ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2457/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018, la 16 iulie 2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 53.000 euro, cu titlu de contravaloare drept de creanță, precum și a cheltuielilor de judecată. Intimatul a invocat prin întâmpinare excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune. Totodată, a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumelor de 10.000 USD și 9.500 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data efectuării plații, precum și a cheltuielilor de judecată. Reclamanta a formulat cerere modificatoare, arătând că în situația în care se va considera că, din probele ce urmează a fi administrate în cauză, este vorba despre un împrumut de consumație, astfel cum acesta este reglementat de art. 2158-2164 C. civ., pretențiile acesteia se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală reglementată prin dispozițiile art. 1350 C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1323 din 10 iunie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a hotărât următoarele: a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis, în parte, cererea principală modificată și a obligat pârâtul la plata sumei de 53.000 euro, la cursul BNR din ziua plății, către reclamantă; a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantei întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională și a obligat pârâtul la plata către reclamantă la plata sumei de 9.551 RON cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel pârâtul B..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1048A din 1 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, excepția invocată de intimată în temeiul dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., apelul formulat de apelantul pârât B. și cererea apelantului privind acordarea de cheltuieli de judecată în apel. A luat act că intimata și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Recursul declarat în cauză. Decizia pronunțată în apel a făcut obiect al recursului declarat de pârâtul B., care, în dezvoltarea criticilor încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a învederat că decizia este nelegală. A susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit normele de drept material în ce privește întreruperrea termenului de prescripție prin recunoaștere tacită a creanței de către debitor. I s-a mai reproșat instanței de apel, sub un prim aspect, o nesocotire a normelor de drept material prin utilizarea prezumțiilor judiciare ca mijloace de probă pentru a dovedi renunțarea la un drept, în sensul că a folosit prezumțiile judiciare pentru a proba recunoașterea tacită care a dus la întreruperea cursului prescripției extinctive, critică ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 13 și 2538 alin. (2) C. civ. Pentru a explica modalitatea în care au fost încălcate prevederile art. 13 și 2538 alin. (2) C. civ., recurentul a precizat că acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe presupusa existență a unui contract de împrumut încheiat în anul 2014, care nu a fost dovedit cu niciun înscris, partea invocând imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris. Excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de recurentul pârât, a fost respinsă de ambele instanțe, considerându-se că acesta a procedat la recunoașterea tacită a contractului de împrumut printr-o presupusă plată parțială în anul 2016, care ar fi întrerupt termenul de prescripție. Dovada plății parțiale este făcută, potrivit instanței de apel, nu cu un înscris clar și fără echivoc, ci pe baza prezumțiilor judiciare, considerând că, deși nu există un înscris care să conducă la concluzia existenței unei recunoașteri tacite, recunoașterea este clară pe baza cunoștințelor generale despre lume și viață ale instanței, astfel cum motivează în cadrul hotărârii atacate. Procedând astfel, instanța de apel săvârșește o eroare de judecată gravă, cunoscută în doctrina de specialitate ca "bias de confirmare’’, iar pentru confirmarea credinței greșite a instanței despre natura relației dintre părți, recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 13 și art. 2538 alin. (2) C. civ., din perspectiva cărora întreruperea termenului de prescripție prin recunoaștere tacită nu poate fi dovedită prin prezumții judiciare. Potrivit dispozițiilor art. 13 