Decizia nr. 1302/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la 18.04.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., rezoluțiunea antecontractului din data de 06.04.2011 și repunerea părților în situația anterioară, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 39.895 euro (echivalent a 178.370,54 RON), sumă achitată în temeiul antecontractului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1549 alin. (1) și art. 1554 din C. civ. Prin sentința civilă nr. 328/18.01.2017, Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1572/22.10.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât. A respins acțiunea, ca prescrisă. A obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 5500 RON cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1374/A/06.11.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1572/22.10.2023 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. A anulat în parte sentința apelată. A admis în parte acțiunea. A obligat pârâtul la restituirea, către reclamantă, a sumei de 11.350 euro cu titlu de plată nedatorată. A menținut soluția primei instanțe referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune privind rezoluțiunea antecontractului din data de 06.04.2011. A obligat reclamanta la plata, către pârât, a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în etapa procesuală a fondului. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât în apel, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1374/A/06.11.2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs ambele părți. Recurenta-reclamantă A. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului acesteia, cu consecința respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune în ce privește capătul de cerere vizând rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și restituirea avansului plătit. Recurenta a arătat că prin apelul formulat a învederat că prima instanță a reținut greșit argumentul prescripției dreptului material la actiune, arătând că reclamanta ar fi putut acționa în sensul primului petit al acțiunii introductive, începând cu decembrie 2012, atunci când a constatat că pârâtul a încălcat obligația contractuală esențială de a-i pune la dispoziție în folosință imobilul în litigiu, această împrejurare factuală fiind probată atât cu martorul C., cât și cu răspunsul la interogatoriu al pârâtului. În realitate, părțile au continuat pentru o perioadă executarea obligațiilor din antecontract, în sensul că recurenta a plătit în continuare pârâtului suma de 11.500 euro, împrejurare ce rezultă din înscrisurile de la dosar și din depoziția martorului C.. Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că prima instanța a admis în mod corect excepția prescripției dreptului material la actiune în ceea ce privește primul capăt al acțiunii introductive, atâta vreme cât recurenta ar fi putut promova respectiva pretenție încă din decembrie 2012, în vreme ce acțiunea introductivă a fost promovată în aprilie 2016. Instanța a arătat că nu au existat cauze de întrerupere sau suspendare a curgerii termenului de prescripție. A mai arătat recurenta că decizia primei instanțe este nelegală, întrucât nu este motivată, respectiv instanța de apel a ignorat întâmpinarea pârâtului care a arătat că este de acord să vândă recurentei casa din comuna Glina, împrejurare care echivalează cu o recunoaștere a dreptului acesteia din partea debitorului de natură a întrerupe termenul de prescripție. În consecința, recurenta solicită să se constate că prima instanța a soluționat eronat primul capăt de cerere prin reținerea excepției dreptului material la acțiune, urmând ca, în condițiile art. 497 din C. proc. civ., hotărârea recurată să fie casată, iar cauza să fie trimisă spre rejudecare instanței de apel. Recurentul-pârât B. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., solicitând anularea deciziei recurate și, rejudecând pe fond, să se respingă acțiunea, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul-pârât a contestat hotărârea instanței de apel, care a obligat la restituirea unei sume de bani cu titlu plată nedatorată, în condițiile în care plățile au fost realizate în baza unui antecontract de vânzare-cumpărare valabil. De asemenea, a arătat că instanța nu a analizat cererea principală prin raportare la culpa contractuală a reclamantei și nu a ținut cont de faptul că aceasta a denunțat unilateral contractul, acumulând restante considerabile. Recurentul a subliniat că instanța de apel a calificat greșit plățile efectuate ulterior datei de 03.12.2012 drept plăți nedatorate, deși acestea au fost făcute cu mențiunea "rată contract" și în contul specificat în convenție. Astfel, instanța nu a respectat prevederile art. 1174 C. civ. de la 1864, care confirmă valabilitatea unui act juridic pentru drepturile și obligațiile asumate prin acesta. Totodată, recurentul a invocat faptul că instanța de apel a aplicat eronat prevederile privind prescripția dreptului material la acțiune. Aceasta a considerat întreaga acțiune prescrisă, fără a distinge între sumele achitate anterior datei de 03.12.2012 și cele ulterioare. Antecontractul având valabilitate până în 2026, obligațiile părților rămân în vigoare până la această dată, iar prescripția invocată nu poate anula caracterul valabil al convenției inițiale. Or, potrivit convenției părților, singura condiție rezolutorie era neplata ratelor, nu și lipsa folosirii imobilului. În plus, reclamanta a încetat plățile în mod unilateral, acumulând restanțe de 8.133 euro, conform expertizei contabile efectuate în cadrul procesului de fond. În aceste condiții, reclamanta nu poate pretinde restituirea unor sume plătite conform convenției, iar instanța de apel trebuia să rețină culpa acesteia pentru nerespectarea obligațiilor contractuale.