ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 523/2023

Ședința publică din data de 04 aprilie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă sub nr. x/2018, la data de 28.12.2018, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții B. și C., obligarea acestora la plata sumei de 500.000 euro.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 998-1000 din vechiul C. civ., art. 6, 13 și urm. din Legea nr. 46/2003, art. 642 alin. (3), (64)9 și 659 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, art. 8 din Cap. II privind Normele Metodologice din 2007.

Prin cererea depusă la data de 20.03.2019, pârâta C. a formulat cerere de chemare în garanție a numiților D. S.A. (în calitate de asigurător), E. și F. (persoane din cadrul A., despre care a apreciat că aveau atribuții administrative privind organizarea activității de obținere a consimțământului pacienților), solicitând ca, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, chemații în garanție să îi plătească sumele de bani pe care va fi obligată să le plătească reclamantei.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1710/21.12.2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă; a respins cererile de chemare în garanție a D. S.A., E. și F., ca rămase fără obiect.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 261/18.02.2022, Curtea de Apel București, secția a IV- civilă a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantei-chemate în garanție D. S.A., invocată în legătură cu apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. și cu apelul incident declarat de apelanta-pârâtă C.; a admis apelul principal împotriva sentinței civile nr. 1710/21.12.2020, declarat de apelanta-reclamantă A. S.A., pe care a anulat-o, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanță; a respins apelurile incidente declarate de apelanta-chemată în garanție D. S.A., și de apelanta-pârâtă C., împotriva aceleiași sentințe.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs pârâta C., pârâtul B. și chemata în garanție D. S.A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 11 august 2022, sub nr. x/2018.

Recursul formulat de pârâta C.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă C. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Recurenta-pârâtă C. a invocat drept motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a susținut că au fost aplicate în mod greșit normele ce reglementează prescripția extinctivă, anume ale vechiul C. civ., raportat la data faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, respectiv 26 octombrie 2007 și 29 octombrie 2007, în acord cu dispozițiile art. 3 din legea de punere în aplicare a C. civ.. Totodată, a invocat greșita aplicare a normelor ce reglementează instituția subrogației.

Astfel, potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864, comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat, iar în situația în care comitentul a reparat victimei prejudiciul, are posibilitatea de regres împotriva prepusului, care este pretinsul autor al faptei ilicite și prejudiciabile, pe temeiul art. 1108 alin. (1) pct. 3 C. civ. 1864.

Cu alte cuvinte, comitentul, după ce a plătit victimei despăgubirea, se subrogă de drept în drepturile victimei împotriva prepusului său, autor al faptei ilicite, pentru recuperarea despăgubirii plătite pentru prepusul său, având la dispoziție acțiunea directă pe care victima însăși o avea contra autorului, întemeiată pe art. 998-999 C. civ., iar această acțiune privește, așadar, repararea integrală a prejudiciului suferit de victimă.

În cauză, victima (respectiv familia G.) a ales să se îndrepte numai împotriva A., în calitate de comitent, acțiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, iar A. a achitat despăgubirile stabilite în sarcina sa, la sfârșitul anului 2016 (12.12.2016), respectiv începutul anului 2017 (03.01.2017), având posibilitatea de a formula o acțiune în regres împotriva prepușilor, însă a preluat creanța așa cum se afla în patrimoniul victimelor.

Întrucât obligația comitentului de a o despăgubi pe victimă, de a repara prejudiciul, se naște odată cu săvârșirea faptei civile delictuale de către prepus, la același moment se naște și dreptul comitentului de a solicita, în cele din urmă, repararea de către prepus (autorul faptei) a prejudiciului pe care îl suportă comitentul prin despăgubirea victimei.

Esențial în această materie este a nu se face confuzie între dreptul la despăgubiri și dreptul la acțiune pentru solicitarea despăgubirilor. În egală măsură, atât la victimă, cât și la comitent, dreptul la despăgubiri se naște odată cu producerea prejudiciului (care de cele mai multe ori coincide cu momentul săvârșirii faptei civile delictuale de către prepus). Așadar, teoretic, în același moment se naște în patrimoniul amândurora și dreptul la acțiune.

Însă, legiuitorul, din perspectiva prescripției, a prevăzut posibilitatea ca victima și/sau comitentul să nu poată acționa în justiție din diverse motive (fie nu a avut cunoștințe de existența prejudiciului, deci, implicit a dreptului de a solicita repararea acestuia, fie nu a cunoscut persoana care răspunde de prejudiciu - subiectul pasiv al raportului juridic). Tocmai de aceea legiuitorul a amânat momentul la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune la momentul la care titularul dreptului știe sau ar fi trebuit să știe atât prejudiciul, cât și persoana responsabilă de prejudiciu.

Cum în mod corect a reținut prima instanță, victima (odată ce a cunoscut prejudiciul și persoana/persoanele care răspund de producerea acestuia) are libertatea de a alege dacă solicită repararea prejudiciului doar de la prepus sau doar de la comitent sau de la ambii răspunzători de repararea prejudiciului.

Tocmai din acest motiv, obligația de dezdăunare din patrimoniul comitentului este sub condiție suspensivă, condiție ce se îndeplinește la momentul solicitării de către victimă a reparării prejudiciului (și) de către comitent. Îndată ce comitentului i se solicită de către victimă repararea prejudiciului, se naște și dreptul său de regres împotriva prepusului.

Din punct de vedere procesual, comitentul are la dispoziție două căi de a-și exercita dreptul la acțiune împotriva prepusului: fie îl cheamă în garanție în chiar procesul formulat de către victimă, fie face acțiune pe cale separată.

