ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1839/2024

Ședința publică din data de 17 septembrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2020, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 de euro, reprezentând daune morale.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. (art. 998, art. 999 din vechiul C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la data de 24 februarie 2021 pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată

Prin sentința civilă nr. 56/25.01.2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată

Împotriva sentinței civile nr. 56/25.01.2023 pronunțate de Tribunalul București a declarat apel principal reclamantul și apel incident pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 1653/A din data de 13 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. ca nefondat, a admis apelul incident declarat de apelantul-pârât B. și pe cale de consecință a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

II. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1653/A din data de 13 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs recurentul-reclamant A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 02 aprilie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin recursul formulat, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeași instanță.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul-reclamant a susținut greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv cele ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și cele ale O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității.

Recurentul a criticat hotărârea recurată prin aceea că, în interpretarea Decretului nr. 167/1958, instanța de apel a adăugat la lege depășind granița interpretării spre cea a legiferării, adăugând actului normativ obligații și sancțiuni pe care acesta nu le prevede, în timp ce instanța de fond a reținut, ca și moment de începere a curgerii termenului de prescripție, momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019 de devoalare a notei informative.

În concret, recurentul-reclamant a susținut că instanța a avut un raționament bazat pe prezumții nesusținute normativ/probatoriu atunci când a concluzionat că există două momente de pornire a termenului de prescripție, unul subiectiv ("cunoștea") și unul obiectiv ("trebuia să cunoască") și a dezvoltat, tot pe bază de presupuneri, o teorie a consecințelor diferite a celor două momente în cazul incidenței lor în prezentul litigiu. A considerat că instanța de apel atunci când a definit sintagmă "trebuia să cunoască" a atribuit valențe și consecințe pe care legiuitorul nu le-a prevăzut în Decretul nr. 167/1958, făcând o interpretare proprie a actului normativ, luând în mod nelegal locul legiuitorului.

În opinia sa raționamentul instanței de apel este eronat deoarece ambele borne de pornire a termenului de prescripție sunt în egală măsură obiective și subiective în condițiile în care fie că ar cunoaște, fie că ar trebui să cunoască pe vinovat și faptă culpabilă, dar din moment ce nu le poate dovedi, persoana vătămată nu poate porni un litigiu și nu poate fi sancționat prin prescripția unui drept la o acțiune care oricum i-ar fi respinsă pentru insuficiența/lipsa probelor.

Recurentul a arătat că instanța de apel a depășit cadrul normativ incident în cauză deoarece a instituit în sarcina vătămatului obligația de a face cercetări, de a întreprinde demersuri pe care actul normativ nu le prevede și nici nu le impune. A considerat astfel că, instanța de apel, a adăugat la lege atunci când a apreciat că sintagma "trebuia să cunoască" presupune neapărat, sub sancțiune, în sarcină vătămatului, obligația de a acționa, de a fi diligent sau de a face ceva, orice.

Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate faptul că prin apariția O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității s-a creat cadrul legal pentru ca orice persoană să acceseze propriul dosar existent în arhivele fostei Securități și să ia cunoștință de actele aflate acolo, iar reclamantul nu a uzat de această posibilitate.

Recurentul-reclamant a susținut că soluția instanței de apel este nelegală deoarece O.U.G. nr. 24/2008 instituie un drept și nu o obligație iar aceasta a transformat nelegal acest drept de acces la dosar într-o obligație aplicând recurentului o sancțiune de decădere din dreptul de a formula acțiunea, motivat de faptul că nu a înțeles să-și acceseze propriul dosar deschis la Securitate și să depună acțiunea în termenul de trei ani, începând cu anul 2008.

Față de aceste aspecte, recurentul a susținut nelegalitatea deciziei recurate deoarece instanța de apel a pretins ca obligație a celui vătămat, în afara cadrului legal, să acționeze/cerceteze pe cont propriu, transformând un drept aflat la latitudinea decizională a titularului său într-o obligație neîndeplinită sancționată ca atare de instanță prin prescripție.

Sub aspect procedural cât și substanțial recurentul a invocat faptul că instanța de apel avea obligația procedurală prevăzută de art. 14 alin. (5)-(6) C. proc. civ. de a pune în discuția părților aspectele privând obligația recurentului de a consulta dosarul și de a depune acțiunea în termenul de 3 ani de la publicarea O.U.G. nr. 24/2008, pentru a-i da posibilitatea reclamantului de a combate argumentativ și probatoriu aspectul pus în discuție.

