ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2658/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 24.10.2029 sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 650.000 RON, reprezentând împrumut nerestituit, din bunurile comune ale acestora, iar în măsura în care creanța nu va fi acoperită din bunurile comune, obligarea pârâților, în solidar, la restituirea diferenței creanței din bunurile proprii și, în subsidiar, obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 650.000 RON, reprezentând plată nedatorată și îmbogățire fără justă cauză, obligarea pârâților la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 650.000 RON, în cuantum de 82.836,16 RON, până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare până la data plății efective a creanței, obligarea pârâților la plata ratei inflației aferente sumei de 650.000 RON, în cuantum de 64.575 RON, până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare până la data plății efective a creanței, și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 344/30.07.2020 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.. S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. și, în consecință, pârâții au fost obligați la plata sumei de 450.000 RON reprezentând împrumut nerestituit, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data scadenței, 31.03.2017, și până la data plății efective a debitului, din bunurile comune, iar în măsura în care creanța nu va fi acoperită din bunurile comune, pârâții au fost obligați, în solidar, la restituirea diferenței împrumutului din bunurile proprii. De asemenea, pârâții au fost obligați la plata sumei de 200.000 RON reprezentând împrumut nerestituit, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data scadenței, 15.04.2017, și până la data plății efective a debitului, din bunurile comune, iar în măsura în care creanța nu va fi acoperită din bunurile comune, pârâții au fost obligați, în solidar, la restituirea diferenței împrumutului din bunurile proprii. Totodată, s-a respins cererea privind obligarea pârâților la plata ratei inflației și pârâții au fost obligați, în aceeași modalitate, la plata sumei de 36.674,41 RON cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B. și C..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 98/A din 14.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții B. și C., împotriva sentinței civile nr. 344 din 30.07.2020 a Tribunalului Cluj, secția Civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2019, care a fost menținută. De asemenea, apelanții au fost obligați să plătească intimatului A., suma de 5.800,18 RON, cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții B. și C..

Decizia pronunțată de instanța de recurs. Prin decizia civilă nr. 744 din 31.03.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-au respins excepțiile tardivității și nulității recursului, invocate de intimatul-reclamant A., s-a admis recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 98/A din 14 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Decizia pronunțată de instanța de apel în rejudecare. Prin decizia civilă nr. 6A din 17 ianuarie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, cu majoritate, în complet de divergență, ca nefondat, apelul declarat de pârâții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 344 din 30.07.2020 a Tribunalului Cluj, pronunțate în dosarul nr. x/2019, pe care a menținut-o, și a obligat pe apelanți să plătească intimatului A. suma de 8.710,44 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Recursurile formulate în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 6A din 17 ianuarie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs principal pârâții B. și C. și recurs incident reclamantul A.. i) Recursul principal În dezvoltarea cererii de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâții au susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În primul rând, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., aceasta a fost respinsă în mod nelegal. În opinia pârâților, raportat la cele reținute de către instanța de apel, motivarea acesteia nu este susținută de reglementările legale și, totodată, reprezintă o interpretare și aplicare greșită a textelor legale incidente, aplicate mult prea rigid și fără o coroborare cu probatoriul din dosar. Astfel, se impunea coroborarea susținerii pârâților potrivit căreia capitalul social al societății D. S.R.L. reprezenta bun propriu al pârâtei B., cu conduita ulterioară a părților, respectiv a soților Păcurariu, care au tratat societatea, încă de la momentul înființării sale, respectiv anul 2006 și până în prezent, ca fiind bunul exclusiv al pârâtei B.. În acest sens, au arătat că a rezultat, în mod neechivoc, din declarația martorului E. faptul că societatea reprezenta afacerea personală a pârâtei și că soțul acesteia nu