Dacă alege varianta acțiunii pe cale separată, aceasta urmează a fi introdusă în termenul de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la momentul primirii de către comitent a acțiunii formulată de victimă.

Independența, sub aspectul începutului prescripției acțiunii în regres, rezultă din următoarele:

Chemarea în garanție a prepusului nu este altceva decât o cerere de chemare în judecată formulată de comitent (acțiunea în regres) împotriva prepusului. Or, nu se poate susține cu temei că s-ar putea formula cerere de chemare în garanție fără a se naște dreptul la acțiunea în regres. Faptul că soarta cererii de chemare în garanție depinde (și) de atragerea răspunderii comitentului (deci, de stabilirea pe cale judiciară a condițiilor răspunderii civile delictuale și a cuantumului prejudiciului) nu împietează cu nimic cu privire la nașterea dreptului la acțiunea în regres.

Doctrina și jurisprudența s-au pronunțat în mod constant că șansele de reușită (sau chiar realizarea reușitei prin câștigarea acțiunii) nu împietează cu nimic asupra momentului când începe să curgă termenul de prescripție.

Acesta este un moment bine definit, momentul când a primit cererea de chemare în judecată formulată de victimă, deoarece la acel moment știa (sau trebuia să știe) atât persoana care a săvârșit fapta (aceasta deoarece este chemat în judecată în calitate de comitent, deci reclamantul a indicat (prin ipoteză) calitatea prepusului; chiar dacă reclamantul nu a arătat calitatea prepusului, sarcina aflării acestuia incumbă comitentului, care este angajatorul persoanei care a săvârșit fapta), cât și prejudiciul (suferințele fizice și psihice suferite de victima actului medical defectuos/neinformarea pacientei).

Stabilirea, pe cale judiciară, a cuantumului prejudiciului nu împietează cu nimic asupra începutului termenului de prescripție a acțiunii în regres.

În egală măsură, comitentul poate formula separat cerere de chemare în judecată a prepusului. Pentru aceleași motive arătate anterior, faptul că această acțiune va fi suspendată până la soluționarea cererii prin care victima solicită comitentului despăgubiri, nu împietează asupra începutului prescripției extinctive a acțiunii în regres a comitentului.

Prin hotărârea recurată s-a apreciat în mod greșit că prescripția dreptului material la acțiunea în regres a comitentului plătitor nu este în legătură cu hotărârile pronunțate în cauză de obligare a acestuia la suportarea reparării prejudiciului, ci este în legătură cu data plății despăgubirii acordate victimei prin hotărârea instanței, cu consecințe asupra calculării termenului de prescripție.

Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 29/2020 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la paragrafele 131, 132, în cazul subrogației în drepturile victimei, fiind vorba despre un transfer, creanța se mută în patrimoniul plătitorului, fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanța trece în patrimoniul subrogatului, cu toate accesoriile și garanțiile sale. Prin efectul subrogației, reclamanta a dobândit toate drepturile și, implicit, calitatea creditorului plătit.

Prin urmare, prepusul poate opune comitentului toate apărările pe care le putea opune victimei, inclusiv prescripția dreptului material la acțiune. În concret, pentru comitent curge același termen de prescripție cu cel incident în cazul părții vătămate (cu alte cuvinte, comitentul trebuie înlocuit cu persoana vătămată, prescripția dreptului material la acțiune urmând a fi analizată ca și cum cererea de chemare în judecată împotriva prepușilor A. ar fi fost introdusă de victimele prejudiciului.

Contrar celor expuse în decizia recurată, termenul de prescripție a început să curgă cel mai devreme de la data de 26.10.2007, când a avut loc prima intervenție asupra minorei (recoltarea sângelui), în aplicarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, în aplicarea art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție a fost întrerupt prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, introdusă la data de 25.10.2010, și a început să curgă din nou la data când hotărârea pronunțată în acest dosar, respectiv sentința civilă nr. 16493/06.10.2014, a rămas definitivă, potrivit art. 377 alin. (1) pct. 2 și 3 C. proc. civ. din 1865, respectiv la data de 09.11.2015.

Or. cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 28.12.2018, deci cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de lege.

Pe cale de consecință, nu este corectă motivarea instanței de apel în sensul că termenul de prescripție curge de la data când reclamanta a plătit despăgubirile către victimă, având în vedere că art. 17 din Decretul nr. 167/1958 nu prevede o asemenea soluție.

De altfel, o asemenea soluție nu poate fi primită, având în vedere că începutul termenului de prescripție trebuie să fie un moment obiectiv, în timp ce momentul plății efective este unul strict subiectiv, ce depinde de voința A.; reclamanta putea să facă plata după mai mult timp de la rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 16493/06.10.2014, ceea ce s-a și întâmplat, astfel că termenul de prescripție nu mai era de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii, ci mai mare (adăugată perioada care a trecut până la efectuarea plății), aspect care nu poate fi primit.

Mai mult decât atât, astfel cum se reține în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul în care instanța de apel, în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, nu s-a raportat la cele două momente alternative pe care le reglementează textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ci a avut în vedere alt reper care excedează sferei de aplicare a regulii speciale de determinare a cursului prescripției, a încălcat prevederile acestui text legal, prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu poate fi acceptat nici ca un act voluntar unilateral al debitorului obligației de plată, respectiv alegerea momentului când va plăti în mod benevol, să determine momentul de început al curgerii termenului de prescripție.