Recurentul a mai susținut și faptul că din actele dosarului nu reiese nici măcar dacă acesta a consultat sau nu dosarul său de la Securitate și nu reiese dacă, în cazul afirmativ al consultării dosarului, actele descoperite acolo ar fi justificat sau nu pornirea unei acțiuni împotriva pârâtului, la fel cum nu reiese dacă recurentul, chiar dacă ar fi apreciat suficiența probatorie a acțiunii, totuși nu a declanșat-o din motive obiective sau nu, motive pe care instanța trebuia să le cunoască și să aprecieze asupra lor în raport de circumstanțele concrete ale realității sociale, inclusiv normative, din perioada supusă judecății.

Recurentul a susținut, contrar celor reținute de instanța de apel, că deși după anul 1989 instituțional, Securitatea dispăruse ca denumire, angajații/colaboratorii săi au continuat să presteze sub diverse alte structuri și funcții de decizie la cel mai înalt nivel, exemplul fiind pârâtul care s-a dovedit a fi colaborator al Securității, dar a ajuns președinte al României timp de 10 ani.

Recurentul-reclamant a arătat că frică acestuia pentru propria persoană și a apropiaților săi, prezentă atât anterior cât și ulterior anului 1989, nu poate fi ignorată și nici înlăturată din ansamblul acelor motive obiective ce l-au împiedicat pe reclamant să acționeze ulterior apariției O.U.G. nr. 24/2008. Recurentul a susținut că această temere constantă în timp nu poate fi contestată în contextul în care toți cei care au acționat împotriva pârâtului au suportat diverse sancțiuni și chiar instituțiile statului au acționat civil împotriva pârâtului doar ulterior momentului în care acesta și-a epuizat mandatele de președinte.

Recurentul a susținut faptul că acesta nu putea, din punct de vedere obiectiv să declanșeze o acțiune împotriva pârâtului pentru simplu motiv că nu se afla în posesia unor probe suficiente pentru ca acesta să fie declarat vinovat.

Dovada de neînlăturat în acest sens o constituie chiar litigiul de față în care credința reclamantului că documentul devoalat în urma condamnării civile a pârâtului de către instanța supremă, respectiv Nota informativă din 25.09.1989, constituie o dovadă suficientă admiterii acțiunii, a fost apreciată totuși ca insuficientă de instanța de fond prin prisma deciziei CCR nr. 672/2012 și neanalizată de instanța de apel.

Toate aceste aspecte se impuneau a fi puse în discuția părților și dezbătute în contradictoriu, instanța de apel urmând să dispună asupra lor potrivit art. 14 alin. (5)-(6) C. proc. civ., text pe care instanța de apel l-a încălcat.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea hotărârii recurate motivat de faptul că instanța de apel a respins ca nefondat apelul său, ceea ce presupunea procedural, o analiză pe fond a acestuia.

Recurentul a arătat că rezultă chiar din considerentele deciziei că instanța de apel a apreciat că admiterea apelului incident formulat de pârât face inutilă cercetarea pe fond și a apelului reclamantului, astfel încât mențiunea din dispozitivul deciziei recurate este nelegală consfințind o realitate juridică inexistentă în derularea litigiului în calea de atac a apelului, respectiv o analiză pe fond care nu există.

Concluzionând, recurentul-reclamant a solicitat ca instanța de recurs să constate că (i) respingerea acțiunii în baza prescripției reprezintă o golire de conținut și de efecte a acelor norme legale menite să responsabilizeze pe foștii colaboratori/informatori ai Securității ca poliție politică, (ii) instanța de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de Decretul nr. 167/1958 și cele ale O.U.G. nr. 24/2008, instanța de apel reținând aspect neprevăzute de actele normative evocate și (iii) instanța de apel a încălcat norme de procedură civilă, respectiv art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și art. 425 din același cod referitoare la conținutul concordant al părților componente ale unei hotărâri judecătorești: practicaua, considerentele și dispozitivul.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare la data de 13 mai 2024 prin intermediul căreia a solicitat, în principal, anularea recursului ca sancțiune pentru nemotivarea și neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

În ceea privește nulitatea recursului, recurentul-pârât a susținut faptul că motivarea recursului este lacunară și artificială, criticându-se aspecte de netemeinicie a deciziei recurate.