cunoștea aspecte legate de activitatea societății, nu a avut niciun fel de contact cu ceilalți asociați și nu a fost prezent în firmă niciodată. De asemenea, martora F. a declarat în mod expres faptul că știa de la defuncta mamă a pârâtei faptul că intenționează să o ajute pe fiica sa în înființarea societății D. S.R.L., prin aceea de a-i lăsa moștenire economiile sale, în cuantum de aproximativ 20.000 RON. În speță, având în vedere că suma necesară înființării societății D. S.R.L. a fost una relativ nesemnificativă, 200 RON, proveniența acesteia este dificil de a fi cu acuratețe dovedită. Mai mult, întrucât modalitatea de economisire prin carnete de economii ale defunctei G., vechi de peste 15 ani, coroborat cu sistemul deficitar de arhivare al acestora la H. S.A., pârâta a fost în imposibilitate obiectivă de a le prezenta în fața instanței de judecată. Astfel, în cauză, probațiunea se impunea a fi coroborată în ansamblul ei, astfel încât să conducă la aflarea adevărului și relevarea stării de fapt corecte și reale, întrucât doar grevate pe această stare de fapt corectă și reală, normele legale își pot găsi o aplicare corectă. În acest context, ambele depoziții de martori au fost în sensul celor afirmate de pârâți și anume acela că suma de bani necesară înființării societății a provenit de la defuncta mamă a pârâtei și că pârâtul a fost străin de orice activitate a societății de la înființarea acesteia și până în prezent. Mai mult decât atât, pârâții au depus o serie de înscrisuri la dosarul cauzei din care rezultă faptul că pârâtul C., în perioada 1996-2012, și-a desfășurat activitatea profesională în exclusivitate în București. Astfel, nu doar că acesta nu a dorit să se implice în vreun fel în înființarea sau în desfășurarea activității societății, însă se afla și în mod obiectiv în imposibilitate efectivă de a face acest lucru, fiind în permanență implicat în proiectele sale de nivel guvernamental, de la București și nu numai. Toate aceste aspecte au fost ignorate de către instanța de apel, care a aplicat prevederile legale incidente în materia bunurilor comune ale soților, în mod exclusiv pe ideea că, în lipsa fizică a carnetelor de economii ale defunctei G., părțile sociale deținute de pârâta B. în cadrul societății D. S.R.L. ar reprezenta un bun comun al soților și a respins astfel, în mod nelegal, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.. Însă, în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., în opinia separată a deciziei recurate s-au aplicat corect prevederile legale aplicabile stării de fapt din speță și a fost pronunțată o soluție separată, în sensul admiterii, în parte, a apelului, cu consecința schimbării în parte a sentinței, în sensul respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Iar motivarea opiniei separate, pe care recurenții-pârâți înțeleg să și-o însușească, se reține că: "într-adevăr, potrivit art. 351 lit. a) din C. civ., purtând denumirea marginală "datoriile comune ale soților", soții răspund cu bunurile comune pentru obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune. Însă, din analiza dispozițiilor legale citate rezultă că soțului, care nu a participat la contractarea unei obligații, dar care, în aplicarea prevederilor art. 351 din C. civ., poate fi calificată ca fiind comună, nu îi revine decât o obligație subsidiară, ce aparține etapei de executare a hotărârii judecătorești, voluntară sau silită, și anume de a permite urmărirea bunurilor comune în măsura în care s-a început executarea silită a unei datorii comune, în temeiul unui titlu executoriu. Așadar, în cazul unei datorii comune asumate doar de către unul dintre soți, dispozițiile legale citate nu conferă soțului, care nu a contractat, calitatea de debitor al obligației de plată în temeiul unei convenții încheiate de celălalt soț, ci au menirea de a recunoaște dreptul creditorului, a cărui creanță certă, lichidă și exigibilă este cuprinsă într-un titlu executoriu, de a urmări bunurile comune ale soților în cadrul unei executări silite pornite în baza acestui titlu executoriu, pentru recuperarea unei datorii comune. Această concluzie este întărită de prevederile art. 352 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora "în măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plății datoriei. Drept urmare, în procesul de identificare a părților care justifică legitimare procesuală, nu prezintă nicio relevanță juridică scopul pentru care unul dintre soți a contractat o obligație și, implicit, calificarea acelei obligații ca fiind una comună soților, întrucât în virtutea dispozițiilor mai sus amintite, soțul care nu a fost parte în contract nu dobândește calitatea de debitor la momentul contractării de către celălalt soț a unei obligații comune soților." În mod corect, în opinia separată, s-a reținut faptul că pârâtul C. este un terț față de contractul de împrumut, împrejurare