Decizia nr. 1406/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 16.02.2023 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se constate nulitatea absolută a actului de donație autentificat sub nr. x/1965, prin care B. și C., soți, au donat Statului Român imobilul lor situat în București, Calea x, etaj 3 (în autorizația de construire apartamentul avea nr. 24), pentru vicierea consimțământului, lipsa de interes și lipsa cauzei.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1363/20.12.2023 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei de interes, a prescripției dreptului material la acțiune precum și a lipsei dovezii calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor, pentru intervenientul Statul Român, ca neîntemeiate; a admis cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a constatat nulitatea absolută a contractului de donație încheiat între B. și C., în calitate de donatori, și Statul Român, prin Sfatul Popular al Raion 30 decembrie, în calitate de donatar, autentificat de Notariatul de Stat al Raionului 30 decembrie prin încheierea de autentificare nr. x/13.10.1965.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 866 A din 17 septembrie 2024 Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primar General și de apelantul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1363/20.12.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. - ca nefondate. A obligat pe fiecare dintre apelanții-pârâți să plătească intimatei-reclamante câte 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 866 A din 17 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs recurentul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere următoarele: Potrivit actelor depuse la dosar, B. și C. au încheiat actul juridic intitulat ofertă de donație, autentificat sub nr. x/13.10.1965 de către Notariatul de Stat al raionului 30 decembrie, prin care donează Statului Român imobilul în litigiu . Dispozițiile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 stabilesc în mod expres că acceptarea donațiilor făcute Statului Român se realizează de către Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei. Așadar, la încheierea contractului de donație care face obiectul prezentului dosar, Statul Român a fost reprezentat de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, fiind evident faptul că, în speță, nu se realizează identitatea dintre pârâtul Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, și cel ce poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, sens în care nu se probează nici legitimitatea procesuală pasivă a acestuia. Or, în opinia recurentului, instanțele de judecată ar fi trebuit să determine cine este în prezent beneficiarul contractului de donație, având în vedere atât legislația în vigoare la momentul încheierii contractului cât și dispozițiile legale în vigoare, deoarece efectele actuale ale unei eventuale admiteri a acestei cereri s-ar răsfrânge asupra patrimoniului beneficiarului donației, respectiv al unității administrativ teritoriale în raza căreia se află bunul donat. Arată recurentul că, potrivit legislației în vigoare la data perfectării actului de donație, nu exista o distincție între domeniul public/privat al statului și acela al municipiilor, orașelor și comunelor, însă bunurile ce intrau în patrimoniul statului, intrau totodată și în patrimoniul unităților administrativ teritoriale, cu titlu de drept de administrare directă. În prezent însă, Codul administrativ definește sfera bunurilor din domeniul public al unității administrativ teritoriale, în sensul ca bunurile care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public aparțin Municipiului București. De asemenea, în baza art. 119 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, bunurile imobile ce aparțin domeniului public și privat al unității administrativ-teritoriale, constituie patrimoniul unității administrativ teritoriale, în speță, al Municipiului București. Coroborând aceste texte de lege, solicită să se constate că preluarea imobilului în litigiu a fost făcută de către Consiliul Popular al Municipiului București și nu de către Ministerul Finanțelor, care nu are calitatea de a reprezenta interesele Statului român în această cauză. Referitor la susținerile intimatei-reclamante că autorii săi au fost forțați să cedeze imobilul în litigiu, motiv pentru care solicită să se constate nulitatea absolută a actului de donație, recurentul arătă că, atât oferta de donație cât și acceptarea acesteia au fost făcute în condițiile de fond și de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donație, iar în speță nu s-a făcut dovada lipsei consimțământului sau dovada violenței morale, ca viciu de consimțământ. Ca urmare, apreciază că, în cauză, au fost respectate condițiile prevăzute de art. 48 C. civ. în vigoare la acea dată, cu privire la încheierea donațiilor făcute statului. Cu privire la obligarea Statului Român la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, recurentul învederează că în mod eronat instanța de judecată l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, atâta timp cât în cauză nu se poate reține o culpă procesuală a sa, întrucât nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului. În ceea ce privește onorariul de avocat, suma este nejustificată în raport de complexitatea și dificultatea litigiului, ce a avut ca obiect apel - constatare nulitate act, motiv pentru care solicită cenzurarea acestor cheltuieli de către instanța de judecată în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Față de cele de mai sus solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea deciziei civile nr. 866A/17.09.2024 pronunțată de Curtea de Apel București în sensul respingerii acțiunii reclamantei A., ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca inadmisibil, pe de-o parte și ca netemeinic și nelegal, pe de altă parte, precum și obligarea recurentului-intervenient la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În cauză, reclamanta intimată a învestit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea nulității actului de donație autentificat sub nr. x/13.10.1965 de fostul Notariat de Stat al Raionului 30 decembrie, prin care B. și C., soți, au donat Statului Republica Socialistă România, prin fostul Sfat Popular al Raionului 30 decembrie, apartamentul nr. x de la etaj III din imobilul bloc din Calea x 101, acțiunea fiind admisă în contradictoriu atât cu pârâtul Municipiul București cât și cu intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Subsumat dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin recursul formulat, recurentul intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor critică soluția instanței de apel, invocând o serie de motive de nelegalitate. Un prim aspect susținut de recurent vizează faptul că, în cauză, nu se confirmă identitatea dintre