Decizia nr. 1590/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, secția civilă la 2 octombrie 2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la restituirea prețului de 950.000 RON, actualizat cu dobânda legală și rata inflației, iar, în condițiile în care față de aceasta nu se poate desfășura executarea silită, obligarea pârâtei C. S.A. la restituirea prețului de 950.000 RON, actualizat cu dobânda legală și rata inflației. Prin precizarea depusă la 26 iunie 2019, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâtei debitoare B. S.A. la plata sumei de 950.000 RON, actualizată cu dobânda legală și cu rata inflației, reprezentând prețul plătit pentru imobilele adjudecate prin actul de adjudecare nr. 3/23.11.2006, să se constate că adjudecatarul nu se poate îndestula de la debitoarea B. S.A., având în vedere starea de faliment a acesteia, astfel că intervine răspunderea creditorului, solicitând, în consecință, obligarea pârâtelor C. S.A. și C. la restituirea prețului de 950.000 RON, actualizat cu dobânda legală și cu rata inflației.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 494/15.07.2019, Tribunalul Călărași a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta să plătească pârâtei C. S.A. suma de 24.119,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 187A/05.02.2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamantă, a admis apelul incident formulat de pârâtele C. S.A. și C., a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate și a obligat apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte C. S.A. suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul de avocat, ce a fost redus conform art. 274 alin. (2) din C. proc. civ. 1865.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 30 septembrie 2022, a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, modificarea deciziei civile recurate și, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. În susținere, recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, susținând că este nelegală soluția instanței de apel privind admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, sens în care a învederat următoarele argumente: Termenul de prescripție curge de la data la care se constată că debitorul urmărit nu are bunuri urmăribile sau există o imposibilitate de valorificare a unor astfel de bunuri, fiind greșit raționamentul instanței de apel, în sensul că acțiunea întemeiată pe art. 522 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, fiind o acțiune subsidiară, în măsura în care este prescrisă față de debitoarea B. S.A, este prescrisă și față de creditoarea C. Contrar celor reținute de către instanța de apel, au fost efectuate mai multe demersuri care au întrerupt cursul termenului de prescripție. Astfel, la 15.06.2010, a formulat o notificare/invitație la conciliere către intimata C., înscris ce reprezintă punere în întârziere. La 20.04.2011, a formulat cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011, având ca obiect răspundere delictuală. La 01.11.2011, C. a plătit societății D. S.R.L. prețul achitat pentru adjudecarea bunurilor B. S.A. la aceeași licitație, recunoscând că a încasat în mod nelegal sumele primite cu ocazia licitației, prescripția fiind întreruptă prin recunoașterea dreptului. Totodată, la 15.02.2013, a formulat plângere penală și cerere de constituire ca parte civilă, ce au fost soluționate prin ordonanța nr. 2640/P/2012 din 24.04.2018, menținută definitiv prin încheierea din 12.12.2018 pronunțată de Judecătoria Oltenița în dosarul nr. x/2018. Organele de urmărire penală au constatat că există prejudiciu, însă faptele nu au caracter penal, astfel că prescripția a fost întreruptă cât timp au durat cercetările penale, respectiv până la 24.04.2018, moment după care curge un nou termen de prescripție, astfel că cererea de chemare în judecată a fost depusă înăuntrul termenului de prescripție. Pe de altă parte, în mod nelegal instanța de apel a atribuit dreptului la acțiune un caracter unitar, atât față de debitoare, cât și față de creditorul care a încasat prețul de adjudecare, în condițiile în care dreptul la acțiune față de creditorul care a încasat prețul de adjudecare nu are același parcurs ca dreptul la acțiune față de debitorul executat silit. Conform art. 522 