S-a arătat că prin recurs nu s-a indicat în ce constă aplicarea greșită a normelor de drept material, care sunt normele de drept material sau de procedură încălcate de către instanța de apel. De asemenea, recurentul-reclamant, prin recursul său a criticat aspecte legate de materialul probator precum momentul consultării dosarului, regimul politic din România după anul 1989, analizarea "fricii" recurentului, aspect politice, chestiuni care sunt incompatibile cu cale de atac a recursului, care trebuie să se rezume la critici de nelegalitate.

Aducerea unor critici de netemeinicie în calea de atac a recursului echivalează cu nemotivarea acestuia și, în consecință, la nulitatea lui, instanța de recurs neputând face o reevaluare a probelor, motiv pentru care intimatul-pârât a solicitat anularea recursului formulat în cauză.

Pe fondul recursului, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-pârât a susținut că susținerile recurentului potrivit cu care instanța de apel ar fi adăugat la lege și ar fi depășit zona aplicativă și interpretativă a normei sunt eronate și lipsite de sens în contextul în care recurentul nu a indicat niciun text de lege material sau procesual care să fi fost încălcat de către instanța de apel. C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea recurentului potrivit căreia ambele momente alternative prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (legea aplicabilă la data săvârșirii pretinse fapte ilicite - chestiune necontestată de niciuna dintre părți și care nu a făcut obiectul căii de atac) ar fi în egală măsură obiective și subiective, intimatul-pârât a arătat că această este falsă deoarece legiuitorul a folosit conjuncția disjunctivă "sau" și a prevăzut două momente din punct de vedere temporal care trebuie să fie aplicate și interpretate corespunzător, în sensul de a produce efecte juridice.

Titularul dreptului trebuie sa acționeze atât timp cunoaște persoana și paguba, pasivitatea acestuia fiind sancționată cu prescripția extinctivă. Faptul că există sau nu probe care să ducă la admiterea cererii de chemare în judecată este irelevant și ține exclusiv de conduita procesuală a părții și a modului în care înțelege să-și formuleze pretențiile.

Intimatul-pârât a susținut că instanța de apel a reținut că momentul subiectiv a început să curgă începând cu anul 1990, când recurentul avea posibilitatea de a formula acțiunea în răspundere civilă, considerente ce nu au făcut obiectul recursului formulat în cauză, rămânând definitive.

Din punctul de vedere al momentului obiectiv, prin decizia recurată s-a reținut, în mod corect, că recurentul putea să acționeze cel târziu o dată cu adoptarea O.U.G. nr. 24/2008, putând depune o cerere de informații.

Instanța de apel nu a instituit o obligație în sarcina recurentului ci doar a analizat, din punct de vedere obiectiv, care este momentul de la care titularul dreptului ar fi putut cunoaște paguba și cel care răspunde de ea.

În ceea ce privește încălcările dispozițiilor art. 14 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ. invocate de către recurent, intimatul-pârât a susținut că instanța de apel nu a încălcat principiul contradictorialității deoarece recurentul i-a fost comunicat apelul incident ce privea soluția de respingere a excepției prescripției și a avut posibilitatea corespunzătoare de a formula apărări.

Intimatul-pârât a susținut că prin recursul său recurentul atacă nejustificat pârâtul cât și instituțiile statului, iar soluția din dosarul nr. x/2019 care atestă calitatea intimatului de colaborator al securității nu poate afecta termenul de prescripție din prezentul dosar, în contextul în care nu există autoritate de lucru judecat și soluția din dosarul anterior nu îl privește pe recursul din prezenta cauza.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatul-pârât a arătat că prin raportare la dispozițiile art. 5, art. 22, art. 397 alin. (1), art. 425 alin. (1) lit. c), art. 480 C. proc. civ., instanța de apel era obligată să se pronunțe atât asupra cererii de apel principal (care este și o cerere principală - art. 30 alin, (3) C. proc. civ.), cât și asupra cererii de apel incident.

Soluția instanței de apel este corectă și legală, în condițiile în care, în urma analizării celor două apeluri formulate în cauză, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune astfel că orice motive ce țin de fondul cauzei sunt neîntemeiate/nefondate, neputând fi admise.

Respingerea apelului ca nefondat nu presupune o analiză pe fond, ci privește inclusiv situația în care anumite motive nu mai pot fi primite urmare a unor excepții peremptorii. Art. 480 alin. (1) C. proc. civ. prevede expres soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel. Fiind fondat apelul incident, automat apelul principal va fi respins.