A admite o astfel de teză ar avea consecința ca, prin subrogări succesive realizate înaintea împlinirii termenului de prescripție pentru creditorul inițial și cei subrogați, termenul de prescripție să nu se împlinească niciodată, ceea ce este evident contrar scopului dispozițiilor legale referitoare la prescripție, o astfel de teză ar duce la eludarea normei legale referitoare la prescripția extinctivă.

Subrogația reprezintă o modalitate de transmitere a drepturilor de creanță, care operează în temeiul legii, respectiv se transferă dreptul astfel cum există în patrimoniul victimei, singura modificare fiind cea a titularului dreptului, iar nu și a altor caracteristici ale dreptului preluat.

Această subrogație este, așadar, una personală, consecința fiind că drepturile se exercită de comitent astfel cum ar fi putut fi exercitate de către cel vătămat, comitentul beneficiind, în limita plății, de toate drepturile împotriva terțului vinovat de producerea prejudiciului, după cum acesta poate opune toate apărările opozabile, inclusiv excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin urmare, dreptul preluat de comitent se prescrie în același termen în care s-ar fi prescris dacă nu ar fi operat subrogația. În aceste condiții, termenul de prescripție pentru realizarea creanței este cel de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. x, care începe să curgă conform art. 8 alin. (1):

"de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Din întreaga redactare a Decretului nr. 167/1958 reiese că prescripția este legată de drepturi, iar nu de persoanele care le exercită, astfel că, în cazul transmiterii drepturilor de creanță nu există niciun caz în care să înceapă să curgă un nou termen de prescripție pentru același drept, precum și că nu există niciun text de lege care să prevadă o altă modalitate de curgere de termenului de prescripție în cazul dreptului de regres.

Rezultă deci că, prin subrogație, potrivit regulilor generale, comitentul preia dreptul născut deja în patrimoniul persoanei păgubite și nu se naște un alt drept la momentul la care se face plata despăgubirii. Această interpretare este atât în litera legii, dar și în spiritul acesteia, intenția legiuitorului fiind aceea de a sancționa pasivitatea creditorului. Prin coroborarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 indicate anterior, se constată că legiuitorul a reglementat în mod echitabil situația arătată, reglementând de o manieră clară modalitatea în care curge termenul de prescripție.

Având în vedere că prescripția extinctivă este o sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv, stabilirea momentului începutului prescripției în sensul arătat anterior nu îndreptățește considerentele hotărârii recurate, care conduc la concluzia eronată că instituția prescripției ar fi deturnată de la finalitatea ei pe motiv că numai din momentul plații indemnizației comitentul poate exercita acțiunea în regres.

În speță, intimata A. a avut la dispoziție suficient timp pentru a acționa împotriva persoanelor responsabile de producerea pagubei, având în vedere că la data de 09.11.2015 a fost pronunțată decizia Tribunalului București, având caracter definitiv și executoriu. Prin urmare, de la data deciziei instanței de apel, 09.11.2015, în sarcina intimatei A., în calitatea sa de comitent, consfințită în mod definitiv prin decizia instanței de apel, s-a născut obligația de plată a despăgubirii acordată victimei - 500.000 euro, aceasta putând fi chiar executată silit, în lipsa unei plăți benevole.

Faptul ca plata despăgubirii a fost făcută la mai mult de un an mai târziu, respectiv la datele de 12.12.2016 și 03.01.2017, nu poate fi opus recurentei, intimata A. neputând-și invoca propria culpă potrivit principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria culpă pentru a obține protecția judiciară a unui drept).

Rezultă astfel ca s-a împlinit termenul general de 3 ani, modul de calcul al acestuia făcându-se cu respectarea dispozițiilor legale incidente, astfel că acțiunea reclamantei este prescrisă. Pentru aceste motive, se impune admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, care, fiind o excepție peremptorie, va împiedica judecata cauzei pe fond, soluția Tribunalului fiind corectă în sensul respingerii cererii ca prescrisă, impunându-se casarea hotărârii recurate.

În probațiune, recurenta-pârâtă C. a solicitat să se aibă în vedere înscrisurile aflate în dosarul de fond și de apel.

Recursul formulat de pârâtul B.

Recurentul-pârât B. a criticat, la rându-i, hotărârea instanței de apel pe motiv că este rezultatul unei încălcări și aplicări greșite a normelor de drept material referitoare la determinarea și calcularea termenului de prescripție extinctivă aplicabil în speță, respectiv cele ale vechiul C. civ., față de data săvârșirii pretinselor fapte ilicite (legea aplicabilă în timp nu a fost contestată de părți, de altfel, chiar reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile C. civ. din 1864).

Recurentul a arătat că, potrivit principiilor răspunderii civile delictuale, victima prejudiciului are dreptul să acționeze pentru despăgubiri, printr-o acțiune civilă, atât pe comitent, cât și pe prepus, la alegerea sa, concomitent sau succesiv (adică se poate îndrepta fie numai împotriva comitentului, fie numai a prepusului, fie împotriva ambilor).

În speță, victima a ales să se îndrepte numai împotriva intimatei-reclamante, în calitate de comitent, acțiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010

Cu toate acestea, comitentul are un drept de regres împotriva prepusului, pentru a-și recupera prejudiciul, iar acțiunea în regres a comitentului poate fi exercitată pe cale directă după ce a achitat terțului sau pe calea unei cereri de chemare în garanție.

Potrivit doctrinei și jurisprudenței întemeiate pe C. civ. din 1864, acțiunea în regres a comitentului împotriva prepusului este o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a prepusului pentru fapta proprie, ce are la bază subrogația legală (potrivit art. 1108 pct. 3 C. civ. din 1864 "subrogația se face de drept: (...) în folosul aceluia care, fiind obligat cu alții sau pentru alții la plata datoriei, are interes de a o desface"). În patrimoniul victimei există o acțiune civilă împotriva prepusului, iar aceasta este preluată de către comitent.