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, acțiunea în regres față de creditorul care a încasat prețul de vânzare are un caracter diferit de acțiunea în regres față de debitor, în sensul că dreptul la acțiune față de creditor se naște în măsura în care adjudecatarul nu s-a putut îndestula de la debitor. Or, nu putea să înscrie creanța la masa credală, întrucât s-a născut ulterior deschiderii procedurii insolvenței intimatei B. S.A. Mai mult, față de starea de insolvență a debitoarei, erau aplicabile prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006, în sensul că, de la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Ca atare, nu avea posibilitatea de a derula o procedură de executare silită față de debitoare, iar orice acțiune judiciară îndreptată împotriva acesteia urma a fi suspendată. Prin urmare, nu i se poate imputa o eventuală pasivitate, din moment ce prevederile legale, coroborate cu starea de insolvență a debitoarei, o împiedica să deruleze cu succes acțiuni judiciare sau proceduri de executare silită. Prescripția nu poate curge împotriva celui care nu poate să acționeze, iar, conform art. 40 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripție a acțiunilor prevăzute la art. 36 din aceeași lege. Prin urmare, prescripția dreptului la acțiunea în regres față de debitoarea B. S.A. a fost suspendată, inclusiv acțiunea în regres față de creditorul C. S.A., cel care a încasat prețul plătit de adjudecatar. Referirea pe care o face instanța de apel la art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 nu poate fi primită, întrucât textul de lege nu mai este în vigoare și oricum se referea la creanțe ce au un caracter cert și nu litigios. Or, dreptul pe care îl opune intimatelor nu are până în prezent o recunoaștere judiciară. Recurenta-reclamantă a mai susținut și a argumentat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a angaja răspunderea intimatei C. S.A. pentru evicțiune, învederând în esență că este vorba despre o tulburare de drept, pierzând dreptul de proprietate, întrucât actele de executare silită au fost anulate, că motivul evicțiunii a fost anterior vânzării, dat fiind că, anterior licitației publice din 23.11.2006, intimata C. S.A. și prepusul său nu au anunțat A.J.F.P. Oltenița despre organizarea licitației de către un executor bancar, precum și că motivul evicțiunii nu a fost cunoscut de cumpărător. Cererea de recurs a fost legal timbrată cu 50 RON taxă judiciară de timbru

Apărările formulate în cauză La 07.12.2022, intimatele-pârâte C. S.A. și C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că soluția instanței de apel este legală, în cauză intervenind prescripția dreptului material la acțiune și nefiind incident niciunul dintre cazurile de întrerupere. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Prin decizia civilă recurată, s-a respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamantă, s-a admis apelul incident declarat de pârâta C. S.A. și s-a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă, instanța de apel reținând în esență că este prescris dreptul material la acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 522 din C. proc. civ. de la 1865, în condițiile în care termenul de prescripție a început să curgă la 25.05.2010 și s-a împlinit la 25.05.2013, cu mult anterior introducerii cererii de chemare în judecată, fără a interveni vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului său. Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 309 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, susținând că decizia civilă recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează prescripția dreptului material la acțiune. Având a analiza acest motiv de recurs, astfel cum a fost argumentat de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că este nefondat. Preliminar, se reține că instanțele de fond au analizat pretențiile deduse judecății din perspectiva dispozițiilor art. 522 din C. proc. civ. de la 1865, conform cărora: "(1) Dacă a fost evins total sau parțial, adjudecatarul îl poate acționa pe debitorul urmărit pentru a fi despăgubit. (2) În măsura în care nu se poate îndestula de la debitor, adjudecatarul îi poate acționa pe creditorii care au încasat prețul de adjudecare, în limita sumei încasate." Această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs, toate