Concluzionând, intimatul-pârât a susținut că și în situația în care s-ar admite că soluția de respingere "ca nefondat" nu este corectă, nu există nicio vătămare a recurentului în cauză.

În urma comunicării întâmpinării, la data de 25 mai 2024 recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat admiterea recursului său astfel cum a fost formulat.

În ceea ce privește nulitatea recursului, recurentul-reclamant a susținut că motivele invocate se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nici nu au putut fi invocate pe calea apelului conform art. 488 alin. (2) din același cod.

Recurentul-reclamant reiterează susținerile detaliate pe larg în cuprinsul recursului formulat, susținând, în esență că, prin decizia recurată au fost încălcate normele de drept material, respectiv cele ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și cele ale O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, instanța de apel adăugând la lege, depășind limita dintre interpretare și legiferare.

Contrar considerentelor deciziei recurate, recurentul-reclamant nu ar fi putut porni o acțiune atâta timp cât nu se afla în posesia unei dovezi a culpabilității intimatului-pârât aptă să justifică chemare în judecată, ci momentul apariției acelei dovezi a fost decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2019 de devoalare a Notei informative, moment de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Recurentul-reclamant susține lipsa de imparțialitate a instanței de apel deoarece aceasta a pronunțat o hotărâre bazată pe interpretări propria în contextul în care i-a instituit recurentului obligația de a face cercetări, ceea ce era imposibil la acea vreme, chiar și potrivit statutului de Refugiat Politic, recunoscut de Înaltul Comisariat pentru Refugiați pe care îl deține și îl anexează răspunsului la întâmpinare.

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 02 septembrie 2019 ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 14 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același cod.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamant din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimatului-pârât că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurentul a invocat, printre altele, încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, mai precis modul în care aceasta a stabilit data de începere a termenului de prescripție incident în cauză, critică subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 14 C. proc. civ. și a celor privitoare la soluționarea apelului se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

În esență, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant pretinde că decizia instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea eronată a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, din perspectiva modului de determinare a momentului de la care instanța devolutivă a apreciat că a început să curgă termenul de prescripție, reclamantul considerând că instanța de apel a dat o interpretare improprie a sintagmei "trebuia să cunoască" prevăzută de lege, depășind conținutul normei și modul de interpretare a acesteia. A mai susținut, de asemenea că, legea nu instituie două momente de pornire a termenului de prescripție deoarece termenii "cunoștea" și "trebuia să cunoască" determină, în egală măsură, momente subiective și obiective în contextul în care o persoană vătămată nu poate porni o acțiune în judecată și nu poate fi sancționat pentru lipsa probelor.

Criticile sunt nefondate.

Prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 500.000 RON cu titlul de daune morale ca urmare a activității acestuia din urmă, de colaborare cu fosta Securitate, prin notele informative pe care le-a furnizat cu privire la recurentul-reclamant.

Așadar, recurentul a investit instanța cu o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morală, punând în discuție angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât pentru o pentru o pretinsă faptă ilicită săvârșită în perioada 1987-1989.

În mod judicios a statuat Curtea de Apel București, în analizarea apelului incident că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ce dispune că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea" iar atât art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât și art. 2528 alin. (1) din noul C. civ. au dispoziții identice, aspecte care, de altfel, nu au fost criticate prin apelul formulat în cauză.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant referitoare la momentele instituite de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prin norma în cauză se consacră o regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive caracterizată prin stabilirea a doua momente alternative de la care prescripția începe să curgă și anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de alta parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul trebuia ori putea sa cunoască aceste elemente.

Instituirea celor două momente alternative corespunde necesității de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, a scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene rezonabile, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia.

Prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea.

Fiind vorba despre repararea unui prejudiciu pricinuit de o faptă ilicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, dreptul la acțiune curge de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, instanța de apel a stabilit inițial momentul subiectiv de la care ar fi putut curge termenul de prescripție pornind de la susținerile reclamantului privind situația de fapt, respectiv aceea că reclamantul, în anul 2000, i-a solicitat pârâtului să dezvăluie calitatea sa de informator al Securității, Curtea de Apel apreciind că, începând cu anul 1990, când regimul totalitar a fost înlăturat, reclamantul avea posibilitatea să acționeze în vederea atragerii răspunderii delictuale a pârâtului pentru faptele pretins cauzatoare a prejudiciului.