față de care este de necontestat faptul că acesta nu a dobândit drepturi și nu și-a asumat obligații în temeiul contractului de împrumut. Prin urmare, dat fiind faptul că pârâtul C. a fost cu totul străin de orice împrumut contractat de soția acestuia sau de societatea D. S.R.L., singura opțiune a creditorului este aceea ca, într-o eventuală executare silită, să urmărească și bunurile comune ale soților, în vederea îndestulării creanței sale, însă nu de a chema în judecată în calitate de pârât pe soțul necontractant, care, în acest context, nu poate deține calitatea de debitor. În consecință, apreciază că s-au aplicat greșit normele de drept material în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei B., respinsă în mod neîntemeiat de către instanța de apel, recurenții-pârâți susțin că însuși reclamantul a arătat, încă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, faptul că beneficiarul împrumutului este societatea D. S.R.L, pârâta B. fiind un simplu intermediar între părțile împrumutului. Prin urmare, doar societatea D. S.R.L. este cea care deține calitatea de a fi obligată la restituirea "împrumutului", în niciun caz, pârâta B. și, cu atât mai puțin, soțul acesteia. Referitor la condițiile de validitate ale împrumutului despre care se face vorbire în prezenta cauză, apreciază faptul că acestea nu sunt îndeplinite nici față de pârâtă și, cu atât mai puțin, față de pârât. Conform art. 2158 din noul C. civ., "împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioada de timp aceeași suma de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate". Astfel, contrar celor reținute de prima instanță și de instanța de apel, pârâta nu și-a asumat în niciun moment o anumită scadență a vreunui împrumut, iar mențiunile care figurează în OP-uri și de care se prevalează intimatul-reclamant, pentru a dovedi o anumită scadență convenită de părți, nu fac dovada acestui fapt. În OP-urile indicate, reclamantul avea libertatea de a indica orice scadență, acest aspect neechivalând sub nicio formă cu un acord în acest sens din partea pârâtei. Prin urmare, apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile indicate în art. 2158 C. civ., referitoare la împrumutul de consumație. Pe cale de consecință, și sub acest aspect, instanța de apel a aplicat și interpretat în mod eronat normele de drept material incidente în speță, motiv pentru care se impune casarea deciziei recurate. Pe fondul cauzei, recurenții înțeleg să reitereze aspectele relevate la punctele anterioare, întrucât motivele de recurs sunt identice cu cele invocate în susținerea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive. Mai arată că, în realitate, reclamantul a cunoscut încă de la început natura "împrumutului" acordat pârâtei, având percepția clară că sumele au fost transferate în scopul unei asocieri a acestuia în societatea D. și a redresării activității acestei societăți, iar nu pentru folosința acestora în scop personal de către pârâtă și, cu atât mai puțin, de către pârât. Că este astfel, rezultă și din promisiunea de transfer de active și activitate, autentificat sub nr. x/16.02.2018, încheiată între societatea D. S.R.L. și I., fratele reclamantului, parte din sumele din această promisiune fiind sumele care fuseseră transferate de reclamant pârâtei și depuse de aceasta din urmă în societate. Un alt aspect pe care îl apreciază ca fiind important în soluționarea speței îl reprezintă acela de a releva care a fost motivul pentru care reclamantul a avut încredere să remită suma de 650.000 RON în scopul redresării activității societății D. S.R.L. și care derivă din relația foarte bună pe care defunctul său frate o avea cu societatea. Astfel, defunctul frate al reclamantului a început colaborarea cu societatea D., cu circa 2 (doi) ani înainte de perioada în care reclamantul a efectuat transferurile obiect al dosarului, cu scopul de a-i fi cesionate părți sociale din societatea D.. În acea perioadă, defunctul mergea zilnic în fabrică, iar toată aprovizionarea cu materie primă și vânzarea produselor finite se realiza în exclusivitate prin firma fratelui defunct al reclamantului, astfel că acesta avea control deplin asupra activității societății D.. Prin urmare, reclamantul, la rândul său, deținea informații precise cu privire la activitatea societății, iar după decesul fratelui său, reclamantul nu a dorit să dobândească calitatea de asociat în D. S.R.L. pentru simplul motiv că are calitatea de executor judecătoresc și domiciliază la București, spre deosebire de defunctul său frate, care locuia la Gherla, deci aproape de Bonțida, unde se află locația fabricii. În consecință, tocmai datorită faptului că reclamantul cunoștea foarte bine activitatea societății, a decis să transfere suma de 650.000 RON pentru redresarea activității acesteia, cunoscând foarte bine faptul că pârâtă (și cu atât mai puțin pârâtul) nu