C. civ., renunțarea la un drept nu se prezumă. În temeiul acestui text expres, legea nu permite recurgerea la prezumțiile judiciare pentru a dovedi renunțarea la un drept. În susținerea celor enunțate anterior, a arătat recurentul că dreptul de a invoca prescripția este un drept al debitorului unei obligații, care curge în favoarea acestuia și împotriva creditorului unei obligații. Întreruperea termenului de prescripție se poate face, deci, în două modalități principale, fie printr-o acțiune a creditorului, prin care acesta urmărește activ obligarea debitorului la executarea prestației datorate, fie printr-o acțiune a debitorului, care poate, la dorința lui unilaterală, să părăsească poziția sa de împotrivire față de dreptul subiectiv corelativ. La momentul unei astfel de părăsiri a poziției sale, debitorul renunță la un drept, renunță la dreptul de a invoca prescripția, care curge de fiecare dată în favoarea sa. Pentru că orice acțiune de recunoaștere reprezintă, așadar, o renunțare la un drept (în cauză, la dreptul de a invoca prescripția), pentru ca recunoașterea să aibă efect întreruptiv, ea trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, pură si simplă. Cu atât mai importantă este situația renunțării tacite la beneficiul dreptului invocării prescripției, despre care legiuitorul a prevăzut în mod expres că trebuie să fie făcută printr-un act lipsit de orice echivoc. Astfel, în dispozițiile art. 2538 alin. (2) C. civ. se prevede în mod clar faptul că atunci când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea. Totodată, pentru a dovedi faptul că prezumțiile judiciare nu pot fi folosite pentru a proba o recunoaștere tacită, recurentul a enunțat definiția prezumțiilor judiciare ca o categorie aparte de probe, stabilită de dispozițiile art. 329 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins. Analiza definiției prezumțiilor judiciare relevă, așadar, că ele sunt o categorie specială de probe, care pot naște doar probabilitatea unui fapt, iar nu certitudinea acestuia. Or, cum dispozițiile art. 253 alin. (2) C. civ. impun condiția ca recunoașterea tacită să fie fără echivoc, iar orice renunțare la beneficiul prescripției trebuie să fie neîndoielnică, prezumțiile judiciare, care nu pot institui prin ele însele decât o posibilitate, iar nu o certitudine a unui fapt, nu pot fi folosite pentru a proba existența unei recunoașteri tacite care să întrerupă termenul de prescripție. Astfel, cu încălcarea dispozițiilor art. 13 și ale art. 2538 alin. (2) C. civ., instanța de apel a folosit prezumțiile judiciare pentru a proba existența unui act de recunoaștere tacită - o plată parțială - pentru a justifica întreruperea termenului de prescripție. A considerat greșit că recurentul pârât a renunțat la beneficiul prescripției prin recunoaștere tacită atunci când ar fi făcut în anul 2016 o plată prin care ar fi restituit o parte a presupusului împrumut datorat intimatei reclamante. Presupusa plată ar fi fost făcută printr-un transfer bancar care conținea o singură mențiune în privința naturii plății: împrumut rudă. Prin acest transfer, în realitate, recurentul pârât este cel care i-a împrumutat intimatei reclamante o sumă de aproximativ 20.000 euro. Această plată este însă considerată de instanța de către apel ca fiind o recunoaștere fără echivoc a restituirii unui împrumut. Instanța de apel, considerând că mențiunea de pe ordinul de plată este una generală și neclară, pe baza căreia nu se poate proba restituirea unui împrumut, a folosit în mod nelegal prezumții judiciare pentru a dovedi că intenția recurentului pârât a fost de restituire a împrumutului. Cu încălcarea normelor evocate, instanța de apel a probat existența unei plăți ca act de recunoaștere tacită întreruptiv de prescripție, prin care recurentul intimat ar fi renunțat la beneficiul unui drept, folosind proba prezumțiilor judiciare, într-o analiză în care tăcerea intimatului pârât este interpretată ca o recunoaștere a presupusei datorii și ca act întreruptiv al termenului de prescripție. Sub cel de-al doilea aspect, i s-a imputat de către recurent instanței de apel încălcarea normelor de drept material prin calificarea greșită a relației dintre părți ca fiind un împrumut, iar nu o donație indirectă, prin greșita interpretare a noțiunii și condițiilor în care se face remiterea sumei de bani prevăzută de art. 2158 C. civ., precum și prin