părțile fiind de acord că litigiul este guvernat de dispozițiile Codului din 1865. În acest sens, se reține că, prin sentința civilă nr. 867/25.04.2007 pronunțată de Judecătoria Oltenița în dosarul nr. x/2006, definitivă prin decizia civilă nr. 90R/02.02.2008 pronunțată de Tribunalul Călărași, au fost admise contestațiile la executare conexate formulate de creditoarele A.F.P.C. Oltenița și E. S.A. și au fost anulate actele de executare subsecvente vânzării la licitația din 23.11.2006 a bunurilor imobile înscrise în cartea funciară nr. x, aflate în proprietatea debitoarei B. S.A., situate în comuna Mănăstirea din județul Călărași, respectiv imobilele cu nr. cadastrale x. Ulterior, prin sentința civilă nr. 377/26.02.2009 pronunțată de Judecătoria Oltenița în dosarul nr. x/2009, definitivă prin nerecurare, s-a admis cererea formulată de către debitoarea B. S.A. și s-a dispus întoarcerea executării silite și restabilirea situației anterioare pentru imobilele identificate prin procesele-verbale nr. x din 23.11.2006, printre care și imobilele adjudecate de A. S.R.L. În baza acestei hotărâri judecătorești definitive, dreptul de proprietate asupra imobilelor a fost intabulat în cartea funciară în favoarea B. S.A., prin încheierile nr. 5597/25.05.2010, nr. 5598/25.05.2010 și nr. 5599/25.05.2010. Ca atare, suma de 950.000 RON, pretinsă de recurenta-reclamantă în litigiul de față, cu titlu de preț plătit pentru adjudecarea imobilelor ce se aflau în proprietatea debitoarei B. S.A., reprezintă o creanță care s-a născut la 25.05.2010, când a fost evinsă de imobilele adjudecate. Pierderea dreptului de proprietate al recurentei-reclamante s-a produs la momentul radierii dreptului său de proprietate din cartea funciară și al intabulării dreptului de proprietate în favoarea debitoarei B. S.A. Independent de momentul la care a avut loc evicțiunea, recurenta-reclamantă a susținut că termenul general de prescripție (3 ani) curge de la data la care se constată că debitorul nu are bunuri urmăribile sau că există o imposibilitate de valorificare a unor astfel de bunuri, învederând că în mod greșit instanța de apel a reținut că acțiunea îndreptată împotriva creditorului are caracter subsidiar și că, în măsura în care acțiunea este prescrisă față de debitoarea B. S.A., este prescrisă și față de creditoarea C. S.A.. Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor critici de recurs. Sub un prim aspect, având în vedere obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, instanța de apel a constatat în mod corect că pretențiile deduse judecății se pliază întocmai acțiunii reglementate de art. 522 din C. proc. civ. de la 1865, care presupune ca adjudecatarul evins să îl acționeze în judecată pe debitorul urmărit, pentru a fi despăgubit ca urmare a evicțiunii, iar, în măsura în care nu se poate îndestula de la debitor, să se îndrepte împotriva creditorului care a încasat prețul de adjudecare, în limita sumei încasate de acesta. Într-adevăr, în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanta a înțeles să acționeze atât împotriva debitoarei B. S.A. (primul capăt de cerere), cât și împotriva creditoarei C. S.A. (al doilea capăt de cerere), plecând de la premisa că nu se poate îndestula de la debitoarea aflată în procedura falimentului. Din cuprinsul acțiunii rezultă fără echivoc că recurenta-reclamantă a pretins, ca urmare a evicțiunii totale, să fie despăgubită, în principal, de debitoarea B. S.A., iar, în subsidiar, de creditoarea C. S.A., neformulând o cerere îndreptată doar împotriva creditoarei pentru restituirea prețului de 950.000 RON, consecutiv anulării actului de adjudecare din 2006. În al doilea rând, referitor la structura acțiunilor reglementate de art. 522 din C. proc. civ. din 1865, instanța de apel a apreciat în mod just că adjudecatarul se poate îndrepta împotriva debitorului urmărit, pe calea unei acțiuni în angajarea răspunderii pentru evicțiune, iar, în măsura în care nu se poate îndestula de la debitor, se poate îndrepta și împotriva creditorilor care au încasat prețul de adjudecare, însă răspunderea acestora este una subsidiară și limitată la suma încasată de creditori în urma executării silite. Astfel, art. 522 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 instituie premisa