s-a folosit de niciun leu din această sumă. Pe cale de consecință, nu se poate reține faptul că pârâtă ar fi dispus de aceste sume de bani în scop personal, acestea fiind în mod integral destinate creditării societății, conform înțelegerii avute cu reclamantul, rezultând în mod clar că, în integralitate, sumele virate de reclamant au fost folosite exclusiv în scopul creditării și, astfel, al redresării activității societății, astfel cum el însuși admite că a fost înțelegerea dintre părți. În concluzie, solicităm admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, admiterea apelul pârâților, astfel cum a fost formulat, și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată de la prima instanță, apel și recurs, conform documentelor justificative pe care le vor depune în timp util la dosarul cauzei. ii) Recursul incident În dezvoltarea cererii de recurs incident, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul a invocat, în esență, următoarele aspecte: Dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevăd: "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire ta soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă". Prevederile art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ. dispun: "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare, dovezi decât cete invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare". Astfel, potrivit efectului devolutiv al apelului, instanța de apel este ținută să judece în limitele motivelor supuse judecății în fața primei instanțe, respectiv prin apelul formulat. În același timp, dispozițiile art. 247 alin. (1) teza I C. proc. civ. dispun: "Excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel". Deși excepțiile absolute pot fi invocate, ca regulă, în orice stare a procesului, în materia căii de atac a apelului, dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. prevăd o limitare temporală a invocării acestora, în sensul că părțile sunt ținute să invoce excepțiile de ordine publică prin calea de atac a apelului formulată sau, după caz, prin întâmpinare. Cu titlu, de excepție, excepțiile absolute pot fi invocate și după aceste momente, dacă neregularitățile respective au intervenit după sesizarea instanței învestite cu soluționarea căii de atac. Prin urmare, invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei trebuia respinsă ca fiind tardiv formulată. În caz contrar, posibilitatea invocării excepțiilor absolute cu nesocotirea regulilor specifice ale etapelor procesuale (fond, apel, recurs), ar conduce spre posibilitatea temporizării infinite a judecării căilor de atac, dar și spre extinderea nepermisă a termenelor de formulare a căilor de atac. În concluzie, solicită admiterea recursului și casarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul respingerii, ca tardiv invocată, a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B..

Apărările formulate în cauză Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepția nulității recursului pârâților pentru neîncadrarea criticilor și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului acestora.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 mai 2023 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 24 octombrie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. La termenul din 7 decembrie 2023, instanța a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului principal, invocate prin întâmpinare, asupra excepției lipsei de interes a recursului incident și asupra fondului recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul principal declarat de recurenții pârâți B. și C. este nefondat, pentru următoarele considerente: Procedând la soluționarea, cu prioritate, a excepției nulității recursului principal, în conformitate cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece din parcurgerea motivelor indicate prin cererea de recurs se observă că există critici de nelegalitate care se pot încadra în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, în concret, sunt formulate atât critici de netemeinicie, care țin de stabilirea situației de fapt și de reaprecierea probatoriului, nefiind susceptibile de analiză în cadrul controlului judiciar prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., cât și critici de nelegalitate vizând greșita interpretare și aplicare a unor dispoziții de drept material, respectiv art. 351 lit. a) și art. 2158 C. civ. Întrucât sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu art. 489 C. proc. civ., intervine în ipoteza în care toate criticile invocate, în integralitate, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488, constatându-se că o parte dintre acestea vizează motivul de casare referitor la darea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se impune respingerea excepției nulității invocate prin întâmpinarea la recursul principal, nefiind posibilă pronunțarea unei