calificarea tăcerii recurentului pârât ca fiind consimțământ privind constituirea contractului de împrumut și recunoașterea datoriei. În speță, între părți nu a fost încheiat niciun înscris care să dovedească existența unui contract de împrumut, iar martorul propus și adus în fața instanței de către reclamanta intimată a fost reaudiat în apel și a fost îndepărtat pentru declarații nesincere. Concluzia instanței de apel potrivit căreia realitatea între părți s-a încheiat contract de împrumut a fost stabilită fără probe, doar pe baza prezumțiilor judiciare, fără a ține cont de faptul că, pe de o parte, între părți nu a operat o remitere a sumei de bani către recurentul pârât, în calitate de pretins împrumutat, și, pe de altă parte, că tăcerea nu este o formă acceptată de exprimare a consimțământului la încheierea unui contract de împrumut și nici la recunoașterea ulterioară a obligației de a restitui o sumă de bani. În opinia recurentului, s-a produs prin decizia atacată și o încălcare a dispozițiilor art. 2158 C. civ. cu privire la condiția remiterii sumei împrumutate, când s-a constatat că plata sumei de bani din contul intimatei reclamante în contul unei alte persoane decât recurentul intimat este o formă acceptată de a realiza remiterea sumei de bani și este suficientă pentru a proba existența împrumutului. Or, acest lucru nu poate fi acceptat, remiterea sumei de bani către o altă persoană decât cea de la care se solicită restituirea fiind cel mult o formă atipică de împrumut, pentru care se solicită administrarea de probe relevante care să arate, fără echivoc, formarea acordului de voință în sensul împrumutului. Dispozițiile art. 2158 C. civ. au fost încălcate și cu privire la formarea acordului de voință. În absența oricărei probe privind acordul recurentului pârât la încheierea contractului de împrumut, instanța a calificat tăcerea ca fiind dovada consimțământului la încheierea contractului de împrumut și recunoaștere a acestuia, încălcând dispozițiile art. 1240 C. civ. Este adevărat că voința de a contracta poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare, însă tăcerea nu este o astfel de situație atunci când în discuție este încheierea contractului de împrumut sau o recunoaștere care să ducă la întreruperea termenului de prescripție. Tăcerea poate fi considerată, deci, acceptare doar în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, așa cum este cazul tacitei relocațiuni, dar niciodată în situația în care ea se bazează pe simple prezumții judiciare. În speță, instanța a considerat că formarea contractului a fost dovedită pe baza tăcerii recurentului intimat concretizată în lipsa de răspuns la un mesaj telefonic, concluzie care sfidează dispozițiile art. 1240 C. civ. și întreaga construcție juridică a consimțământului și a probei acestuia. De asemenea, aspectele referitoare la presupusa tăcere a recurentului pârât nu au fost supuse dezbaterii părților, deși se regăsesc în argumentația instanței de apel ca fiind un aspect central în analiza sa. A apreciat recurentul că dacă ar fi cunoscut acest aspect, ar fi putut aduce probe din care să reiasă că au existat conversații suplimentare despre pretinsul împrumut. Ultima critică, subsumată motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. are în vedere nesocotirea, prin decizia atacată, a dispozițiilor art. 264 alin. (2) și 255 alin. (3) C. proc. civ., când a fost folosită tăcerea recurentului pârât pentru a constata exprimarea consimțământului la formarea pretinsului contract de împrumut, deși dispozițiile legii limitează posibilitatea folosirii tăcerii. De asemenea, încălcarea a operat, în opinia recurentului, și cu privire la art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. - a principiului contradictorialității, semnificație presupusei tăceri nefiind supusă dezbaterii contradictorii a părților. Pentru toate motivele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în recurs. Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată pe care le va efectua în această etapă procesuală.