care dă terțului adjudecatar dreptul la despăgubiri pentru ipoteza încălcării de către debitorul înstrăinător a obligației de garanție contra evicțiunii. Răspunderea este a debitorului și nu se prezumă, fiind condiționată de formularea unei acțiuni împotriva acestuia, ocazie cu care sunt verificate condițiile răspunderii debitorului pentru evicțiune, iar, în caz afirmativ, se stabilește dreptul la despăgubiri al terțului adjudecatar. Obligația de reparare a prejudiciului astfel stabilit revine, în mod firesc, tot debitorului, acesta fiind ținut să garanteze, în calitate de înstrăinător, pe adjudecatar contra evicțiunii. În continuare, la alin. (2) se reglementează ipoteza în care, după stabilirea răspunderii debitorului și a dreptului la despăgubiri al adjudecatarului, acesta din urmă, încercând să pună în executare titlul obținut, nu se poate îndestula de la debitor. Într-o astfel de ipoteză, legiuitorul permite adjudecatarului să își valorifice dreptul la despăgubiri, anterior stabilit față de debitor, pe seama creditorului, care va fi ținut să răspundă exclusiv în limita prețului încasat. Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, rezultă că ipoteza de la art. 522 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, adică acțiunea în regres față de creditor, nu are caracter autonom, de sine stătător, independent de acțiunea în stabilirea răspunderii contra evicțiunii față de debitor. Dimpotrivă, acțiunea în regres împotriva creditorului se poate exercita sub condiția stabilirii cu prioritate a răspunderii debitorului contra evicțiunii, această acțiune fiind de natură patrimonială, supusă termenului de prescripție de 3 ani, care curge de la data nașterii dreptului la acțiune. În cazul acțiunii în regres împotriva creditorului, intenția legiuitorului a fost de a se stabili prioritar răspunderea debitorului și, numai dacă și în măsura în care această răspundere este stabilită, iar debitorul nu poate, în mod obiectiv, să repare prejudiciul, reparația va fi asigurată de creditor, în limita prețului încasat. Ca atare, în măsura în care s-a prescris dreptul la acțiune în răspunderea debitorului pentru evicțiune, prin ipoteză, devine imposibilă stabilirea unui drept la despăgubiri, pentru valorificarea căruia să poată fi urmărit creditorul. Acesta este sensul raportului de subsidiaritate dintre cele două acțiuni, cea subsidiară reglementată la art. 522 alin. (2) neputând fi concepută independent de cea principală reglementată la art. 522 alin. (1). De altfel, trimiterea pe care alin. (2) o face la prețul încasat de creditor are rolul de a limita regresul față de acesta doar la cuantumul prețului încasat, în timp ce răspunderea debitorului contra evicțiunii este totală, în sensul că trebuie să acopere toate prejudiciile cauzate adjudecatarului ca urmare a evicțiunii. Limitarea aceasta este una firească, din moment ce, în acest caz, creditorul nu răspunde pentru o faptă proprie, regresul împotriva sa funcționând ca o garanție acordată adjudecatarului, obiectiv limitată la prețul încasat de către creditor, indiferent de întinderea pagubei suferite de către adjudecatar, ca efect al evicțiunii. În concluzie, art. 522 din C. proc. civ. de la 1865 reglementează două tipuri de acțiuni, aflate în raport de subsidiaritate, fiind eronată interpretarea pe care recurenta-reclamantă o dă acestui text de lege. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, dispozițiile art. 522 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865 prevăd, în mod clar, caracterul subsidiar al acțiunii ce poate fi promovată împotriva creditorilor. În acest sens, folosirea locuțiunii conjuncționale "în măsura în care", ce introduce o propoziție condițională "nu se poate îndestula de la debitor", conturează fără echivoc raportul dintre cele două demersuri care configurează mecanismul juridic al regresului, în sensul că legiuitorul a înțeles să confere acțiunii îndreptate împotriva creditorilor un caracter subsidiar, condiționat de promovarea acțiunii împotriva debitorului și constatarea imposibilității de a valorifica, total sau parțial, creanța de la debitor, adjudecatarul neavând posibilitatea de acționa, în mod direct, împotriva creditorului, pe temeiul acțiunii reglementate de art. 522 alin. (2) din C. proc. civ. 1865. În altă ordine de