soluții de anulare în parte, în privința criticilor care se referă la netemeinicia soluției pronunțate de instanța de apel. Desigur, cu prilejul analizării fiecărei critici, se va arăta punctual care sunt cele de nelegalitate, ce se impun a fi analizate pe fondul lor, și care sunt cele de netemeinicie, inadmisibile în calea extraordinară de atac a recursului, astfel cum se va argumenta mai jos. Procedând la soluționarea fondului recursului, Înalta Curte reține că, prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții pârâți B. și C., în contradictoriu cu intimatul reclamant A., fiind menținută soluția dispusă de prima instanță în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și obligării pârâților la plata sumelor de 450.000 RON și 200.000 RON, reprezentând împrumut nerestituit, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenței, 31.03.2017 și, respectiv, 15.04.2017, și până la data plății efective a debitului. În esență, instanțele de fond au reținut că probatoriul administrat relevă încheierea între părți a contractului de împrumut pentru suma totală de 650.000 RON, sumă nerestituită până la data scadențelor convenite, astfel încât pretențiile formulate au fost admise în raport de dispozițiile art. 2158 și art. 1535 C. civ., menționându-se, totodată, că obligația de restituire incumbă ambilor soți debitori, deoarece datoria contractată este una comună, conform art. 351 lit. a) C. civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal recurenții pârâți B. și C., invocând greșita interpretare și aplicare a unor dispoziții de drept material și urmărind să obțină admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a ambilor pârâți, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurenții pârâți, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurenții pârâți au invocat greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 351 lit. a) și art. 2158 C. civ., susținând faptul că obligația de restituire a sumelor împrumutate incumbă societății D. S.R.L., iar nu pârâților. Printr-un prim set de critici recurenții au criticat soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., arătând că sumele împrumutate au fost virate în conturile bancare ale pârâtei B., care le-a transferat ulterior societății D. S.R.L., al cărei asociat este, subliniindu-se că părțile sociale deținute la această societate sunt bun propriu al soțului asociat. Aceste susțineri sunt neîntemeiate și nu pot provoca un control de legalitate a deciziei recurate, constituind, în realitate, critici de netemeinicie a hotărârii, deoarece tind la schimbarea situației de fapt și la reaprecierea probelor administrate în fața instanțelor de fond. Sub acest aspect, este relevant faptul că instanța de apel a reținut că, potrivit dovezilor administrate, participația pârâtei B. la constituirea capitalului social al societății D. S.R.L. nu s-a realizat prin utilizarea unor bunuri proprii, adică a unor sume de bani dobândite prin moștenire de la mama sa, G., astfel încât părțile sociale deținute la această societate nu reprezintă bunuri proprii ale soțului asociat, ci bunuri comune, în baza aplicării prezumției de comunitate prevăzute de art. 30 din Codul familiei, act normativ aplicabil în temeiul art. 33 din Capitolul IV al Legii nr. 71/2011, ținând seama de data constituirii societății (anul 2006). Întrucât împrumutul contractat personal de pârâta B. a avut ca scop salvgardarea societății D. S.R.L., instanța de apel a apreciat că datoria rezultată din acest contract este una comună soților, fiind vorba despre o obligație născută în legătură cu administrarea unui bun comun, respectiv a părților sociale deținute la societatea menționată, conform art. 351 lit. a) C. civ., aplicabil în baza art. 35 din Legea nr. 71/2011. Prin urmare, raportat la situația de fapt reținută, instanța de apel a efectuat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 351 lit. a) C. civ., reținând calitatea de datorie comună a obligației de restituire a împrumutului în valoare totală de 650.000 RON, contractat de unul dintre soți. Probele administrate au fost coroborate și apreciate de către instanța de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanța de recurs în sensul reținerii unei situații de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmărește să supună instanței de control judiciar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Prin prezentul recurs recurenții pârâți tind la a demonstra că părțile sociale deținute la societatea D. S.R.L. reprezintă bunuri proprii ale soțului asociat B., însă o atare susținere nu reprezintă o critică de nelegalitate a hotărârii. Invocarea declarațiilor martorilor E. și F., aprecierea în sensul arhivării defectuoase a informațiilor deținute de unitatea bancară în legătură cu economiile defunctei G. ori depunerea unor înscrisuri care atestă faptul că soțul neasociat și-a