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârât și a fixat termen pentru judecata acestuia în ședință publică, cu citarea părților la 8 decembrie 2022. II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: a) În legătură cu motivul de recurs prin care se afirmă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 13 C. civ. și ale art. 2538 alin. (2) din același Cod. Potrivit recurentului, față de conținutul dispozițiilor art. 13 C. civ. ("Renunțarea la un drept nu se prezumă"), instanța de apel a încălcat aceste dispoziții legale atunci când a recurs la prezumții judiciare pentru a dovedi renunțarea de către recurentul pârât la beneficiul prescripției extinctive prin recunoașterea tacită a împrumutului, ca urmare a unei plăți parțiale pe care acesta ar fi făcut-o la data de 26.01.2016. Susținerile recurentului, subsumate acestui motiv de recurs, sunt nefondate. Este de netăgăduit că dispozițiile art. 13 C. civ., potrivit cărora renunțarea la un drept nu se prezumă, consacră o regulă cu valoare de principiu, menită să exprime intenția legiuitorului de a conferi certitudine situațiilor în care titularul unui drept înțelege să renunțe la acesta. În considerarea importanței unei asemenea manifestări de voință, ale cărei efecte juridice și implicații poate fi uneori semnificative, nevoia de certitudine pe care textul legal în discuție o afirmă și instituie este firească, fiind vădit că în intenția legii se află, prin impunerea unei mai sporite exigențe privitoare la dovada renunțării, protejarea renunțătorului. Observă însă Înalta Curte că în prezentul proces, prin raportare la starea de fapt reținută de instanța de apel (anume că reclamanta i-a împrumutat pârâtului recurent, la data de 25.07.2014, suma de 73.000 Euro în vederea cumpărării unui apartament, precum și că la data de 26.01.2016 pârâtul i-a restituit reclamantei o parte din împrumutul acordat, respectiv sumele de 9.500 Euro și 9.500 USD), deveneau relevante dispozițiile art. 2357 pct. (1) C. civ., precum și cele ale art. 2538 alin. (1) și (2) C. civ. Potrivit evocatelor dispoziții ale art. 2537 pct. (1) C. civ., prescripția extinctivă se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția. Rezultă, așadar, că întreruperea cursului prescripției extinctive este atrasă de recunoașterea de către debitor a dreptului supus prescripției, sintagma "în orice mod" trimițând cu evidență la concluzia că legiuitorul nu a dorit să impună actelor de recunoaștere anumite forme sau modalități de realizare, ci să ofere o plajă mai largă de manifestare a voinței recognitive, sub condiția subînțeleasă ca instanța de judecată să se declare convinsă de faptul că recunoașterea a existat, deci că este certă. În concordanță cu aceste prevederi legale și complementar lor, art. 2538 alin. (1) C. civ. stabilește că recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită, în vreme ce alin. (2) al articolului prevede că atunci când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenta dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Totodată, potrivit tezei finale a alin. (2), "constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și alte asemenea". Aceste din urmă dispoziții legale stabilesc, deci, în mod expres și lipsit de echivoc că efectuarea unei plăți parțiale a datoriei are valoarea unui act întreruptiv ale prescripției, ceea ce înseamnă că de la data respectivei plăți parțiale începe a curge un nou termen de prescripție, astfel cum rezultă din prevederile art. 2541 alin. (1) și (2) C. civ. În aceste circumstanțe de reglementare, este suficient a se dovedi că a existat o plată parțială a datoriei pentru a se putea considera că aceasta, valorând act de recunoaștere tacită a datoriei, atrage întreruperea prescripției. Astfel fiind, rezultă, totodată, și că apar ca irelevante dispozițiile art. 13 C. civ. privitoare la regula de principiu potrivit căreia renunțarea la un drept nu se prezumă, câtă vreme printr-o dispoziție normativă specială, anume cea conținută în art. 2538 alin. (2) C. civ., legiuitorul a stabilit el însuși semnificația și efectele juridice ale plății parțiale făcute de către debitor în considerarea datoriei sale către creditor. Chiar dacă la nivel teoretic și general s-ar putea considera, precum recurentul afirmă, că un act de recunoaștere a unei datorii implică, prin el însuși, și o manifestare de renunțare la dreptul de a invoca prescripția, situația particulară, deci specială, reglementată prin prevederile art. 2538 alin. (2) C. civ. obligă la a le acorda acestora din urmă prevalență, prin derogare de la principiul instituit cu valoare generală prin articolul 13 C. civ. A considera altfel înseamnă a lăsa fără efecte prevederile art. 2538 alin. (2) C. civ., iar