idei, acțiunea reglementată de art. 522 din C. proc. civ. de la 1865 implică, drept premisă, evicțiunea totală sau parțială a adjudecatarului, astfel că dreptul acestuia la acțiune se naște de la data la care este evins. Evicțiunea presupune pierderea în tot sau în parte a proprietății lucrului sau tulburarea în exercitarea prerogativelor de proprietar, context în care art. 1337 din C. civ. de la 1864 stipulează că "vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului". În această privință, instanța de apel a reținut în mod corect că evicțiunea totală a adjudecatarului s-a produs la data intabulării dreptului de proprietate asupra imobilelor în favoarea debitoarei B. S.A., prin încheierile nr. 5597/25.05.2010, nr. 5598/25.05.2010 și nr. 5599/25.05.2010, astfel că termenul de prescripție a început să curgă la 25.05.2010, concluzie care, de altfel, nu a fost criticată de către recurenta-reclamantă. Plecând de la prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., conform cărora "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit", rezultă că legea aplicabilă în cauză prescripției extinctive, sub toate aspectele sale (termen, început, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este cea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă, respectiv Decretul nr. 167/1958. Dată fiind configurația acțiunii reglementate de art. 522 din C. proc. civ. de la 1865, instanța de apel a apreciat în mod legal că dreptul adjudecatarului la acțiunea în regres față de creditoarea C. S.A. începe să curgă de la același moment cu cel al nașterii dreptului la acțiunea în răspundere pentru evicțiune, ce poate fi promovată împotriva debitoarei B. S.A., iar nu de la un moment ulterior, respectiv de la data la care se constată că debitoarea nu are bunuri urmăribile sau că există o imposibilitate de valorificare a unor astfel de bunuri, cum în mod greșit a susținut recurenta-reclamantă. Concluzia instanței de apel este legală și se fundamentează pe raportul de subsidiaritate ce există între cele două acțiuni, cea în angajarea răspunderii pentru evicțiune a debitorului, respectiv cea în regres îndreptată împotriva creditorului, cu consecința că dreptul material la acțiune împotriva creditorului este strâns legat de dreptul la acțiune împotriva debitorului, astfel că momentul de la care începe să curgă prescripția este același în ambele situații, și anume cel la care adjudecatarul a fost evins. După cum în mod corect au arătat intimatele-pârâte prin întâmpinare, potrivit mecanismului instituit prin art. 522 din C. proc. civ. de la 1865, din momentul în care se produce evicțiunea (în cauză, 25.05.2010), se naște dreptul adjudecatarului la acțiune împotriva debitorului. Dat fiind că acțiunea împotriva creditorului are un caracter subsidiar, adjudecatarul trebuie să acționeze mai întâi împotriva debitorului, promovarea cererii în răspundere pentru evicțiune urmând a avea efect întreruptiv de prescripție și în ceea ce privește acțiunea subsidiară împotriva creditorului, în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, însă numai cu condiția ca cererea de chemare în judecată să fie admisă, conform art. 16 alin. (2) din același Decret. Într-adevăr, reglementarea acțiunii în regres împotriva creditorului prezintă următoarea particularitate, din perspectiva curgerii termenului de prescripție extinctivă: deși dreptul material la acțiune începe să curgă de la un singur moment, în măsura în care titularul dreptului de creanță (adjudecatarul evins) iese din pasivitate și se îndreaptă împotriva debitorului, conform ordinii de urmărire indicate de către legiuitor, efectul este cel al întreruperii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune în ceea ce-l privește pe creditor, în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. În egală măsură, stingându-se dreptul material la acțiune împotriva debitorului, se stinge și dreptul la acțiune împotriva creditorului, care nu poate fi urmărit în mod direct, fără urmărirea prealabilă a debitorului. În cauză, se constată că recurenta-reclamantă nu a acționat, sub nicio formă, împotriva debitoarei B. S.A., în vederea stabilirii răspunderii sale pentru evicțiunea totală produsă la 25.05.2010. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut că nu putea să înscrie creanța de 950.000 RON la masa credală, întrucât aceasta s-a născut ulterior deschiderii procedurii insolvenței debitoarei B. S.A. Față de starea de insolvență a debitoarei, a arătat că erau aplicabile prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006, în sensul că, de la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Ca atare, recurenta-reclamantă a conchis că nu avea posibilitatea de a derula o procedură de executare silită față de debitoarea B. S.A., iar orice acțiune judiciară îndreptată împotriva acesteia urma a fi suspendată. Înalta Curte constată că aceste susțineri nu pot fi primite. Astfel, din moment ce procedura simplificată de insolvență împotriva debitoarei B. S.A. s-a deschis prin sentința nr. 2299/01.11.2007 pronunțată de Tribunalul Călărași în dosarul nr. x/2007, creanța recurentei-reclamante născută împotriva debitoarei la 25.05.2010 este, în mod evident, născută în timpul procedurii de insolvență, context în care este evident că nu deveneau incidente prevederile art. 36 și ale art. 40 din Legea nr. 85/2006, care vizează creanțele născute anterior deschiderii procedurii. Cu alte cuvinte, din moment ce creanța pretinsă de către recurenta-reclamantă este născută în timpul procedurii insolvenței, înseamnă că nu îi erau aplicabile prevederile art. 36 și ale art. 40 din Legea nr. 85/2006, care se referă la drepturi născute anterior deschiderii procedurii, fiind reglementate chiar la capitolul privind efectele deschiderii procedurii. Având o creanță născută după deschiderea procedurii de insolvență, instanța de apel a reținut în mod corect că recurenta-reclamantă putea să o valorifice în cadrul acestei proceduri, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, conform cărora "creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanțele născute în procedura de faliment". Cursul prescripției în privința unei astfel de cereri de plată nu este suspendat, întrucât suspendarea intervine numai în cazul acțiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor născute anterior deschiderii procedurii de insolvență. Ca atare, sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante, în sensul că nu i se poate imputa pasivitatea, din moment ce prevederile legale, coroborate cu starea de insolvență a debitoarei, o împiedicau să deruleze cu succes acțiuni judiciare sau proceduri de executare silită împotriva debitoarei. Nu poate fi primită nici susținerea recurentei-reclamante, conform căreia art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 nu mai era vigoare la data introducerii acțiunii, întrucât pe toată perioada cât a curs termenul de prescripție (25.05.2010-25.05.2013), textul de lege respectiv a fost în vigoare, fiind introdus în corpul legii prin O.U.G. nr. 173/2008, iar Legea nr. 85/2006 fiind abrogată la data de 27.06.2014. Nu are relevanță nici argumentul recurentei-reclamante, conform căruia art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 s-ar referi doar la creanțele certe, nu și la cele litigioase, din moment ce textul de lege nu face o asemenea distincție și, prin urmare, nici interpretul nu trebuie să distingă (conform adagiului latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Întrucât recurenta-reclamantă nu a acționat, în interiorul termenului general de prescripție, în scopul valorificării creanței sale în cadrul procedurii de insolvență, conform art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, dreptul acesteia de a pretinde despăgubiri de la debitoarea B. S.A., pe temeiul răspunderii pentru evicțiune, s-a stins prin prescripție la 25.05.2013, moment la care, în considerarea celor prezentate supra, s-a stins și dreptul la acțiune împotriva creditoarei C., pe temeiul cererii subsidiare în regres, reglementate la art. 522 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865. În altă ordine de idei, contrar argumentelor dezvoltate prin memoriul de recurs, se constată că instanța de apel a respins în mod legal apărările privind întreruperea cursului prescripției extinctive. Sub un prim aspect, referitor la notificarea/invitația la conciliere adresată intimatei-pârâte C. S.A. la 15.06.2010, instanța de apel a reținut în mod legal că aceasta nu a avut ca efect întreruperea cursului prescripției, întrucât, după cum s-a arătat deja, norma aplicabilă prescripției