desfășurat activitatea într-o altă localitate decât cea în care a funcționat societatea nu pot fi valorificate în acest stadiu procesual, deoarece modul în care instanța de apel a efectuat aprecierea și coroborarea probelor nu poate fi supus cenzurii în calea extraordinară de atac a recursului, neînscriindu-se în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Atât timp cât instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate, că împrumutul a fost contractat de unul dintre soți în scopul redresării activității societății D. S.R.L. și că părțile sociale deținute la această societate de către asociatul B. reprezintă bunuri comune ale soților B. și C., în mod corect s-a făcut aplicarea prevederilor art. 351 lit. a) C. civ., conform cărora reprezintă datorie comună obligația născută în legătură cu conservarea sau administrarea unui bun comun. Faptul că doar soția B. deține calitatea de asociat în cadrul societății D. S.R.L. nu constituie un argument în sensul că datoria contractată este proprie acesteia, deoarece art. 349 alin. (2) C. civ. prevede explicit că, în cazul în care aportul la constituirea capitalului social este reprezentat de un bun comun, calitatea de asociat este recunoscută soțului care a aportat bunul comun, dar părțile sociale sunt bunuri comune. Or, în speță, probele administrate au relevat faptul că bunurile aduse ca aport în societate de către soțul asociat reprezintă bunuri comune, ceea ce justifică reținerea în sensul că părțile sociale dobândite sunt tot bunuri comune. În continuarea raționamentului, datoria contractată de unul dintre soți pentru conservarea sau administrarea bunurilor comune, precum părțile sociale deținute la societatea D. S.R.L., reprezintă o datorie comună, astfel cum s-a reținut prin decizia atacată. Invocarea opiniei separate exprimate în urma judecării apelului în complet de divergență nu justifică temeinicia prezentei căi de atac, în condițiile în care obiectul recursului este reprezentat de hotărârea pronunțată cu majoritate. În orice caz, inclusiv în argumentarea opiniei separate, s-a reținut calitatea de datorie comună a împrumutului, conform art. 351 lit. a) C. civ., divergența de opinie fiind întemeiată pe aspecte legate de executarea derulată asupra bunurilor comune și, în subsidiar, asupra bunurilor proprii ale soților. Atât timp cât nu există critici de nelegalitate în privința reținerii incidenței prevederilor art. 351 lit. a) C. civ. și a calității de datorie comună a împrumutului contractat de unul dintre soți, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. apare ca pe deplin legală, impunându-se a fi menținută. Contrar susținerilor expuse în memoriul de recurs, recurentul pârât C. nu este terț față de contractul de împrumut, atât timp cât, în baza acestuia, s-a născut o datorie comună a soților și ambii soți sunt ținuți răspunzători pentru executarea obligației astfel asumate, chiar dacă actul juridic a fost încheiat numai de unul dintre soți. De asemenea, reținerea caracterului de datorie comună conferă și soțului care nu a încheiat actul juridic calitatea de debitor și, implicit, calitatea procesuală pasivă în litigiul pornit de creditorul care urmărește să obțină titlul executoriu necesar valorificării pe cale silită a creanței sale. Așadar, contrar apărărilor expuse în recurs și argumentelor prezentate în opinia separată a deciziei din apel, Înalta Curte consideră că datoria comună a soților determină soluția de obligare a ambilor soți la restituirea împrumutului, iar executarea silită a acestei obligații urmează a se realiza astfel cum s-a dispus prin sentința pronunțată de tribunal, respectiv prin urmărirea bunurilor comune și, cu caracter subsidiar, a bunurilor proprii, în acord cu art. 352 C. civ. În consecință, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. este legală, fiind pronunțată cu corecta interpretare și aplicare a prevederilor art. 351 lit. a) C. civ. Printr-un alt set de critici recurenții pârâți au criticat soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., arătând că aceasta a acționat doar ca un intermediar și că beneficiarul împrumutului a fost societatea D. S.R.L. Aceste susțineri reprezintă tot critici de netemeinicie a hotărârii, inadmisibile în calea de atac a recursului, atât timp cât tind la schimbarea situației de fapt și la reinterpretarea probelor, chestiuni ce intră în puterea de apreciere a instanței de apel, ca instanță devolutivă. Sub acest aspect, este relevant faptul că instanța de apel a reținut că sumele de bani au fost acordate cu titlu de împrumut și au fost virate în contul bancar al pârâtei B., iar nu în contul bancar al societății D. S.R.L. Faptul că, ulterior, pârâta a înțeles, la rândul său, să acorde un împrumut societății, al cărei asociat este, nu reprezintă o dovadă a lipsei legitimității procesule pasive, fiind fără dubiu faptul că intimatul reclamant A. a