aceasta nu poate fi îngăduit, fiind de principiu că o dispoziție legală trebuie interpretată în sensul în care produce efecte, iar nu într-un sens în care i s-ar refuza producerea de efecte. În concluzie, trebuie considerat că atunci când instanța de apel (consonant, sub acest aspect, cu prima instanță), a reținut că întrucât pârâtul recurent, ca debitor în contractul de împrumut, a efectuat în data de 26.01.2016 o restituire parțială a sumei împrumutate, această restituire are valoarea unui act întreruptiv de prescripție, nu o săvârșit o încălcare a prevederilor art. 13 C. civ., după cum, cu atât mai mult, nu a încălcat sau aplicat greșit prevederile art. 2538 alin. (2) C. civ. În ce privește criticile privitoare la felul în care instanța de apel a interpretat probele cauzei pentru a reține o anumită stare de fapt, inclusiv încheierea unui contract de împrumut între reclamantă și pârât sau existența unei restituirii parțiale a împrumutului făcute de pârât, acestea nu pot fi subsumate niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât să poată fi cercetate pe fondul lor de prezenta instanță. Prin aceste critici recurentul nu pune în discuție chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, ci însăși concluzia pe care instanța de apel, ca instanță a fondului, a tras-o, în baza probelor adminsitrate, cu privire la natura raporturilor juridice stabilite între părți; or, judecata în recurs este imperativ limitată la realizarea unui control de legalitate ale cărui repere sunt exclusiv acelea afirmate în cuprinsul alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., astfel că ceea ce excedează acestor limite/repere trebuie considerat inadmisibil. b) În legătură cu motivul de recurs prin care se afirmă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 2158 alin. (1) și ale art. 1240 C. civ. Contrar celor afirmate de recurent, concluzia potrivit căreia între părți s-a încheiat un contract de împrumut nu se sprijină exclusiv pe prezumții (deși, din punct de vedere legal, aceasta apărea ca posibilă), ci și pe înscrisuri (relevanță deosebită având dispozițiile de transfer bancar aflate la f.54,55 din dosarul primei instanțe, vol. I, care atestă plata sumelor de 9.500 Euro și 10.000 USD cu privire la care pârâtul însuși, ca plătitor, a menționat că reprezintă "împrumut rudă"), precum și pe analiza discuțiilor purtate între părți prin mijloace electronice. S-a avut în vedere, de asemenea, că unele afirmații făcute de pârât au semnificația unei mărturisiri extrajudiciare implicite făcute de acesta, în condițiile în care în cauză s–a reținut existenta unei imposibilități morale de preconstituire a unui înscris, în sensul prevederilor art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ. Instanța de apel a făcut, de altfel, o analiză extrem de amplă a mijloacelor de probă a căror administrare a fost posibilă, oferind o interpretare a acestora care, subsumată intenției de a se afla adevărul, nu se mărginește la o analiză superficială ori insuficient aprofundată, ci este preocupată de înțelegerea cât mai completă și în detaliu a relațiilor stabilite între părți. Este neîntemeiată și susținerea recurentului potrivit căreia instanța de apel a încălcat prevederile art. 2158 C. civ. în ce privește condițiile remiterii sumei împrumutate, atunci când a considerat îndeplinită această condiție prin plata sumei de bani în contul altei persoane. Deși este real că prevederile legale în discuție, definind împrumutul de consumație, evocă "remiterea" sumei de bani ori a altor bunuri împrumutate, ca transfer de la împrumutător la împrumutat, nu este mai puțin adevărat că legea nu explică sau definește termenul "remite". Ceea ce prezintă relevanță într-un astfel de contract de împrumut este, în ce privește suma de bani ori, după caz, alt bun ce face obiectul convenției, ca transferul să se realizeze, fiind pe deplin posibil, urmare a evoluției tehnicii, ca remiterea să îmbrace forma unui virament bancar, deci a unei deplasări virtuale de valori între contul împrumutătorului și al împrumutatului. În același spirit, nu s-ar putea considera că împrumutatul își pierde caracteristicile, fiindu-i periclitată ființa juridică și valabilitatea, atunci când remiterea sumei de bani îmbracă forma unui virament bancar efectuat, în contul unei terțe persoane indicate de împrumutat, căci și într-o asemenea situație mecanismul