Decizia nr. 524/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză instanța să îi oblige pe pârâți la plata sumei de 319.575 RON cu titlu de daune interese evaluate anticipat de părți în antecontractul autentificat cu nr. x/2007, cu plata cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 1034, art. 1066 și art. 1073 C. civ. din 1864.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 597/16.04.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții D. și, în consecință, a respins ca fiind prescrisă acțiunea civilă depusă de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C.; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții Biroul Notarului Public E. și E.; a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă depusă de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Biroul Notarului Public E. și E.; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de reclamanta A. și, în consecință, a respins ca fiind prescrisă cererea reconvențională depusă de pârâții reclamanți B. și C. în contradictoriu cu reclamanta parată A..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 504 A din data de 06 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta reclamantă-pârâtă A., împotriva sentinței civile nr. 597/16.04.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Biroul Notarului Public E. și E. și cu intimații pârâți-reclamanți B. și C.; a anulat în parte sentința civilă apelată, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâții-reclamanți ca neîntemeiată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea soluționării primului capăt de cerere; a menținut restul dispozițiilor sentinței; a obligat apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1190 RON către intimatul-pârât E..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 504 A din data de 06 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâții-reclamanți B. și C.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 21 iunie 2022, sub nr. x/2018. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea sentinței apelate ca fiind temeinică și legală. Recurenții-pârâți-reclamanți au arătat că au înțeles să critice decizia recurată în raport de cele constatate de instanța de apel cu referire la: aplicarea dispozițiilor noului C. civ. privind prescripția, în cauză prescripția începând să curgă la data de 17 august 2015, precum și la cauzele întreruperii prescripției. Astfel, au susținut că instanța de apel a analizat excepția prescripției prin raportare la noul C. civ. și a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune contrar dispozițiilor art. 1669 alin. (2) noul C. civ. De asemenea, au apreciat că analiza instanței s-a limitat doar la stabilirea normei incidente în cauză (noul C. civ.), fără a analiza și incidența dispozițiilor art. 1669 alin. (2) noul C. civ. În susținerea excepției prescripției, au făcut trimitere și la lipsa notificării în vederea încheierii contractului, anterior datei de 17 august 2015, astfel cum a fost stabilit de ambele părți în cuprinsul antecontractului (lipsa notificării pentru obligarea executării obligațiilor prevăzute în antecontractul de vânzare nr. x din data de 13 iulie 2007, anterior termenului de 17 august 2015; în speță, nu au fost puși în întârziere printr-o notificare prin care să li se fi pretins executarea obligației principale și să fi refuzat; nu este îndeplinită condiția privind punerea debitorului în întârziere, anterior executării obligației). În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisuri.

Apărările formulate în cauză 5.1 Întâmpinarea formulată de intimații-pârâți E. și Biroul Notarului Public E. Prin întâmpinarea formulată, intimații-pârâți E. și Biroul Notarului Public E. au învederat că prin decizia atacată s-a respins apelul declarat de A., iar soluția cu privire la respingerea acțiunii în contradictoriu cu aceștia a rămas definitivă. Prin urmare, înțeleg să nu formuleze apărări în prezentul recurs, cu atât mai mult cu cât motivele de recurs nu îi vizează. Totodată, au învederat că înțeleg să lase la aprecierea instanței de recurs soluția ce urmează a se pronunța, motiv pentru care, în virtutea principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanța urmează a se pronunța în limitele cererii de recurs. În drept au fost invocate dispozițiile art. 494 și urm. C. proc. civ. În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisuri. 5.2 Întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A. Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, a solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește excepția nulității recursului, intimata-reclamantă a susținut că, fiind o cale extraordinară de atac, în recurs recurenții sunt obligați, sub sancțiunea nulității, să se raporteze la considerentele acesteia și să le combată argumentat prin expunerea unui raționament juridic contrar. Or, în prezenta cauză, recurenții nu motivează în fapt și în drept care anume dispoziții ar fi fost încălcate de instanța de apel atunci când a stabilit legea aplicabilă prescripției. Recurenții au omis să indice norma de drept material ce a fost încălcată de instanța de apel, folosind un enunț generic, lipsit de acoperire argumentativă, aspect care denotă caracterul formal al criticii. De asemenea, a susținut că și criticile referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt cu totul străine de considerentele instanței de apel. În acest sens, recurenții au susținut inexistența notificărilor de întrerupere a cursului prescripției, pe când instanța de apel a reținut ca fapt întrerupător de prescripție recunoașterea dreptului rezultată din predarea imobilului la perfectarea antecontractului. Această neconcordanță rezultă din faptul că recurenții au preluat tale quale apărările formulate în apel. Totodată, a susținut că prin cererea de recurs nu a fost criticat aspectul recunoașterii dreptului ca fapt întrerupător de prescripție. Prin urmare, respectiva parte din hotărâre se bucură de autoritate de lucru judecat. Intimata-reclamantă a mai susținut că criticile recurenților nu vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, ci aspecte de temeinicie a hotărârii și de apreciere a materialului probator, fiind puse în discuție aspecte de fapt referitoare la conținutul notificărilor, data comunicării lor etc. Or, aceste motive țin de temeinicia hotărârii pronunțate în apel și nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În ceea ce privește caracterul nefondat al recursului, intimata-reclamantă a învederat referitor la regimul juridic aplicabil prescripției că recurenții au susținut că, în cazul de față, prescripția este reglementată de dispozițiile Decretului-Lege nr. 167/1958, iar nu de dispozițiile noului C. civ., fără a motiva în vreun fel această critică. De asemenea, recurenții au omis în mod intenționat că obligația pentru care se solicită antrenarea răspunderii a devenit exigibilă la data de 17.08.2015. Or, așa cum corect a reținut și instanța de apel, aplicarea legii în timp în materia prescripției se raportează la momentul exigibilității obligației, pentru că de la acel moment începe cursul prescripției extinctive, conform art. 2524 și art. 6 alin. (4) noul C. civ. Instanța de apel a observat corect că obligația de a perfecta contractul autentic de vânzare este afectată de un termen suspensiv. Astfel, în cauză se vor aplica prevederile noului C. civ., întrucât inclusiv art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958 stabilește că prescripția începe să curgă de la data când a expirat termenul, în situația în care dreptul este suspus unui termen suspensiv. În cazul de față termenul a expirat la data de 17.08.2015. Referitor la criticile privitoare la întreruperea cursului prescripției, intimata-reclamantă a învederat că respectivul motiv de recurs este străin de considerentul instanței de apel care a reținut că în speță întreruperea cursului prescripției a operat în temeiul recunoașterii dreptului creditorului ca efect al predării bunului. Această parte a hotărârii se bucură de autoritate de lucru judecat pentru că recurenții nu au înțeles să o critice în vreun fel. Instanța de apel a reținut că posesia imobilului a fost predată de la data încheierii antecontractului, această situație de fapt fiind un caz de recunoaștere tacită a dreptului promitentului-cumpărător de a încheia contractul de vânzare, iar pe cale de consecință o cauză de întrerupere a termenului de prescripție. Având în vedere această soluție, instanța de apel nu a mai analizat și celelalte critici ale hotărârii referitoare la notificările transmise recurenților, ca fapt întrerupător de prescripție. Susținerile recurenților, în sensul că analiza instanței de apel s-a limitat doar la stabilirea normei incidente în cauză (noul C. civ.), fără a analiza și incidența art. 1669 alin. (2) din noul C. civ., sunt contrazise de considerentele hotărârii atacate. Instanța a stabilit care este regimul juridic aplicabil prescripției și s-a pronunțat inclusiv cu privire la incidența în cauză a întreruperii prescripției prin recunoașterea dreptului creditorului, trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe conform solicitării din cererea de apel. S-a mai susținut de intimata-reclamantă că instanța de apel nu trebuia să analizeze art. 1669 alin. (2) C. civ., întrucât dispoziția nu este incidentă în speță. Acest text de lege reglementează termenul de prescripție al acțiunii de executare silită directă a antecontractului prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract. Or, acțiunea de față are ca obiect obligarea recurenților la plata despăgubirilor prevăzute cu titlu de clauză penală. De altfel, acest temei nu a fost invocat de recurenți în fața instanței de apel, astfel încât instanța a soluționat cauza cu respectarea principiului disponibilității. În concluzie, dispozițiile invocate de recurenți nu sunt incidente în cauza de față, iar motivele de recurs au un caracter vădit formal. În drept au fost invocate dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., art. 430 C. proc. civ., art. 6 alin. (4) noul C. civ., art. 2524 noul C. civ., art. 2537 pct. 1 noul C. civ. În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenții au solicitat respingerea excepției nulității invocate de intimata-reclamantă, susținând că aspectele evidențiate în cuprinsul memoriului de recurs reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii recurate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Aceste critici vizează aplicarea greșită a dispozițiilor noului C. civ. privind prescripția dreptului material la acțiune, precum și cauzele întreruperii prescripției. Referitor la caracterul nefondat al recursului, recurenții au solicitat să se constate că motivele de recurs sunt întemeiate. În drept au fost invocate dispozițiile art. 201 C. proc. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 ianuarie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților. Prin aceeași încheiere, instanța a tranșat și excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, reținând că sancțiunea reglementată de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. intervine doar în situația în care niciuna dintre criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurenții-pârâți critică hotărârea instanței de apel, invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâți raportat la constatările instanței de apel referitoare la aplicarea dispozițiilor Noului C. civ. în materie de prescripție, precum și la cauzele întreruperii prescripției. Astfel, prima critică vizează nemulțumirile recurenților-pârâți legate de regimul juridic aplicabil prescripției dreptului material la acțiune, apreciindu-se că sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, cum în mod corect a reținut prima instanță, iar nu dispozițiile Noului C. civ. așa cum a reținut instanța de apel, întrucât antecontractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat sub incidența C. civ. de la 1864. Această critică este nefondată. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca instanța să fi pronunțat o hotărâre care să fi fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Or, în contextul operațiunii de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, instanța de apel a constatat în mod corect că sunt incidente dispozițiile Noului C. civ. în materie de prescripție, întrucât legea care guvernează materia prescripției este cea aplicabilă la momentul la care începe să curgă termenul de prescripție, în cazul de față data la care a devenit exigibilă obligația de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, respectiv 17 august 2015. Înalta Curte reține că în cauză este vorba de un drept subiectiv civil afectat de modalități, în care modalitatea este termenul suspensiv, astfel că, în această situație, prescripția începe să curgă numai de la expirarea termenului suspensiv, respectiv de la data când obligația devine exigibilă. În cazul de față, prin voința lor, părțile au stabilit prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 iunie 2007 că termenul limită pentru semnarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică este 17 august 2015. Deci, acest termen de 17 august 2015, stabilit prin voința părților, este un termen suspensiv. Prin urmare, prescripția a început să curgă de la data împlinirii acestuia, când obligația a devenit exigibilă. Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (4) Noul C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legii care le-au instituit. Or, cum la data intrării în vigoare a Noului C. civ. (01 octombrie 2011) în speță prescripția nu începuse să curgă pentru a fi incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958, obligația asumată prin antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 iunie 2007 - obligația de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică - devenind exigibilă abia la data de 17 august 2015, acesta fiind momentul de la care prescripția a început să curgă, în mod just instanța de apel a considerat că sunt incidente dispozițiile Noului C. civ. în materie de prescripție. Chiar din cuprinsul textului art. 6 alin. (4) din Noul C. civ. reiese că pentru stabilirea legii aplicabile prescripției (ratione temporis) trebuie avut în vedere momentul de început al prescripției, iar nu momentul încheierii actului. Înalta Curte apreciază că este nefondată și, prin urmare, nu poate fi primită nici cea de-a doua critică referitoare la cauzele întreruperii prescripției. Cu privire la întreruperea prescripției, instanța de apel, în mod corect, a reținut că aceasta a fost întreruptă, întrucât posesia imobilului a fost predată reclamantei chiar la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, această situație reprezentând un caz de recunoaștere tacită a dreptului promitentului-cumpărător de a încheia contractul de vânzare-cumpărare. Înalta Curte reține că prin întreruperea prescripției extinctive se înțelege acea modificare a cursului ei constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte prescripții extinctive, cauzele de întrerupere fiind reglementate de dispozițiile art. 2537 C. civ. Astfel, o cauză generală de întrerupere a prescripției extinctive este recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie. Recunoașterea dreptului este orice manifestare unilaterală de voință făcută de cel în