contractat cu pârâta persoană fizică, iar nu cu persoana juridică pretins beneficiară a sumelor de bani împrumutate. Obligația de restituire a împrumutului a fost stabilită în mod corect în sarcina părții care a încheiat contractul de împrumut cu împrumutătorul A., în acord cu art. 2158 C. civ., conform căruia împrumutatul se obligă se restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate. Atât timp cât probatoriul administrat a relevat încheierea unui contract de împrumut în cadrul căruia pârâta B. a avut calitatea de împrumutat, în mod legal a reținut instanța de apel calitatea procesuală pasivă a acesteia, în interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 2158 C. civ. Faptul că această pârâtă are, la rândul său, calitatea de împrumutător față de societatea D. S.R.L., pentru aceeași sumă de bani, nu determină concluzia lipsei calității procesuale pasive a recurentei pârâte în raporturile cu împrumutătorul său și nici nu o exonerează de obligația a cărei executare și-a asumat-o. Pe de altă parte, raportul juridic de împrumut dintre B. și D. S.R.L. excede obiectului litigiului de față, astfel încât recurenta pârâtă are posibilitatea de a urma demersurile pe care le consideră necesare pentru satisfacerea propriilor drepturi de creanță. Criticile legate de dovedirea datei scadenței prin mențiunile efectuate de intimatul reclamant în ordinele de plată constituie critici de netemeinicie a hotărârii, iar nu critici de nelegalitate apte de a fi analizate de instanța de control judiciar, în această fază procesuală. Față de cele arătate, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. este legală, fiind pronunțată cu corecta interpretare și aplicare a prevederilor art. 2158 C. civ. Prin ultimul set de critici recurenții reclamanți au invocat nelegalitatea soluției de admitere a cererii de chemare în judecată, înțelegând să reitereze aceleași argumente avute în vedere la susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a ambilor pârâți. Or, pentru considerentele anterior expuse, instanța de recurs constată că, la pronunțarea deciziei atacate, au fost interpretate și aplicate în mod corect prevederile art. 351 lit. a) C. civ., în privința reținerii ca datorie comună a obligației de rambursare a sumelor împrumutate, și a dispozițiilor art. 2158 C. civ., în privința existenței obligației de restituire a sumei împrumutate în sarcina împrumutaților. Susținerile privitoare la intenția intimatului reclamant A. sau a fratelui acestuia de a deveni asociat al societății D. S.R.L. nu pot fi reținute deoarece, pe de-o parte, instanța de recurs nu poate proceda la schimbarea situației de fapt și la reaprecierea probelor, iar pe de altă parte, ordinele de plată reținute ca dovezi pentru virarea sumelor împrumutate fac mențiune explicită despre titlul cu care au fost acordate, respectiv cu titlu de împrumut, indicându-se în mod expres și data scadenței. Eventualele negocieri în sensul achiziționării unor părți sociale în cadrul societății D. S.R.L. nu sunt în măsură să excludă existența raportului contractual de împrumut dintre părțile prezentului litigiu, atât timp cât, pe baza dovezilor administrate, s-a reținut în mod indubitabil încheierea contractului menționat. Mai trebuie precizat că din prevederile art. 2158 C. civ. nu rezultă că obligația împrumutatului de a restitui împrumutul ar fi condiționată, în vreun mod, de felul în care au fost utilizate și valorificate sumele primite cu titlu de împrumut, astfel încât sunt lipsite de orice relevanță apărările legate de faptul că împrumutul a fost folosit pentru a redresa activitatea unei societăți, iar nu în interesul propriu al persoanelor împrumutate. Prin urmare, soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată și de obligare a pârâților la restituirea sumelor primite cu titlu de împrumut este legală, fiind pronunțată cu corecta interpretare și aplicare a prevederilor legale invocate. Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 6A din 17 ianuarie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a excepției invocate din oficiu, Înalta Curte constată că recursul incident declarat de recurentul reclamant A. este lipsit de interes, pentru următoarele considerente: Așa cum s-a arătat cu prilejul analizării recursului principal, prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții pârâți B. și C., în contradictoriu cu intimatul reclamant A., fiind menținută soluția dispusă de prima instanță în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și obligării pârâților la plata sumelor de 450.000 RON și 200.000 RON, reprezentând împrumut nerestituit, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenței, 31.03.2017 și, respectiv, 15.04.2017, și până la data plății efective a debitului. În faza procesuală a apelului, cu ocazia reluării dezbaterilor în complet de divergență, la data de 17.01.2023, apelanta pârâtă