ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1945/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2021 la data de 19.03.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, să se constate nulitatea absolută a actului de donație având ca obiect cota indiviză de 19/48 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. x, act încheiat prin oferta de donație a donatoarei B., autentificată sub nr. x/22.02.1973 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3 București, acceptată de Statul Român prin Decizia nr. 537/28.04.1973 a Consiliului Popular al Municipiului București -Comitetul Executiv.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 477 din 01 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului Român, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a actului de donație având ca obiect cota indiviză de 19/48 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. x, act încheiat prin oferta de donație a donatoarei B., autentificată sub nr. x/22.02.1973 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3 București, și acceptată de Statul Român prin Decizia nr. 537/28.04.1973 a Consiliului Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1814A din 05 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins apelul formulat de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finațelor Publice, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1814A din 05 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Prin primul memoriu de recurs, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel. În dezvoltarea criticilor formulate prin primul motiv de recurs, reclamantul a susținut, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991 și cele ale art. 354 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, prin soluționarea greșită a excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor în reprezentarea Statului Român. Sub acest aspect, recurentul-reclamant a învederat că o cerere, prin care donatorul solicită anularea contractului de donație se introduce în contradictoriu cu donatarul, în speța Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, în prezent, unitatea administrativ teritorială. Astfel, a arătat că potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data intrării în vigoare a prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26. Într-adevăr, la data perfectării actului de donație (1973), conform legislației de la acea vreme, nu exista o distincție între domeniul public și privat al statului și acela al municipiilor, orașelor și comunelor, însă bunurile ce intrau în patrimoniul statului intrau totodată și în patrimoniul unităților administrativ teritoriale cu titlu de drept de administrare directă. În prezent însă, se face distincție în mod expres între dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată al statului și al unităților administrativ teritoriale prin dispozițiile Codului administrativ (Partea a V-a - "Reguli specifice privind proprietatea publica si privata a statului sau a unităților administrativ-teritoriale"). Astfel, potrivit prevederilor art. 354 din O.U.G. nr. 57/2019 din Codul administrativ (1) Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ- teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor si care nu fac parte din domeniul public. (2) Asupra acestor bunuri, statul sau unitățile administrativ- teritoriale au drept de proprietate privată". Coroborând aceste texte de lege, în speța dedusă judecății, recurentul-pârât a apreciat ca având calitate procesuală pasivă unitatea administrativ teritorială-fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române, ea fiind donatarul și nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, care este un terț al acestui raport juridic. Drept urmare, a arătat că nu există identitate între pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și persoana care poate fi obligată în raportul juridic dedus judecății, condiție de exercițiu a acțiunii civile prevăzută de art. 32 C. proc. civ. Or, instanța de apel a respins acest motiv de apel, apreciind ca argumentele invocate ar fi specifice excepției lipsei calității procesuale pasive, care nu a fost invocata în faza de fond a litigiului, și nu excepției lipsei calității de reprezentant. Or, în acest caz, Curtea de Apel București ar fi trebuit să constate faptul ca excepția lipsei calității procesuale pasive a fost invocată prin motivele de apel și, raportat la caracterul devolutiv al acestei căi de atac, precum și la faptul că este vorba despre o excepție de ordine publică, să soluționeze aceasta nouă excepție față de argumentele invocate și față de situația de fapt și de drept din cauză. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că, în mod eronat, instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, având în vedere faptul că viciile de consimțământ reprezintă cauze de nulitate relativă a actului juridic, și nu de nulitate absolută, încălcând în acest mod dispozițiile art. 959 din vechiul C. civ. Astfel, a învederat că reclamantul avea deschisă calea anulării donației făcute Statului Roman prin Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române în termen de 3 ani de la data încetării constrângerii morale, adică din decembrie 1989, fiind de notorietate că regimul comunist a încetat la acea data. Prin urmare, cum reclamantul nu a promovat prezenta acțiune în termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, a apreciat că excepția prescripției dreptului materil la aciune trebuia să fie admisă. În ceea ce privește situația de fapt, recurentul-reclamant a arătat că atât oferta de donație, cât și acceptarea acesteia au fost făcute în condițiile de fond și de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donație, iar în speță nu s-a făcut dovada lipsei consimțământului sau dovada violenței morale, ca viciu de consimțământ (a constrângerii morale).