Prin plata prejudiciului, societatea A. S.A. s-a subrogat în drepturile victimei, având posibilitatea de a formula o acțiune în regres împotriva prepușilor, aceștia răspunzând pentru prejudiciul cauzat prin propriile fapte ilicite, însă a preluat creanța așa cum se afla în patrimoniul victimelor, neîncepând să curgă un nou termen de prescripție, nefiind în prezența nașterii unui drept subiectiv nou, distinct de dreptul deținut de către victime.

Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție (de exemplu decizia nr. 29/2020 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragrafele 131 și 132) în cazul subrogației în drepturile victimei, fiind vorba despre un transfer, creanța se mută în patrimoniul plătitorului, fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanța trece în patrimoniul subrogatului, cu toate accesoriile și garanțiile sale.

Prin urmare, prepusul poate opune comitentului toate apărările pe care le putea opune victimei, inclusiv prescripția dreptului material la acțiune.

Cu alte cuvinte, prin plata despăgubirii, comitentul nu devine titularul unui drept subiectiv distinct de dreptul la reparație mai înainte deținut de victimă pentru a beneficia de un alt drept material la acțiune în contra persoanei vinovate de pagubă, ci, prin efectul subrogației legale, respectivul drept subiectiv se transmite ope legis de la victimă către comitent, așa cum acesta se regăsea în patrimoniul victimei, împreună cu dreptul material la acțiune atașat și născut la momentul când și paguba și persoana ce a produs-o au fost identificate.

Pe cale de consecință, nu este corectă motivarea instanței de apel în sensul că termenul de prescripție curge de la data când intimata-reclamantă a plătit despăgubirile către victimă, având în vedere că dispozițiile art. 17 din Decretul nr. 167/1958 nu prevăd o asemenea soluție.

De altfel, o asemenea soluție nu poate fi primită, având în vedere că începutul termenului de prescripție trebuie să fie un moment obiectiv, în timp ce momentul plății efective este unul strict subiectiv, ce depinde de voința comitentului, în speță intimata-reclamantă A. S.A.

Mai mult decât atât, o asemenea interpretare nu poate fi primită și din perspectiva faptului că într-o asemenea situație comitentul ar putea plăti o obligație devenită naturală, iar prepusul nu ar putea opune o eventuală prescripție a dreptului material la acțiune.

Nu există nici un temei pentru a valida teza instanței de apel cu privire la curgerea termenului de prescripție de la data plății, având în vedere că de la această dată a avut loc doar transmiterea creanței prin subrogație, dreptul subiectiv fiind mutat din patrimoniul victimei în patrimoniul comitentului, împreună cu dreptul material la acțiune atașat și născut la momentul la care au fost cunoscute atât, paguba, cât și persoana care se face vinovată de ea, neîncepând să curgă un nou termen de prescripție distinct pentru comitent, nefiind în prezența nașterii unui nou drept subiectiv distinct de dreptul deținut inițial de victimă.

Nu poate fi primită susținerea conform căreia un act voluntar unilateral al debitorului obligației de plată, respectiv alegerea momentului când va plăti în mod benevol, să determine momentul de început al curgerii termenului de prescripție.

A admite o astfel de teză ar avea consecința ca, prin subrogări succesive realizate înaintea împlinirii termenului de prescripție pentru creditorul inițial și cei subrogați, termenul de prescripție să nu se împlinească niciodată, ceea ce este evident contrar scopului dispozițiilor legale referitoare la prescripție, o astfel de teză ar duce la eludarea normei legale referitoare la prescripția extinctivă.

Prin urmare, dreptul preluat de comitent se prescrie în același termen în care s-ar fi prescris dacă nu ar fi operat subrogația. În aceste condiții, termenul de prescripție pentru realizarea creanței este cel de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care începe să curgă conform art. 8 alin. (1) "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Din întreaga redactare a Decretului nr. 167/1958, reiese că prescripția este legată de drepturi, iar nu de persoanele care le exercită, astfel că, în cazul transmiterii drepturilor de creanță nu există niciun caz în care să înceapă să curgă un nou termen de prescripție pentru același drept, precum și că nu există niciun text de lege care să prevadă o altă modalitate de curgere de termenului de prescripție în cazul dreptului de regres.

La data plății are loc doar transmiterea creanței prin subrogație, aceasta fiind preluată de către comitent astfel cum se găsea în patrimoniul victimei.

În raport de aspectele anterior menționate, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune, prevăzut de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă de la data la care au avut loc intervențiile medicale asupra minore, respectiv 26.10.2007 și 29.10.2007. Prin urmare, termenul de prescripție a început să curgă cel mai devreme de la data de 26.10.2007, acela fiind momentul în care victimele au cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție a fost întrerupt prin introducerea cererii de chemare în judecată de către victime la data de 25.10.2010 și a început să curgă din nou la data când hotărârea pronunțată în acest dosar a rămas definitivă.

Având în vedere că procesul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 a început înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., rezultă că în privința hotărârilor pronunțate în acest dosar sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. din 1865.

În aplicarea art. 377 alin. (1) pct. 2 și 3 din acest cod, sentința civilă nr. 16453/06.10.2014 a rămas definitivă la data de 09.11.2015, la data pronunțării deciziei civile nr. 2535 prin care a fost respins ca nefondat apelul exercitat de A. S.A. împotriva acestei sentințe.