favoarea căruia curge prescripția, prin care se atestă existența unui drept potrivnic și care este de natură să producă asupra sa consecințe juridice negative. Deci, recunoașterea este un act unilateral (o mărturisire), recognitiv și irevocabil prin care autorul său renunță la beneficiul termenului de prescripție scurs până la acea dată. Indiferent dacă este expresă sau tacită, recunoașterea trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, pură și simplă și bineînțeles făcută în termenul de prescripție. În speță, se constată că părțile au încheiat la data de 13 iunie 2007 antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x având ca obiect apartamentul nr. x situat în București, Calea x, prin care au stabilit de comun acord ca predarea apartamentului să se facă necondiționat la aceeași dată, 13 iunie 2007, prețul fiind achitat integral. Prin urmare, este de necontestat faptul că reclamanta a intrat în posesia apartamentului la momentul încheierii antecontractului, având un drept de folosință asupra acestuia născut din acest act, și a exercitat posesia în mod netulburat până la momentul adjudecării apartamentului, respectiv 21 august 2018. Având în vedere că recurenții-pârâți nu s-au împotrivit în niciun fel posesiei exercitate de intimata-reclamantă, atitudinea lor echivalează cu o recunoaștere a dreptului acesteia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare. Faptul intrării reclamantei în folosința apartamentului chiar de la data semnării promisiunii de vânzare-cumpărare are semnificația neîndoielnică a recunoașterii dreptului a cărui acțiune se prescrie de către cei în favoarea cărora curge prescripția (în speță recurenții-pârâți), recunoaștere ce constituie, potrivit art. 2537 pct. 1 C. civ., cauză de întrerupere a prescripției, care acționează asupra termenului de prescripție producând efectul său întreruptiv. Așadar, nu pot fi primite criticile ce vizează cauza de întrerupere a prescripției, motivat de faptul că recurenții-pârâți nu au fost puși în întârziere, întrucât instanța de apel a analizat cauzele de întrerupere a prescripției în ordinea cronologică dată de apariția lor și, evaluând elementele de fapt ale cauzei, a concluzionat în mod corect că, de vreme de recurenții-pârâți nu s-au împotrivit în niciun fel posesiei exercitate de intimata-reclamantă, atitudinea lor nu poate avea altă semnificație decât o recunoaștere tacită a dreptului suspus prescripției, recunoaștere ce a produs efectul întreruptiv al termenului de prescripție. Prin urmare, nu s-a mai impus analiza celorlalte critici referitoare la cauzele de întrerupere a prescripției. Având în vedere că executarea în natură a obligației de către recurenții-pârâți a devenit imposibilă de la data de 21 august 2018 (imobilul fiind adjudecat de numitul F.), intimata-reclamantă nu mai poate solicita decât despăgubiri pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce a și făcut prin prezenta acțiune, solicitând instanței obligarea pârâților la plata sumei de 319.575 RON, cu titlu de daune interese evaluate anticipat de părți prin clauza penală stipulată în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 iunie 2007. Ca atare, termenul de prescripție pentru o astfel de acțiune începe să curgă, cum în mod just a reținut instanța de apel, de la data de 21 august 2018. Astfel, față de data introducerii acțiunii, 28 august 2018, în mod corect s-a apreciat că termenul de prescripție nu s-a împlinit. Prin urmare, este legală și corectă soluția din apel cu privire la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâții-reclamanți. În ceea ce privește susținerea recurenților-pârâți cum că instanța de apel nu a analizat incidența dispozițiilor art. 1669 alin. (2) C. civ., Înalta Curte constată că acest temei de drept nu a făcut obiectul analizei instanței de apel, fiind invocat pentru prima dată pe calea recursului. În consecință, această susținere nu poate fi analizată direct în recurs. În ceea ce-i privește pe intimații-pârâți E. și Biroul Notarului Public E., Înalta Curte constată că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu aceste părți, iar pe calea recursului nu au fost aduse critici cu privire la această soluție, devenind astfel definitivă. În consecință, pentru argumentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate pentru faza procesuală a recursului de către intimata-reclamantă, cheltuieli în cuantum de 9.915 RON ce reprezintă onorariul de avocat, Înalta Curte apreciază că această sumă apare ca fiind prea mare în sensul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. față de complexitatea cauzei și de activitatea depusă în concret de apărătorul ales al părții, materializată prin formularea unei întâmpinări și prin prezența la un termen de judecată, singurul acordat în recurs. Prin urmare, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va reduce cheltuielile de judecată la suma de 6000 RON. Pe cale de consecință, având în vedere că recurenții-pârâți sunt părți căzute în pretenții, în baza dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sumă de 6000 RON, în favoarea intimatei-reclamante A..