a invocat pentru prima dată excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar intimatul reclamant a invocat excepția tardivității invocării excepției lipsei calității procesuale pasive. Instanța de apel a reținut că, fiind vorba despre o excepție de ordine publică, aceasta poate fi invocată în tot cursul judecății în apel și că, în orice caz, argumentele care susțin această excepție sunt similare cu cele invocate prin cererea de apel ca motive de netemeinicie a cererii de chemare în judecată, astfel încât legitimitatea procesuală pasivă a pârâtei B. a fost analizată cu ocazia soluționării apelului, reținându-se atât calitatea procesuală pasivă a acestei pârâte, cât și temeinicia pretențiilor deduse judecății în contradictoriu cu această parte. Împotriva acestei decizii a declarat recurs incident recurentul reclamant A., prin care urmărește să obțină, respingerea, ca tardivă, a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., fiind aplicabil motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece hotărârea instanței de apel încalcă prevederile art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ. La termenul din data de 07.12.2023, instanța de recurs a invocat excepția lipsei de interes în susținerea recursului incident, în raport de împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost admisă în contradictoriu cu pârâta care a invocat, în apel, excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Procedând la soluționarea cu prioritate a excepției lipsei interesului, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte precizează că revine instanței judecătorești obligația de a verifica dacă sunt îndeplinite toate condițiile pentru exercitarea oricărei acțiuni în justiție, inclusiv a căii de atac a recursului. Astfel, în conformitate cu art. 32 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în condițiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenție și justifică un interes. Cât privește cerința interesului, art. 33 prevede că acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. De asemenea, în cadrul căilor de atac, art. 458 C. proc. civ. dispune că acestea pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes. Prin interes se înțelege folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare, indiferent de faza procesuală în care se află. Această cerință pentru exercițiul dreptului la acțiune trebuie să existe nu doar la momentul sesizării instanței, ci pe parcursul derulării întregului litigiu, astfel încât folosul practic urmărit să rezulte din hotărârea judecătorească pronunțată. În cauza de față, ca urmare a respingerii recursului principal, a rămas definitivă hotărârea de admitere în parte a cererii de chemare în judecată și de obligare a pârâților B. și C. la restituirea sumei de 650.000 RON cu titlu de împrumut. Pe cale de consecință, a rămas definitivă și soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.. Prin prezentul recurs incident, recurentul reclamant A. urmărește să obțină, de asemenea, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., ca tardiv invocată. Or, atât timp cât soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intrat în puterea lucrului judecat, prin respingerea recursului principal, finalitatea urmărită de reclamant a fost atinsă în sensul că, în mod definitiv, s-a reținut temeinicia pretențiilor sale. În aceste condiții, este lipsit de orice interes demersul său de a obține respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, ca tardiv invocată, în locul soluției de respingere, ca neîntemeiată, a aceleiași excepții. Prin urmare, rezultă cu claritate că interesul recurentului reclamant pentru susținerea demersului procesual de față a încetat, nemaifiind actual, deoarece a obținut câștig de cauză atât în combaterea excepției menționate, cât și în privința fondului litigiului, rezolvarea raportului juridic litigios fiindu-i favorabilă, conform hotărârii judecătorești rămase definitive prin respingerea recursului principal. Altfel spus, recurentul nu are să obțină vreun folos practic în urma judecății recursului incident, atât timp cât decizia atacată îi este favorabilă și a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (1), coroborat cu art. 491 și art. 472 C. proc. civ., va respinge, ca lipsit de interes, recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 6A din 17 ianuarie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. În conformitate cu art. 452 și art. 453 C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondate, cererile părților privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, constatând că ambele recursuri au fost respinse, astfel încât toți recurenții au căzut în pretenții și nici nu au fost administrate dovezi care să permită probarea efectuării, în mod distinct, a unor cheltuieli pricinuite de judecarea căii de atac exercitate de partea adversă.