Înalta Curte reține că, atâta timp cât regimul politic din Romania, anterior anului 1990, a fost unul totalitar, se poate presupune că o persoană ar fi avut șanse minime să își valorifice drepturile patrimoniale. Abia după momentul Revoluției din decembrie 1989, reclamantul ar fi putut, de principiu, să se adreseze instanțelor judecătorești pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei invocate prin prezenta acțiune.

Instanța de apel nu s-a raportat însă doar la momentul subiectiv atunci când a analizat excepția prescripției invocată în cauză ci, așa cum s-a arătat anterior, a stabilit momentul obiectiv la care recurentul ar fi trebuit să cunoască paguba și autorul faptei ilicite.

În acest sens, instanța de apel a reținut că începând cu martie 2008, când au fost adoptate norme legale care să reglementeze accesul la documentele secrete ale organelor Securității deținute de autorități prin O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, posibilitatea reclamantului de a acționa în sensul reparării pagubei pretinse nu mai poate fi negată. Așadar, având în vedere că stabilirea momentului obiectiv la care prescripția extinctivă a început să curgă presupune identificarea datei la care reclamantul trebuia să cunoască paguba și a celui responsabil de producerea acesteia, iar demersurile pentru obținerea acestor elemente puteau fi efectuate începând cu anul 2008, în baza unui mecanism legal eficient, reclamantul omițând însă efectuarea acestora până în anul 2019 (anul în care reclamantul s-a adresat CNSAS), instanța de apel a stabilit că dreptul la exercitarea împotriva pârâtului a acțiunii în răspundere civilă delictuală era prescris la data de 25.09.2020, a sesizării primei instanțe cu această acțiune.

Recurentul, prin demersul său susține, în mod eronat, că instanța de apel în stabilirea momentul subiectiv și a celui obiectiv a efectuat o interpretare proprie a normelor legale în materie adăugând și obligația persoanei vătămate de a face cercetări sau de a întreprinde demersuri, de a acționa, obligație pe care actul normativ nu le prevede și nici nu le impune.

Astfel, potrivit art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

După cum rezultă din jurisprudența îndelungată și consolidată a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție poate fi supus unor ingerințe în măsura în care acestea urmăresc un scop legitim, sunt proporționale cu scopul urmărit și nu aduc atingere dreptului în însăși substanța sa.

Așadar, reglementarea unor termene de prescripție urmărește scopul legitim al înlăturării incertitudinii juridice care ar plana o vreme prea îndelungată asupra unui raport juridic litigios, dacă inacțiunea titularului dreptului subiectiv încălcat este una imputabilă, respectiv dacă acesta, deși acesta este în măsură să acționeze, omite să facă acest lucru în tot timpul prescris de lege.

Prin instituirea unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, legiuitorul a urmărit ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului.

Acest moment obiectiv a fost în mod corect identificat ca fiind data adoptării O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității. Contrar recurentului, statuând astfel, instanța de apel nu a adăugat la lege și nici nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci a concretizat, în raport de datele concrete ale speței, care este momentul la care recurentul putea și trebuia să depună diligențe rezonabil accesibile pentru a afla elementele necesare formulării acțiunii în răspundere, respectiv fapta și identitatea celui răspunzător.

Or, în condițiile în care recurentul avea suspiciuni că intimatul, ca fost ofițer acoperit al Securității, ar fi efectuat activități de poliție politică în ceea ce-l privește, demersul de a consulta dosarele CNSAS este unul rezonabil și accesibil, fiind corectă valorificarea acestei posibilități din perspectiva aplicării art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Simpla părere a recurentului că acțiunea sa ar fi fost respinsă pentru lipsa probelor nu este suficientă pentru a rămâne în pasivitate; de altfel, dacă ar fi așa, practic prescripția nu ar curge niciodată împotriva titularilor dreptului la acțiune dacă aceștia nu sunt convinși că vor câștiga procesul. Or, un litigiu de natură judiciară presupune prin natura sa un element de incertitudine care nu este, totuși, prin simpla sa existență de natură să suspende ori să întrerupă cursul prescripției.

Înalta Curte constată așadar că, astfel cum au reținut instanțele de fond, reclamantul ar putut, sub aspect probator, prin accesarea propriului dosar, să efectueze verificări cu privire la identitatea lucrătorilor sau colaboratorilor și ar fi avut posibilitatea obținerii elementelor ce îi permiteau să identifice atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, cum de altfel a și procedat în anul 2019, după împlinirea însă a termenului de prescripție.