Prin urmare, la data de 09.11.2015 a început să curgă din nou termenul de prescripție al dreptului material la acțiune de 3 ani, care s-a împlinit la data de 09.11.2018. Or, cererea de chemare în judecată care face obiectul dosarului nr. x/2018 a fost formulată la data de 28.12.2018, deci cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de lege.

Mai mult decât atât, din cuprinsul art. 376 C. proc. civ. din 1865 rezultă că pot fi puse în executare silită (după ce au fost învestite cu formulă executorie) atât hotărârile care au rămas definitive, cât și hotărârile care au devenit irevocabile.

Din interpretarea gramaticală a acestui text, rezultă că legiuitorul nu a impus necesitatea ca hotărârea ce urmează să fie învestită cu formulă executorie să fie atât definitivă, cât și irevocabilă, fiind suficient ca hotărârea judecătorească să se încadreze într-una dintre aceste două situații. Rezultă, deci, că o hotărâre definitivă poate fi pusă în executare silită, nefiind obligatoriu ca aceasta să fi devenit irevocabilă.

Mai mult decât atât, vechiul C. proc. civ. nu numai că dădea posibilitatea ca o hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi desființată prin exercitarea unei căi extraordinare de atac să poată fi pusă în executare silită, dar reglementa și situația în care o asemenea desființare are loc, într-un astfel de caz aplicându-se dispozițiile legale referitoare la întoarcerea executării (art. 404

1

), s-a conchis prin motivele de recurs.

Recursul formulat de chemata în garanție D. SA

Prin cererea de recurs formulată, recurenta-chemată în garanție a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

- Excepția lipsei calității procesuale pasive a D., invocată în faza apelului, a fost soluționată cu încălcarea normelor de procedură ce reglementează judecata apelului, inclusiv cu nerespectarea limitelor devolutive ale apelului.

Astfel, instanța de apel a respins această excepție cu motivarea că, din moment ce chemata în garanție a formulat la rândul său apel incident, calitatea procesuală este automat atrasă în apel.

Or, cererea de apel depusă de reclamanta A. este formulată doar în contradictoriu cu pârâții B. și C.. De altfel, chiar și din lecturarea cererii de apel nu rezultă vreo critică adusă chemării în garanție (ce a fost respinsă în primă instanță ca rămasă fără obiect) sau față de D.. Prin urmare, nu se poate susține că ar fi vorba despre o atragere implicită a D. pe calea apelului principal.

Mai mult decât atât, un eventual apel principal formulat de către A. în contradictoriu cu D. ar fi fost lipsit de interes. Chiar dacă s-ar lua în considerare si opinia doctrinară potrivit căreia reclamantul ar putea formula apel principal și împotriva chematului în garanție, soluția rămâne aceeași, respectiv lipsa de interes a A., întrucât cererea de chemare în judecată nu a fost respinsă ca urmare a apărărilor formulate de D..

Este adevărat că și D. a invocat în fața primei instanțe excepția prescripției dreptului material la acțiune, însă instanța nu a admis excepția prin raportare la motive și momentele invocate de D.. În plus, excepția prescripției a fost invocată, întâi de toate, de către pârâți, astfel încât nu poate fi interpretată ca o apărare proprie a chematului în garanție. Chiar și în punctul de vedere doctrinar menționat mai sus, prezența interesului este admisă numai în situația când apărările proprii ale chematului în garanție determină soluția primei instanței, or, nu se aplică în această situație.

În consecință, pe apelul principal, lipsa calității procesuale pasive a D. este dincolo de orice îndoială, soluția dată de instanța de apel fiind vădit nelegală și contrară normelor de procedură.

În acest context, în măsura în care pârâta C. voia să atragă participarea D. în faza apelului, trebuia să formuleze apel provocat în condițiile art. 473 C. proc. civ.

Calitatea procesuală reprezintă titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în cadrul unui proces. Or, apelul incident poate fi îndreptat doar împotriva părții care a formulat apel principal, nu și împotriva altor intimați. Prin urmare, o persoană chemată în garanție nu poate avea calitate procesuală pasivă într-un apel incident, întrucât aceasta aparține doar apelantului principal.

Recurenta a susținut că dezlegarea dată prin decizia atacată este contrară dispozițiilor art. 472 C. proc. civ. și lasă fără efecte prevederile art. 473 din cod, ceea ce este inadmisibil ca rezultat al interpretării legii. Cu alte cuvinte, dacă s-ar admite interpretarea dată prin decizia atacată, instituția apelului provocat ar fi fără utilitate practică, din moment ce intimatul ar putea formula apel incident împotriva tuturor părților și terților, fără nicio diferență. O astfel de soluție este nelegală și trebuie cenzurată de către instanța de recurs.

Mai mult decât atât, din cuprinsul apelului incident formulat de intimata-pârâtă C. nu rezultă nicio referire la cererea de chemare în garanție, ceea ce demonstrează încă o dată caracterul întemeiat al excepției lipsei calității procesuale pasive a D..

Simplul fapt că D. a formulat apel incident nu poate nega dispozițiile imperative ale art. 473 C. proc. civ. și nici nu poate justifica legitimarea procesuală, care se apreciază în raport cu dispozițiile legale și nu după denumirea actelor procesuale. Instanța trebuia să analizeze excepția procesuală în raport cu dispozițiile legale și nu cu cererea de apel incident.

Dacă s-ar accepta raționamentul instanței de apel, s-ar ajunge la situații absurde în care partea poate să-și justifice calitatea procesuală prin formularea unui act procesual și, în același timp, să profite de lipsa calității prin nedepunerea unor acte procesuale.