esențial al acestei specii de contract se realizează, terțul fiind indicat de cel împrumutat. Este nevoie, așadar, de o înțelegere a noțiunii de remitere care fără a afecta sensul și intenția reglementării, să îi atribuie acestei noțiuni o flexibilitate rezonabilă, în acord cu evoluția vieții sociale și economice și a tehnologiei. În ce privește referirea la încălcarea prevederilor art. 2158 C. civ., în relație cu cele ale art. 1240 din același Cod și cu referire la valorizarea "tăcerii" ca element ce a stat la baza contractului de împrumut, reține Înalta Curte că, așa cum s-a arătat deja prin cele precedente, instanța de apel și-a întemeiat constatarea cu privire la încheierea între părți a unui contract de împrumut pe analiza și interpretarea mai multor mijloace de probă, fără a atribui "tăcerii" pârâtului o semnificație deosebită sau privilegiată. Referirea la tăcerea reclamantului este doar un element suplimentar de circumstanțiere, integrat analizei de ansamblu a probelor și situației părților, iar nu un element hotărâtor în analiza pe care instanța a realizat-o. Nu era necesar a se pune în discuția pârâtului, în mod expres, așa-numita "probă a tăcerii", căci ceea ce prezintă relevanță în planul respectării dreptului la apărare este ca probele pe care instanța își întemeiază hotărârea să fi fost admise și administrate cu respectarea principiului contradictorialității și a celui al dreptului la apărare. Or, sub acest aspect nu i s-a imputat instanței de apel vreo greșeală de judecată, "tăcerea" la care recurentul face referire neconstituind, în sine, un mijloc de probă (ea neaflându-se, din rațiuni evidente, enumerată între mijloacele de dovadă la care se referă art. 250 C. proc. civ.), ci putând reprezenta, cel mult, un obiect al probei care, după circumstanțe, să poată sta la baza unor constatări ale instanței cu privire la starea de fapt relevantă și la efectele juridice ale acesteia. c) În legătură cu motivul de recurs prin care se afirmă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ., în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. Aceste dispoziții legale consacră regula potrivit căreia judecătorul are dreptul de a aprecia în mod liber probele administrate, potrivit convingerii sale, în relație cu principiul fundamental al aflării adevărului consacrat prin prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Fac excepție de la regula aprecierii libere a probelor doar acele situații în care legea atribuie ea însăși o anumită forță probantă unor mijloace de dovadă, însă asemenea situații trebuie să fie expres menționate de lege, interpretarea lor fiind întotdeauna restrictivă. Astfel fiind, nu s-ar putea vedea rațiunile pentru care recurentul afirmă că instanța de apel ar fi încălcat aceste prevederi legale atunci când, în cauză, a interpretat probele administrate pentru a stabili că între părți s-a încheiat un contract de împrumut, precum și că pârâtul a efectuat o restituire parțială a împrumutului. Referirile pe care recurentul le face la semnificație acordată tăcerii sau la folosirea prezumțiilor judiciare nu relevă, prin ele însele, o încălcare a prevederilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte observând că, în realitate, recurentul încearcă, pe calea acestor critici, să readucă în discuție aspecte care fuseseră, de altfel, invocate și în legătură cu alte motive de recurs. Este neavenită referirea la uzanțe și necesitatea probării acestora, în sensul prevederilor art. 255 alin. (3) C. proc. civ., aceste dispoziții legale fiind, în contextul analizei și raționamentului logico-judiciar de care a uzat instanța de apel, lipsite de relevanță, câtă vreme instanța de apel nu și-a întemeiat soluția, nici măcar în parte, pe uzanțe. Nu s-ar putea considera nici că ar fi fost încălcate prevederile art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. privitoare la principiul contradictorialității, Înalta Curte referindu-se deja, în cuprinsul considerentelor de față, la înțelegerea greșită de către recurent a valențelor probatorii ale tăcerii, precum a semnificației juridice pe care instanța de apel i-a atribuit-o în cadrul argumentației ce susține soluția. Față de toate cele de mai sus, recursul se va respinge ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Se va respinge, ca nefondată, cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, aceasta fiind dovedită.