Reclamantul avea așadar posibilitatea procurării prin demersuri proprii a înscrisurilor pretins doveditoare ale pretențiilor sale, în condițiile în care, potrivit art. 1 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 293/2008, dispune că orice cetățean român sau cetățean străin care după 1945 a avut cetățenie română, precum și orice cetățean al unei țări membre a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord sau al unui stat membru al Uniunii Europene are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de Securitate, precum și la alte documente și informații care privesc propria persoană, potrivit prezentei ordonanțe de urgență și în conformitate cu prevederile legii privind protejarea informațiilor care privesc siguranța națională. Acest drept se exercită la cerere și constă în studierea nemijlocită a dosarului și eliberarea de copii de pe actele dosarului și de pe alte înscrisuri care privesc propria persoană.) Accesul vizează toate tipurile de informații culese sau exploatate de Securitate, prin acțiuni conexe sau prin emiterea de acte, dispoziții ori alte tipuri de înscrisuri.

De asemenea art. 1 alin. (7) din aceeași ordonanță prevedea si posibilitatea de a afla identitatea persoanelor care au oferit informații despre reclamant: "Persoana, subiect al unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de Securitate, are dreptul, la cerere, să afle identitatea lucrătorilor Securității și a colaboratorilor acesteia, care au contribuit cu informații la completarea dosarului, și poate solicita verificarea calității de lucrător al Securității pentru ofițerii sau subofițerii care au contribuit la instrumentarea dosarului."

Reclamantul avea posibilitatea de a accesa oricând informațiile din dosarul său pentru a confirma bănuielile pe care le avea cu privire la pârât și faptul că acesta a stat în pasivitate timp de peste 10 ani de la intrarea în vigoare a ordonanței mai sus menționate și a cerut informații abia în anul 2019 nu presupune că de la acel moment a început sa curgă termenul de prescripție pentru ca aceasta ar însemna ca reclamantul să aibă posibilitatea de a alege momentul de începere a curgerii termenului de prescripție ceea ce nu poate fi primit.

Mai mult, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 24/2008, a fost in vigoare și Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste (act normativ în vigoare de la 09 decembrie 1999 până la 14 martie 2008, fiind abrogat și înlocuit prin Ordonanță de urgență 24/2008, suspendat de la data 06 februarie 2008 până la data 14 martie 2008 prin Decizia CCR 51/2008) ce conține dispoziții similare cu O.U.G. nr. 24/2008.

Astfel, dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, prevedeau că orice cetățean român are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de poliția politică comunistă, precum și la alte documente și informații care privesc propria persoană, drept care se exercită la cerere și constă în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului și de pe alte înscrisuri care privesc propria persoană.

Prin legea mai sus menționată s-a reglementat dreptul persoanei de a studia nemijlocit dosarul, dreptul la eliberarea de copii de pe actele dosarului și de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului și sunt asigurate pârghii suficiente pentru valorificarea reală a acestui drept. Procedura se declanșa prin formularea unei cereri în acest sens de către persoana îndreptățită, adresată CNSAS, care va răspunde acesteia în termen de 30 de zile - potrivit art. 12 din Legea nr. 187/1999.

Din această perspectivă, declararea ca neconstituțională a legii prin decizia instanței de contencios constituțional nr. 51/2008 este nerelevantă, întrucât problemele principale ale legii reținute ca fiind incompatibile cu legea fundamentală nu s-au referit la aceste împrejurări de drept, ci în principal la cele care țineau de competența Consiliului privind eliberarea adeverințelor referitoare la participarea unor anumite persoane la activitatea de poliție politică sau la alte activități, a actelor emise în acest sens și a procedurilor urmate în exercitarea atribuțiilor sale.

O dovadă că este așa, o reprezintă faptul că prin noul act normativ - O.U.G. nr. 24/2008, s-au reluat fără modificări aceleași dispoziții legale privind dreptul de acces nemijlocit la propriul dosar, eliberarea de copii și acte doveditoare, formularea cererii și termenul de 30 de zile pentru răspuns din partea CNSAS - art. 1 din acest act normativ.

În virtutea acestor dispoziții legale, reclamantul, după intrarea în vigoare a Legii nr. 187/1999 publicată în Monitorul Oficial nr. 603 din 09 decembrie 1999, avea, de principiu, posibilitatea legală să facă demersuri pentru a afla date din dosarul său, instanța de apel stabilind însă momentul obiectiv ținând cont de circumstanțele cauzei de la momentul O.U.G nr. 24/2008.