extinctive, inclusiv în ceea ce privește cauzele de întrerupere, este Decretul nr. 167/1958, care, la art. 16, reglementează, în mod expres și limitativ, cazurile de întrerupere a cursului prescripției extinctive, printre acestea nefigurând formularea unei notificări/invitații la conciliere. De altfel, și dacă s-ar fi întreprins vreun demers susceptibil a întrerupe cursul prescripției, acesta trebuia îndreptat față de debitoarea B. S.A., intimata-pârâtă C. S.A. fiind ținută doar în subsidiar. În al doilea rând, referitor la cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 și prin care s-a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului C. S.A. pentru fapta prepusului său (executorul bancar), instanța de apel a reținut în mod legal că nu poate avea efect întreruptiv al cursului prescripției extinctive. Astfel, dincolo de faptul că acțiunea a fost îndreptată împotriva creditoarei C. S.A., iar nu a debitoarei B. S.A., și de faptul că dreptul pretins în acțiunea respectivă este distinct de cel ce face obiectul litigiului de față, este de observat că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca prescrisă prin sentința civilă nr. 3223/31.10.2011 pronunțată de Tribunalul Călărași, definitivă prin decizia civilă nr. 191/2012 pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 902/05.03.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, devenind incidente prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora "prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecata sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea". Sub al treilea aspect, în raport cu plata pe care C. a efectuat-o, la 01.11.2011, către S.C. D. S.R.L., instanța de apel a apreciat în mod corect că nu poate fi incident cazul de întrerupere a cursului prescripției prevăzut de dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât acesta presupune recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Or, dreptul pretins de către D. S.R.L. este, în mod evident, distinct de cel pretins de către recurenta-reclamantă, fiind vorba despre prețul plătit de acea societate pentru adjudecarea altor imobile. În al patrulea rând, în ceea ce privește plângerea penală formulată la 15.02.2013, prin care recurenta-reclamantă s-a constituit parte civilă, instanța de apel a reținut în mod legal că nu produce efectul întreruptiv de prescripție. Aceasta, întrucât în dosarul penal nr. x/2012 s-a solicitat tragerea la răspundere penală a executorului bancar și a C. S.A. cu privire la modalitatea în care s-au derulat licitațiile a căror anulare s-a dispus prin sentința civilă nr. 867/25.04.2007 pronunțată de Judecătoria Oltenița în dosarul nr. x/2006, precum și recuperarea prejudiciului cauzat prin fapta penală reclamată, drept care este distinct de cel pretins în litigiul de față. Mai mult, și în această ipoteză sunt incidente prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, din moment ce, prin ordonanța nr. 2640/P/2012 din 24.04.2018, s-a dispus clasarea cauzei penale, soluția ce a fost menținută de către judecătorul de cameră preliminară, prin încheierea pronunțată la 12.12.2018 în dosarul penal nr. x/2018 În considerarea celor expuse anterior, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, început la 25.05.2010, a curs neîntrerupt și s-a împlinit la 25.05.2013, astfel că este legală soluția de respingere a acțiunii ca prescrisă. Față de aceste considerente, constatând că soluția instanței de apel este legală și că nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurenta-reclamantă, Curtea, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, va respinge recursul ca nefondat. Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă să plătească cheltuieli de judecată intimatei-pârâte C.. Însă, din totalul onorariului avocațial de 23.282,11 RON, dovedit prin documentele justificative depuse la dosar, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865, va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 10.000 RON, apreciind că acest cuantum este rezonabil și proporțional, în raport cu valoarea pricinii (suma de 950.000 RON, actualizată cu dobânda legală și rata inflației) și cu munca îndeplinită de către avocat pentru combaterea recursului (redactarea întâmpinării și reprezentarea juridică la un singur termen de judecată).