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au formulat puncte de vedere la raport. Prin încheierea din 19.03.2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1374/A din 06 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A stabilit termen de judecată în ședință publică, la 11.06.2025, ora 9 00 , completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. I. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., invocat de către ambii recurenți este întemeiat. În cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. sunt menționate trei ipoteze, care conduc la casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenta este ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii. Prin recursul declarat de A., se invocă că instanța de apel nu a expus considerentele, pentru care nu a reținut existența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind o motivare insuficientă. Prin recursul declarat, D. a susținut lipsa motivării cu privire la inexistența unei condiții rezolutorii referitoare la posesia și folosința imobilului pe perioada derulării contractului și că există o motivare contradictorie cu privire la valabilitatea antecontractului și natura juridică a plăților efectuate de A., începând cu luna septembrie 2013. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Potrivit art. 13 C. proc. civ. dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății". Art. 6 CEDO stabilește că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. Se reține că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de față relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității. Astfel, procesul civil este creația părții, care îl declanșează și a părții chemate în proces. Principiul contradictorialității constă în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluționarea pricinii deduse judecății, iar o altă formă de existență a acestui principiu se manifestă prin obligația instanței de a supune discuției părților toate elementele cauzei deduse judecății, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare. Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanție că instanță a analizat susținerile părților, argumentele și probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătorești. Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171). Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Curtea europeană a reținut în jurisprudența sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81]. Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor, pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine și părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-și expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare. Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt întemeiate criticile formulate de către ambii recurenții referitoare la existența unei motivări sumare și incomplete a instanței în analizarea incidenței cauzelor de întrerupere a termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, a inexistenței unei clauze rezolutorii cu privire la obligația promitentului-vânzător de a asigura posesia și folosința imobilului și a unei motivări contradictorii sub aspectul naturii juridice a sumelor achitate de recurentul-reclamant în condițiile menținerii valabilității antecontractului de vânzare-cumpărare. Astfel, instanța de apel a reținut incidența prescripției dreptului material la acțiune în promovarea demersului judiciar având ca obiect rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, fără a cerceta în mod concret conținutul obligațiilor asumate de părți prin antecontractul de vânzare-cumpărare și fără a efectua o analiză detaliată a acestora. Pornind de la coordonatele, prin care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că promitentul-vânzător nu și-a îndeplinit obligația contractuală de a asigura folosința și posesia imobilului de către promitentul-cumpărător, fără a cerceta apărările formulate în sensul că promitentul-vânzător nu și-a asumat nicio obligația contractuală în acest sens, ci doar obligația de a vinde imobilul la termenul stabilit de către părți, precum și garanțiile și obligațiile asumate la art. 5 din antecontract. Printre aceste obligații convenționale este menționată expres obligația de a nu înstrăina pe durata antecontractului, imobilul către terțe persoane și obligația de confidențialitate, nu este stipulată în mod expres și obligația de a asigura folosința și posesia imobilului, obiect al antecontractului. Instanțele de fond au apreciat că părăsirea imobilului de către promitentul-cumpărător în luna decembrie 2012 reprezintă o neexecutare a obligației contractuale antereferite asumate de către promitentul-vânzător, fără a decela dacă exista sau nu în sarcina promitentului-vânzător această obligație prin analizarea voinței părților reliefată în cuprinsul clauzelor contractuale, în condițiile în care poziția procesuală a pârâtului ilustrată prin actele procedurale depuse - întâmpinarea în calea de atac a apelului- și probatoriul administrat- răspunsurile