Apărările formulate în cauză Intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin primul motiv de recurs se critică, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., din perspectiva unei greșite interpretări și aplicări a legii, soluția dată de către instanța de apel asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în prezenta cauză, în raport cu dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și cu cele al art. 354 din O.U.G. nr. 57/2019 din Codul administrativ și în raport cu dispozițiile art. 32 C. proc. civ. În acest sens, recurentul apreciază că Ministerul Finanțelor nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în litigiul dedus judecății, precum și faptul că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, întrucât beneficiar al ofertei de donație este, în acest moment, unitatea administrativ teritorială, fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române, ca donatar și nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, care este un terț al acestui raport juridic. Deși subsumate de către recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și 8) din același cod și vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că în cauză au fost în mod corect interpretate și aplicate dispozițiile legale menționate de către acesta, hotărârea instanței de apel nefiind susceptibilă de vreo nelegalitate care să se circumscrie motivelor de recurs invocate. Astfel, se reține că obiectul cauzei este reprezentat de solicitarea reclamantului A. de constatare a nulității absolute a actului de donație autentificat sub nr. x/22.02.1973 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3 București, încheiat de autorea sa, B., în favoarea Statului Român, prin Consiliul Popular al Municipiului-Comitetul Executiv, cu privire la terenul în litigiu. Cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Municipiul București, prin primar general și soluționată de către instanțele anterioare în acest cadru procesual. Se observă că, prin memoriul de recurs, recurentul a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul cadrului procesual, în care judeca ar fi trebuit să aibă loc, pe două paliere, respectiv: pe de o parte, a criticat soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, excepție invocată în fața primei instanțe. Pe de altă parte, a susținut că instanța de apel nu a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman, excepție invocată prin motivele de apel, reținând că aspectele invocate se circumscriu excepției lipsei calității de reprezentant, precum și împrejurarea că o astfel de excepție, cea a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, nu a fost invocată în fața primei instanțe. Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut, în mod judicios, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Critica recurentului pârât în sensul că instanța de apel nu a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român în prezenta cauză, ci doar cea a lipsei calității Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului Român este contrazisă de considerentele deciziei atacate (pg. 5, paragraf. 3 și 4), prin care instanța de apel a reținut, raportat la datele concrete ale speței, că este justificată calitatea de pârât a Statului Român în prezenta cauză: "Curtea constată că Decretul nr. 478 din 22 noiembrie 1954 reglementa donațiile făcute statului, stabilind, în art. 2 și următoarele, persoanele care acceptă aceste donații. De asemenea, din conținutul ofertei de donație, rezultă că aceasta a fost adresată Statului Român, toate aceste aspecte justificând calitatea Statului Român de a participa, în calitate de pârât, în cauza având ca obiect constatarea nulității donației. Împrejurarea că imobilul s-ar afla în prezent în patrimoniul unității administrativ teritoriale nu schimbă concluziile expuse mai sus, municipiul București fiind, de asemenea, chemat în judecată în litigiul având ca obiect constatarea nulității donației, apelantul pârât expunând în mod corect argumente în sensul justificării calității procesuale a acestui pârât." Potrivit C. proc. civ., art. 36, calitatea procesuală este o condiție de exercitare a acțiunii civile și este dată de identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Prin demersul său judiciar, reclamantul a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a actului de donație, având ca obiect cota indiviză de 19/48 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. x, act încheiat prin oferta de donație a donatoarei B., autentificată sub nr. x/22.02.1973 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3 București, acceptată de Statul Român prin Decizia nr. 537/28.04.1973 a Consiliului Popular al Municipiului București -Comitetul Executiv. S-a reținut în mod just, că părți la încheierea contractului de donație din 22 februarie 1973 au fost, în calitate de donator, autoarea reclamantului, și, în calitate de donatar, Statul Român reprezentat de a Consiliului Popular al Municipiului București-Comitetul Executiv. Or, nulitatea absolută a unui act juridic nu poate fi analizată și constatată decât între părțile ce au participat la încheierea respectivului act, independent chiar de împrejurarea că, ulterior încheierii actului contestat, printr-o dispoziție a legii ori printr-un act juridic subsecvent și voluntar, consimțit de dobânditorul bunului, acesta din urmă a intrat în sfera patrimoniului altui subiect de drept. Prin urmare, unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază se afla situat imobilul, obiect al contractului de donație, pentru a cărei justificare a calității procesuale pasive în cauză a pledat recurentul, nu a fost prezentă în calitate de parte la încheierea actului juridic contestat, ci organul său administrativ, respectiv Consiliului Popular, care pe baza unei împuterniciri speciale a acționat în calitate de reprezentant al Statului Român, cel care în calitate de donatar a consimțit la încheierea actului. Astfel, se constată că, în mod corect, a reținut Curtea de Apel București în argumentarea soluției sale, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, critica astfel formulată pe argumentul că în prezent și în raport de cadrul legislativ actual al Legilor nr. 18/1991 și nr. 57/2019, nu mai apare statul ca fiind beneficiar al contractului de donație încheiat la 22 februarie 1973 și a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată, neputând fi reținută. Cu referire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că participarea Ministerului Finanțelor în proces este reglementată în prezent de dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens". Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, conform cărora Ministerul Finanțelor "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ". De asemenea, potrivit art. 1 din Decretul nr. 478/1954 (în vigoare la data autentificării ofertei de donație a cărei nulitate se solicită) "Donațiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituțiile sau organizațiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donațiunii, în condițiile prevăzute de prezentul Decret", iar potrivit art. 2 din același act normativ "Donațiunile oferite ministerelor, altor organe de stat, instituțiilor centrale care depind de Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române, precum și unitățile bugetare care fac parte din sistemul acestora, se acceptă de către ministru sau conducătorul organului ori instituției centrale de stat. Donațiunile oferite sfaturilor populare se acceptă, după caz, de comitetul executiv al sfatului popular regional sau de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române". Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate rezultă, pe de o parte, că, în prezent, Statul Român participă în proces, prin Ministerul Finanțelor, nefiind dată, prin vreo altă dispoziție legală expresă, vreo atribuție de reprezentare, consiliilor locale, în litigiile de acest gen. Se reține, pe de o parte, că dispozițiile Decretului nr. 478/1954 nu sunt de natură să înlăture calitatea procesuală pasivă a Statului, prin Ministerul Finanțelor în cauză, întrucât acceptarea ofertei de donație de către Consiliul Popular al Municipiului București în condițiile stipulate de Decretul nr. 478/1954 s-a făcut în numele și pe seama donatarului, în speță Statul Român. În acest context, împrejurarea că acceptarea ofertei de donație s-a realizat prin intermediul unei instituții locale (în conformitate cu dispozițiile legii în vigoare la acel moment), nu este de natură să transfere calitate procesuală pasivă în prezenta cauză unei astfel de entități, câtă vreme în prezent legea nu reglementează o astfel de reprezentare specială. Pe de altă parte, beneficiarul ofertei de donație nu este Consiliul Popular, așa cum în mod greșit susține recurentul, care deține doar calitatea de reprezentant mandatat să accepte donația, ci Statul Român, în favoarea căruia au fost donate bunurile respective. Dispozițiile Decretului nr. 478/1954 susțin această interpretare, întrucât prevăd în mod expres că "...donațiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituțiile sau organizațiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donațiunii, în condițiile prevăzute de prezentul Decret". Această reprezentare cu caracter special nu își mai găsește însă corespondent în legislația actuală, aplicabilă speței. În lipsa unei astfel de reglementări și având în vedere că problema reprezentării este o chestiune de ordin procesual, care atrage incidența obligatorie și imediată a normelor în vigoare la momentul învestirii instanței, rezultă că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 și art. 223 alin. (1) C. civ., în virtutea cărora reprezentantul Statului Român în procedura judiciară este Ministerul Finanțelor. A doua critică de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, raportat la dispozițiile art. 959 din vechiul C. civ., argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit. Prioritar oricărei analize, Înalta Curte reține că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a actului de donație, invocând ca motiv de nulitate lipsa intenției de gratifica. Așa cum rezultă din cuprinsul art. 801-803 C. civ., donația este un contract solemn, unilateral și cu titlu gratuit prin care donatorul, cu intenție liberală, își micșorează în mod irevocabil patrimoniu cu un drept real sau de creanță, mărind în mod corespunzător, cu același drept, patrimoniul donatarului, fără a urmări să primească ceva în schimb. Valabilitatea donației, ca a oricărui alt contract, se apreciază prin raportare la condițiile prevăzute de art. 948 C. civ., condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor fiind capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obliga, un obiect determinat și o cauză licită. Cauza este imaginarea ab initio a efectelor ce se vor produce prin încheierea actului și care vor duce la satisfacerea unor nevoi subiective, determinând părțile să se oblige juridic. Cauza este, așadar, scopul urmărit de părți în momentul încheierii actului, este ceea ce le determină pe părți să-și dea consimțământul și astfel să se lege juridic prin crearea de raporturi juridice obligatorii. Liceitatea cauzei-impusă drept condiție pentru validitatea unei convenții-trebuie analizată atât din perspectiva art. 966 C. civ., cât și în raport cu specificul contractului de donație ca liberalitate. Admițând existența a două elemente care compun cauza actului juridic și anume scopul imediat, care este surprins prin expresia animus donandi, anume intenția de a gratifica, de a da fără a primi nimic în schimb și scopul mediat (scopul actului juridic reprezentat de motivul determinant al încheierii actului juridic), urmează a considera că atunci când lipsa cauzei se datorează lipsei intenției de a gratifica, în actele cu titlu gratuit, lipsește un element esențial al actului juridic. În acest caz, în lipsa scopului imediat, sancțiunea aplicabilă este aceea a nulității absolute a actului juridic. În cauză, așa cum rezultă din starea de fapt stabilită de instanțele de fond, pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, donația a fost făcută după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenția de a gratifica Statul Român, ci pentru a înlătura presiunile exercitate asupra proprietarilor imobilului, astfel încât actul juridic încheiat este lipsit de animus donandi, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute. Or, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. Drept urmare, contrar celor susținute de recurent, motivul de nulitate invocat și analizat de instanțele de fond nu este cel reglementat de dispozițiile art. 959 din vechiul C. civ., referitoare la violență, ca viciul de consimțământ, pentru a fi incidente în cauză dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Este evident că afirmațiile recurentului se fundamentează pe interpretarea greșită, pe care aceasta o dă noțiunii de cauză a contractului și, în special, pe confuzia dintre cauză și consimțământ. Or, cauza actului juridic nu se confundă cu consimțământul, ci, dimpotrivă, împreună cu acesta formează voința juridică, aceasta din urmă cuprinzând și scopul urmărit de parte atunci când și-a dat consimțământul la încheierea actului juridic. În consecință, pentru considerentele anterior expuse, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și 8) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,