Deși nu s-a relatat pe larg în cuprinsul încheierii de dezbateri, instanța de apel a insistat în repetate rânduri asupra calității procesuale active în formularea apelului incident. Este adevărat că D. nu a invocat și propria lipsă de calitate procesuală activă, întrucât aștepta dezlegarea dată excepției calității procesuale pasive. În lipsa unei dezlegări, nu putea anticipa o soluție favorabilă din partea instanței. De altfel, deși nu s-a reținut nici acest aspect în încheiere, reprezentantul convențional al D. a precizat, în momentul în care instanța i-a acordat cuvântul pe apelul incident, că susține admiterea acestuia doar în măsura în care instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive.

Fată de aceste aspecte, recurenta-chemată în garanție a înțeles să invoce și încălcarea dispozițiilor art. 248 alin. (3) C. proc. civ., unirea excepției cu fondul fiind nelegală.

În apel nu a fost administrată nicio probă nouă (aspecte menționate expres și la finalul pag. 18 din decizia atacată), ceea ce înseamnă că nu a existat premisa legală a unirii excepției cu fondul. Instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra excepției înainte de a discuta pe apelurile formulate în cauză.

În realitate, aceste nereguli procedurale au determinat și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive în apel. Instanța a insistat asupra invocării de către D. a lipsei calității sale procesuale, întrucât invocarea din oficiu a excepției ar fi echivalat cu o antepronunțare.

Practic, invocarea din oficiu a excepției lipsei calității procesuale active a D. în formularea apelului incident ar fi echivalat cu o admitere implicită a lipsei calității procesuale pasive. Excepția putea fi invocată de celelalte părți, însă acestea nu au înțeles să facă acest lucru.

Excepția lipsei calității procesuale active nu a fost pusă în discuție, nefiind invocată de nicio parte și nici de către instanță. Or, dacă instanța de apel admitea excepția lipsei calității procesuale pasive (soluția corectă potrivit dispozițiilor legale), automat, D. nu avea nici calitate procesuală activă pe apelul incident (soluție ce nu putea fi pronunțată prin decizie în lipsa punerii în discuție contradictorie). Practic, prin încălcări succesive ale legii, instanța a pronunțat o soluție total greșită.

În concluzie, D. a demonstrat lipsa calității procesuale pasive atât pe apelul principal al A., cât și pe apelul incident al intimatei C., astfel încât se impune admiterea excepției.

Recurenta a susținut, totodată, că soluția pronunțată de instanța de apel este nelegală prin raportare la limitele efectului devolutiv al apelului, în ceea ce privește aprecierea potrivit căreia termenul de prescripție a început să curgă de la momentul plății despăgubirii.

Astfel, niciuna dintre părți nu a susținut că dreptul material la acțiune s-a născut de la data efectuării plății către persoanele vătămate.

Instanța de apel, în cadrul căii de atac devolutive, se raportează la mijloacele de apărare, cererile și pretențiile invocate în fața primei instanțe și în cererea de apel. Apelul, deși provoacă o nouă judecată în fond a litigiului, reprezintă o cale de atac îndreptată împotriva unei hotărâri date de prima instanță, deci un mijloc de continuare a procesului, iar nu de dezvoltare a cadrului procesual. Cu alte cuvinte, efectul devolutiv vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Din moment ce prin decizie s-a admis apelul principal, rezultă că motivele care au determinat o astfel de soluție își au cauza în cererea de apel principal. Or, niciunde în cuprinsul apelului formulat de A. nu se pretinde că prescripția ar începe să curgă de la data plății despăgubirii. Mai mult, niciuna din păți nu a criticat sentința din această perspectivă.

Este adevărat că toate apelurile formulate au vizat începutul prescripției extinctive, însă fiecare parte s-a raportat la un moment specific. Cu alte cuvinte, poziția procesuală a părților s-a materializat într-un anumit moment și nu a vizat orice dată de la care ar putea curge dreptul material la acțiune.

Prin urmare, instanța de apel era ținută de apărările și criticile din cererea de apel principal, iar, în mod legal, admiterea apelului A. ar fi însemnat ca prin decizie să se constate că prescripția curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii nr. 16493/2014.

Intimata-reclamanta nu a susținut niciun moment o altă dată de la care ar începe să curgă dreptul material la acțiune. Toată apărarea față de excepția prescripției a avut în vedere data rămânerii definitive și irevocabile (în special, s-a insistat pe caracterul irevocabil al hotărârii). Acest lucru rezultă, cu claritate, atât din cuprinsul actelor depuse în fața primei instanțe, din încheierea de dezbateri și din cererea de apel.

De fapt, instanța de apel s-a erijat într-un veritabil apărător al reclamantei, adăugând elemente externe pentru a crea aparenta de legalitate a soluției date asupra excepției prescripției.

Este adevărat că instanța de fond s-a referit în considerentele sentinței la data plății, însă această mențiune a fost făcută cu titlu teoretic, nefiind o analiză a unui motiv invocat de vreo parte. De altfel, prima instanța a subliniat în mod expres (pag. 14 din sentință, ultimul alineat) că "reclamanta nici nu a efectuat o asemenea apărare".

În aceste condiții, a fost adăugat din oficiu un motiv de apel ce a fost admis, fără a se raporta la actele procesuale ale părților și limitele în care a fost învestită, cu încălcarea dispozițiilor art. 477 și art. 478 C. proc. civ.

Recurenta a mai susținut că, pe lângă nesocotirea limitelor efectului devolutiv, instanța de apel a încălcat și principiul disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.. Prin voința sa, apelantul limitează efectele analizei instanței de apel la motivele pe care le invocă; or, prin decizie au fost depășite limitele învestirii.