la interogatoriu- a fost în sensul nerecunoașterii existenței acestei obligații și a părăsirii de bunăvoie a imobilului de către promitentul-cumpărător. În condițiile în care s-a reținut incidența rezoluțiunii judiciare, drept consecință a nerespectării obligației de a asigura posesia și folosința imobilului, susținerile și apărările formulate de către pârâtul B. erau esențiale pentru dezlegarea corectă a cauzei deduse judecății și, implicit, stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune în rezoluțiune, iar instanța avea îndatorirea de a-și expune propriul raționament. În plus, instanța supremă constată că nu există nicio motivare referitoare la motivele, pentru care promitenta-cumpărătoare a părăsit imobilul în luna decembrie 2012, împrejurări relevante pentru aprecierea neexecutării culpabile a obligației de către debitorul acesteia, în ipoteza în care se reține existența acesteia. De asemenea, instanța devolutivă nu a cercetat criticile apelantei în sensul că, după părăsirea imobilului de către aceasta în luna decembrie 2012, raporturile contractuale dintre părți au continuat, fiind reluată plata ratelor de către promitenta-cumpărătoare și acceptate de către promitentul-vânzător, iar acesta din urmă i-a asigurat folosința altui apartament, împrejurări care echivalează cu recunoașterea dreptului creditorului obligației neexecutate, în accepțiunea dispozițiilor art. 2538 din C. civ., fiind o cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripție. Analizarea detaliată a tuturor criticile și apărărilor formulate era relevantă pentru aprecierea incidenței cauzei de rezoluțiune - neexecutarea obligației de a asigura folosința și posesia imobilului- a cursului termenului de prescripție și a existenței unei cauze de întrerupere a cursului prescripție. În lipsa acestei analize, nu se poate aprecia că instanța și-a îndeplinit obligația legală de a examina în mod efectiv cauza dedusă judecății, sub toate aspectele invocate și că hotărârea pronunțată respectă exigențele impuse atât de drept intern, cât și de dreptul european. În al doilea rând, Înalta Curte de Casație și Justiție decelează existența unei motivări contradictorii a instanței de apel, întrucât, pe de o parte a reținut că "aceste sume de bani (ratele plătite începând cu luna septembrie 2013) au fost achitate în legătură cu raportul juridic care s-a născut între părți în legătură cu imobilul situat în București". Pe de altă parte, în următorul paragraf a menționat că "în condițiile în care niciuna dintre părți nu a probat existența actului juridic pretins a fi fost încheiat între părți, respectiv antecontract sau contract de locațiune, curtea reține că în patrimoniul reclamantei nu s-a născut în mod valabil obligația de a plăti sumele de 700 euro lunar" și că, în aceste condiții devin aplicabile dispozițiile art. 1341 din C. civ. Instanța supremă evidențiază că, pe de o parte, instanța devolutivă reține dovedirea unui raport juridic intervenit între părți în legătură cu imobilul situat în București, str. x, iar, pe de altă parte susține că, în lipsa probării existenței unui act juridic intervenit între părți se impune restituirea sumelor achitate cu titlu de rate, făcând abstracție de existența antecontractului de vânzare-cumpărare a imobilului din Comuna Glina, care nu a fost rezolvit și a cărui durată de valabilitate expiră la data de 25.09.2026, conform mențiunilor exprese din cuprinsul acestuia. Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că pentru a fi incidente dispozițiile art. 1341 din C. civ. privind existența unei plăți nedatorate trebuie îndeplinite următoarele condiții: prestația care a avut loc să fi avut semnificația unei plăți; datoria să nu existe din punct de vedere juridic și plata să fi fost făcută din eroare. Prin plată nedatorată se înțelege executarea de către o persoană a unei obligații la care nu era ținută, pe care a făcut-o din eroare și pe care nu intenționează să o restituie altuia. În condițiile în care antecontractul de vânzare-cumpărare era valabil și perfect aplicabil între părți, având în vedere perioada de valabilitate a acestuia, precum și existența art. 6.1 din contract, care permite debitorului obligației de plată a ratelor să le achite până cel mai târziu la data expirării antecontractului, motivarea instanței în sensul inexistenței unei datorii a reclamantei A. față de pârâtul B. este contradictorie. Având în vedere toate considerentele expuse, se constată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., împrejurare față de care va admite recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1374/A din 06 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa în tot decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului la curtea de apel, urmând ca instanța de trimitere să aibă în vedere îndrumările relevate în cuprinsul hotărârii pronunțate. Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.- aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune în rezoluțiunea antecontractului, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă că nu poate proceda la analizarea acestui motiv de recurs, în condițiile în care instanțele devolutive nu au clarificat existența sau nu a cauzelor de rezoluțiune invocate, precum și incidența dispozițiilor art. 2538 din C. civ.. Cu toate acestea, instanța de apel va lua în considerare criticile formulate în rejudecarea apelului. Pentru aceste considerente,