pârâtul Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, sens în care apreciază că nu este justificată legitimitatea procesuală pasivă a acestuia. În opinia recurentului, în discuție este o situație de excepție, în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanță de Ministerul Finanțelor, ci de unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în litigiu, respectiv, de Municipiul București. Prin urmare, întrucât preluarea imobilului s-a realizat de către Consiliul Popular al Municipiului București și nu de către Ministerul Finanțelor, acesta din urmă nu are calitatea de a reprezenta interesele Statului Român în prezenta cauză. Critica este nefondată. Pe de o parte, modul în care este argumentat acest motiv de recurs relevă confuzia pe care recurentul-intervenient o face între calitatea de reprezentant al uneia dintre părți și calitatea procesuală pasivă, căci, deși nu contestă calitatea procesuală pasivă a Statului Român - introdus în cauză ca intervenient forțat, în temeiul dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea calității de donatar în contractul de donație a cărui nulitate se invocă -, apreciază, în același timp, că Ministerul Finanțelor nu poate fi cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Or, Ministerul Finanțelor nu este chemat în judecată în nume propriu, ca subiect de drept distinct, ci figurează în prezenta cauză numai ca organ și reprezentant legal al Statului Român, acesta din urmă fiind titularul dreptului dobândit prin donație și cel care are calitate procesuală pasivă. Importantă este, deopotrivă, și distincția dintre instituția juridică a reprezentării legale și aceea a legitimării procesuale, în contextul în care recurentul afirmă ca Ministerul Finanțelor nu are legitimare procesuală pasivă. Dispozițiile art. 37 C. proc. civ. reglementează noțiunea de legitimare procesuală, stipulând că, în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general. Așadar, legitimarea procesuală pasivă legală presupune ca pârâtul să formuleze apărări în calitate de titular al dreptului disputat, calitate ce i s-a stabilit prin lege. Altfel spus, calitatea procesuală pasivă este expresia procedurală a legitimării procesuale pasive, așa încât, Statul Român, ca titular al dreptului, este partea cu legitimare procesuală pasivă, în timp ce Ministerul Finanțelor este reprezentantul său legal, adică instituția care îl reprezintă în litigiu. În consecință, lipsa legitimării procesuale pasive a Ministerului Finanțelor nu atrage și lipsa calității de reprezentant a acestuia. Pe de altă parte, fără suport legal este și susținerea recurentului-intervenient potrivit căreia, calitatea de a reprezenta interesele Statului Român nu aparține Ministerului Finanțelor, ci Municipiului București, entitate în al cărei patrimoniu se găsește în prezent bunul donat și cel care este, în mod real, beneficiarul contractului de donație. Astfel, problema reprezentării legale a Statului Român în prezenta cauză, nu implică stabilirea unei identități între Ministerul Finanțelor și cel care a reprezentat Statul Român la încheierea donației în anul 1965, respectiv Sfatul Popular al Raionului 30 decembrie, după cum, nu prezintă relevanță juridică din această perspectivă, nici stabilirea succesorului în drepturi a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei RPR, ca organ al statului care, prin Decizia nr. 455 din 10 februarie 1964 și conform Decretului nr. 478/1954, a acceptat donația în numele Statului Român. Prin urmare, faptul că dispozițiile speciale ale Decretului nr. 478/1954 - forma în vigoare la data autentificării ofertei de donație a cărei nulitate se invocă -, identifică expres Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei RPR ca fiind organul care putea accepta donațiile realizate în favoarea statului, nu este în măsură să înlăture calitatea de reprezentant legal a Ministerului Finanțelor, conform dispozițiilor legale actuale. În mod judicios au reținut instanțele de fond că, reprezentarea cu caracter special a Statului Român conform Decretului nr. 478/1954, nu își mai găsește corespondent în legislația în vigoare la momentul investirii instanței, astfel că, în lipsa unei alte reglementări, sunt incidente dispozițiile H.G. nr. 34/2009 care, în art. 3 pct. 81, stipulează că Ministerul Finanțelor reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Un alt motiv de recurs având ca temei dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează soluția dată fondului litigiului, anume aceea de constatare a nulității donației, în susținerea acestei critici recurentul arătând că nu s-a făcut dovada lipsei consimțământului sau a existenței violenței morale, ca viciu de consimțământ, așa încât, atât oferta de donație, cât și acceptarea acesteia s-au realizat cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donație. Or, o astfel de critică formulată în susținerea nelegalității deciziei atacate, apare ca fiind afirmată în mod formal, în contextul în care, pe de o parte, nulitatea donației a fost constatată pentru lipsa cauzei, mai precis a lipsei intenției donatorilor de a gratifica statul, și nu pentru absența ori vicierea consimțământului donatorilor, iar, pe de altă parte, ceea ce înțelege să conteste, de fapt, recurentul este modalitatea de evaluare și interpretare a probatoriului de către instanța de apel, aspect de netemeinicie ce nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului, din perspectiva dispozițiilor art. 489 alin. (1) și (2) coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Un ultim motiv de recurs, invocat în condițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se referă la dispoziția instanței de apel de a obliga recurentul-intervenient la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, pe considerentul că nu se poate stabili o culpă procesuală a Statului Român care să justifice impunerea unei astfel de obligații, iar cuantumul onorariului de avocat este disproporționat în raport cu valoarea pretențiilor, complexitatea cauzei și munca depusă de avocat. Înalta Curte reține că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", și că raportat la soluția pronunțată, recurentul- intervenient este parte căzută în pretenții în sensul textului legal. Totodată, nu este incidentă nici ipoteza reglementată de art. 454 C. proc. civ., în care recurentul-intervenient să fi recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, pretențiile intimatei reclamante, pentru a putea fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește critica vizând cuantumul onorariului de avocat, prin Decizia nr. 3/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a statuat faptul că proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Față de cele ce preced, în considerarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON reprezentând onorariu avocat, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.