Chiar dacă s-ar fi reținut un alt moment de la care începe să curgă prescripția extinctivă, soluția corectă ar fi fost respingerea apelului principal, întrucât motivele invocate nu susțin desființarea hotărârii atacate.

De altfel, chiar în cuprinsul deciziei, instanța de apel reține că nu "poate primi susținerea apelantei-reclamante potrivit căreia termenul general de prescripție de 3 ani al dreptului la acțiune (art. 3 alin. (1) teza I Decretul nr. 167/1958) a început să curgă, în ceea ce o privește, la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 16493/06/10,2014". Or, din moment ce chiar instanța de apel susține că apelul A. este nefondat și nu poate primi motivele invocate, soluția de admitere a apelului este vădit nelegală.

Instanța de apel realizează un control judiciar, neavând posibilitatea să adauge elemente noi sau să se substituie uneia dintre părți. În apel nu este posibil să se modifice elementele stabilite la prima instanță, devoluțiunea operând în "granițele" trasate de părți.

În acest sens, recurenta-chemată în garanție a menționat că instanța de apel și-a depășit limitele învestirii și prin analiza pe care a efectuat-o cu privire la solidaritatea comitentului și a prepusului. Niciun motiv de apel nu a avut ca obiect solidaritatea obligațiilor.

În concluzie, având în vedere că instanța de apel a încălcat limitele stabilite prin cererea de apel principal, nesocotind astfel limitele efectului devolutiv al apelului, decizia este nelegală, impunându-se casarea acesteia.

- Decizia atacată este nemotivată în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, în sensul că dezlegarea dată acestei excepții este lacunară și se bazează pe motive străine de textele legale.

Recurenta a învederat că a invocat excepția prin raportare la faptul că apelul principal nu este formulat în contradictoriu cu chemata în garanție și nici nu rezultă vreo critică la adresa acesteia, iar apelul incident nu putea fi formulat decât în contradictoriu cu apelantul principal, nu și cu alți intimați.

Or, prin decizia atacată nu se analizează în niciun fel motivele invocate de D., ci se reține la nivel general că legitimarea procesuală este dată de formularea apelului incident.

Practic, unicul motiv al instanței de apel în respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive este faptul că D. nu și-a invocat și lipsa calității procesuale active. O astfel de motivare este lipsită de esență și echivalează cu o nemotivare a hotărârii, fapt care împiedică instanța de control judiciar să exercite controlul de legalitate asupra acesteia.

Instanța de apel trebuia să argumenteze de ce nu este incidentă instituția apelului provocat, de ce un apel incident poate atrage legitimare procesuală și pentru alți intimați, de ce apelul principal se extinde automat și împotriva D., deși niciun element din cuprinsul acestuia nu se referă la chemata în garanție, de ce formularea unui act procesual înfrânge caracterul imperativ al normelor procesuale.

Chiar dacă judecătorul nu-și întemeiază soluția pe anumite elemente din dosar, el este dator să motiveze de ce unele aspecte primează în fața altora, de ce au fost nesocotite anumite probe, de ce nu a fost analizată o apărare.

O analiză pur formală, generalistă și nefundamentată pe anumite aspecte concrete, precum cea din prezenta cauză, echivalează cu nemotivarea în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului și, totodată, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece nu asigură exigențele motivării unei hotărâri judecătorești și nu garantează dreptul la un proces echitabil (art. 6 CEDO).

- Instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958, în ceea ce privește momentul de la care curge prescripția extinctivă, dar și normele materiale din materia subrogației.

S-a susținut de către recurenta-chemată în garanție că, prin efectul subrogației, comitentul a preluat creanța, cu toate drepturile, acțiunile și garanțiile de care beneficiază. Practic, subrogația produce efectele de continuitate, prin substituirea calității de creditor. Debitorul îl privește pe subrogat în aceleași condiții cu creditorul originar, păstrând împotriva acestuia toate apărările și excepțiile.

Raportând aceste reguli la speța de față, rezultă că dreptul material la acțiune s-a născut la data de 03.12.2007. Din acel moment titularul creanței (familia G.) cunoștea paguba, dar și persoana care răspunde de ea. Ulterior, această creanță a fost transmisă către comitent prin efectul subrogației.

În subsidiar, recurenta-chemată în garanție a considerat că, cel mai târziu, momentul de începere a termenului de prescripție este data de 25.10.2010, data la care a fost formulată cerea de chemare în judecată în dosarul nr. x/2010. A. cunoștea toate elementele dreptului material la acțiune, astfel încât nașterea acestuia nu putea lua loc mai târziu. De altfel, intimata-reclamantă putea formula o cerere de chemare în garanție chiar de la acel moment, ceea ce înseamnă că dreptul la acțiune era născut, neputându-se considera că ar fi vorba despre o cerere prematură.

Prin urmare, din moment ce încă din anul 2010 A. se putea îndrepta împotriva prepușilor este absurd să se interpreteze diferit aceeași situație juridică atunci când intimata-reclamantă promovează acțiunea în regres pe cale separată. Fiind vorba despre același drept trebuie să se aplice același regim juridic.

S-a mai susținut că această interpretare a fost validată în practica judiciară a instanțelor naționale, recurenta indicând în acest sens hotărâri judecătorești pronunțate de Tribunalul București și de judecătorii.

Totodată, instanța de apel a apreciat în mod nelegal că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă este cel al plății despăgubirii de către comitent.

