere că problema reprezentării este o chestiune de ordin procesual, care atrage incidența obligatorie și imediată a normelor în vigoare la momentul învestirii instanței, rezultă că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 și art. 223 alin. (1) C. civ., în virtutea cărora reprezentantul Statului Român în procedura judiciară este Ministerul Finanțelor. A doua critică de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a obligat, în mod eronat, statul, în solidar cu Municipiul București la plata cheltuielilor de judecată în lipsa culpei procesuale, fiind criticat cuantumul cheltuielilor de judecată, considerat nerezonabil, și fiind subliniată disproporționalitatea cuantumului acestor cheltuieli raportat la complexitatea cauzei și munca efectiv depusă de avocat. Lecturarea acestui motiv de recurs relevă că recurentul-pârât nu a criticat soluția instanței sub aspectul temeiurilor juridice aplicate și care au dus la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat, motiv pentru care afirmațiile recurentului relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanța de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie. Înalta Curte apreciază că aspectele decelate prin acest motiv de recurs reprezintă chestiuni de temeinicie, și nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Prin urmare, fiind vorba, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea efectiv desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursurile, ca nefondate. În raport cu soluția pronunțată și cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite cererea intimatului-reclamant A. și va obliga recurenții-pârâți să îi plătească fiecare suma de 2475 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, achitate conform chitanței nr. x/31.10.2023, aflată la dosar. PENTRU ACESTE MOTIVE,