Pe lângă faptul că nu există nicio dispoziție legală care să prevadă că data plății marchează nașterea dreptului material la acțiune, plata reprezintă un moment subiectiv de început al curgerii prescripției. O plată poate echivala cu o recunoaștere și astfel s-ar ajunge la situații favorabile creditorilor, care ar amâna de fiecare dată plata, pentru a alege în mod discreționar momentul de la care se va calcula începutul curgerii prescripției extinctive.

În plus, plata este prin ea însăși un fapt personal al persoanei obligate, adică depinde de voința debitorului, ceea ce subliniază caracterul eminamente subiectiv al acestui moment. Dacă s-ar accepta ipoteza plății, s-ar eluda dispozițiile imperative ale legii care stabilesc cursul termenului de prescripție și ar fi lăsat la voința liberă a părților momentul de la care începe să curgă acest termen, în funcție de data la care comitentul dorește să plătească păgubitului despăgubirile.

Prescripția este legată de drepturi, iar nu de persoanele care le exercită, astfel că și în cazul transmiterii drepturilor de creanță nu există vreun caz în care să înceapă un nou termen de prescripție pentru același drept.

De altfel, comitentul putea formula o cerere de chemare în garanție în procesul cu persoanele vătămate, însă nu a înțeles să-și manifeste voința în acest fel. Din moment ce exista posibilitatea chemării în garanție, anterior plății, rezultă, în mod logic, că și dreptul material la acțiune s-a născut înaintea acestui moment.

De fapt, raționamentul instanței de apel pornește de la o premisă greșită. Subrogația este o cauză de transmitere a creanței, nicidecum o cauză de stingere, cum se reține eronat în decizie. Practic, instanța de apel interpretează subrogația din speță mai mult ca o novație, în sens că s-a stins vechea creanță și în patrimoniul comitentului s-a născut un nou drept, al cărui drept la acțiune se naște în alt moment decât creanța inițială. Pe lângă faptul că nu este vorba de transformare a obligației, nu sunt îndeplinite nici celelalte condiții ale novației.

Instanța de apel limitează în mod greșit apărările pe care le poate formula prepusul doar cu privire la condițiile angajării răspunderii civile delictuale și nu în raport cu toate elementele dreptului material la acțiune. O astfel de disociere a elementelor dreptului la acțiune este lipsită de suport legal și înfrânge logica dinamicii obligației, creanța fiind transferată (nu transformată sau stinsă) în ansamblul său.

Prin urmare, plata nu poate fi considerată ca fiind momentul de la care începe să curgă dreptul material la acțiune.

Recurenta s-a referit și la susținerea intimatei-reclamante, potrivit căreia prescripția dreptului material la acțiune curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2010.

În acest sens, a arătat că la momentul rămânerii definitive a sentinței pronunțate în dosarul nr. x/2010, ce are caracter executoriu, păgubitul cunoștea atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, faptul că hotărârea putea fi supusă unor căi extraordinare de atac care să determine desființarea ei nu este de natură să schimbe caracterul definitiv, aspect ce rezultă cu claritate din dispozițiile art. 17 alin. (3) ale Decretului nr. 167/1958.

În reglementarea instituției prescripției, cursul prescripției nu este condiționat de irevocabilitatea unei hotărâri, ci exclusiv de caracterul său definitiv, iar atât timp cât potrivit normelor de procedură civile aplicabile (art. 300 din vechiul C. proc. civ.) recursul nu suspendă executarea, data rămânerii definitive a hotărârii marchează momentul de la care A. era obligat să execute voluntar obligațiile stabilite prin sentință și, implicit momentul de la care aceasta a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, s-a conchis prin motivele de recurs.

Apărările formulate în cauză

Toate părțile au formulat întâmpinare la recursurile declarate, respectiv răspuns la întâmpinare.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, se impune a se preciza faptul că toți recurenții au formulat critici la adresa soluției regăsite prin decizia de apel și prin care instanța, admițând apelul principal al reclamantei A. S.A., dar respingând apelurile incidente declarate de pârâta C. și de intervenienta D. S.A. împotriva considerentelor sentinței prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca prescrisă, a anulat sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru soluționarea pe fond a cauzei.

Prin urmare, se impune ca toate criticile ce vizează modul de aplicare a legii referitoare la prescripția extinctivă să fie analizate concomitent, pentru expunerea cursivă a raționamentului juridic pe acest aspect, ce integrează răspunsul la argumentele invocate de fiecare parte.

Distinct, urmează a fi analizată critica recurentei-chemate în garanție vizând modul de soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale a acestei părți în calea de atac a apelului.

În ceea ce privește prescripția extinctivă, recurenții au formulat următoarele critici la adresa soluției din decizia de apel:

a) au fost încălcate limitele efectului devolutiv al apelului din perspectiva susținerilor apelantei-reclamante asupra momentului de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă (critică formulată de către recurenta-chemată în garanție D. S.A., întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.);

b) momentul de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă al dreptului la acțiunea în regres exercitată de către reclamantă a fost plasat în mod greșit la data plății efectuate de către reclamantă către victima prejudiciului (critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

a) Cât privește motivul de recurs vizând modul de aplicare a normelor de drept procesual de către instanța de apel, fundamentat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de către recurenta-chemată în garanție D. S.A. (în continuare, D.), Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, întrucât intimata-reclamantă nu a susținut în apel că dreptul material la acțiune s-a născut la data efectuării plății către persoanele vătămate, astfel încât admiterea apelului principal declarat de reclamantă putea fi determinată doar de admiterea criticii acesteia, în sensul că prescripția curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 16493/6.10.2014 pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București. Mai mult, niciuna dintre părți nu a i