Pentru aceleași considerente, sunt nefondate și susținerile recurentului conform cărora ordonanța în materie nu instituie o obligație ci un drept, iar instanța ar fi aplicat o sancțiune a decăderii acestuia din dreptul de a formula prezenta acțiune, motivat de faptul că nu a înțeles să își acceseze propriul dosar și să formuleze acțiunea în termen de trei ani.

Este adevărat că O.U.G. nr. 24/2008 nu instituie o obligație de accesare a propriului dosar, însă obligația generală de a depune diligențele necesare aflării elementelor de fapt care justifică exercitarea acțiunii rezultă indirect, ori neîndoielnic chiar din prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Atitudinea pasivă a recurentului nu îl îndreptățește să se prevaleze de incidența unui alt moment subiectiv în determinarea începutului termenului prescripției (respectiv, data la care a fost pronunțată decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, ce a statuat asupra calității de colaborator al fostei securități al intimatului-pârât) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

În acești termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Recurentul a mai susținut prin memoriul de recurs și faptul că din actele dosarului nu ar rezulta dacă acesta a consultat sa nu dosarul său de la Securitate și nici dacă, în cazul afirmativ al consultării dosarului actele descoperite ar fi justificat sau nu pornirea unei acțiuni împotriva pârâtului, motive pe care instanța trebuia să le cunoască și să aprecieze asupra lor în raport de circumstanțele concrete ale realității, inclusiv normative, din perioada supusă judecății.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că, prin apelul formulat în cauză, reclamantul a susținut faptul că în data de 18 februarie 2020 a transmis cererea sa către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în urma căreia a putut consulta dosarul pe care îl avea deschis de Securitate din care a depus la dosarul cauzei cele două note informative în baza cărora a formulat prezenta acțiune.

De asemenea, nu pot fi primite susținerile recurentului conform cărora instanța de apel a reținut în mod cert că ulterior anului 1989 Securitatea a dispărut deoarece aceasta ar fi existat în continuare însă sub alte denumiri/structuri. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel prin hotărârea recurată a reținut că, de principiu, reclamantul avea posibilitatea de a acționa după înlăturarea regimului totalitar însă curtea de apel a avut în vedere, la stabilirea momentului obiectiv, data intrării în vigoare a Ordonanței nr. 24/2008. Prin urmare, în contextul în care curtea de apel a stabilit data de început a termenului de prescripție la peste 18 ani de la Revoluția din 1989, considerentele supraabundente referitoare la posibilitatea de a acționa începând cu anul 1990 nu sunt decisive în economia raționamentului deciziei recurate.

În ceea ce privește criticile recurentului prin care s-a arătat că instanța nu a avut în considerare frica pe care a avut-o reclamantul pentru propria persoană și a apropiaților săi în formularea unor demersuri împotriva pârâtului chiar și în contextul în care și-ar fi accesat dosarul, Înalta Curte constată că acestea sunt invocate omisso medio, deoarece până în recurs, reclamantul nu a susținut că teama avută l-ar fi împiedicat să formuleze prezenta acțiune în contextul în care excepția prescripției a fost invocată la judecata în primă instanță.

Afirmațiile recurentului nu sunt susținute nici de circumstanțele cauzei și contextul socio-politic dat, din moment ce cel de-al doilea mandat de Președinte al pârâtului s-a încheiat la data de 21 decembrie 2014 iar prezenta acțiune a fost introdusă abia la data de 25.09.2020, la peste 6 ani de la încetarea funcției pârâtului. Mai mult decât atât teama de care recurentul face vorbire nu constituie o cauză legală de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție.

De altfel, instanța de apel reține, în mod corect că, în cauză nu a fost invocată vreo împrejurare care să îl fi împiedicat pe reclamant să efectueze demersurile necesare în perioadă dintre adoptarea ordonanței și solicitarea efectuată în anul 2019 către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Înalta Curte reține că nu este justificată nici susținerea referitoare la temerile de a acționa ca urmare a calității vremelnice a intimatului de Președinte al României. Deși prestigioasă, o atare funcție exercitată într-un stat democratic nu este de natură a inspira temere, dovadă fiind numeroasele critici, uneori vehemente, aduse intimatului în timpul mandatelor sale.

Prin urmare, introducând acțiunea abia în anul 2020, termenul de prescripție s-a împlinit, fără a fi dovedite situații de suspendare sau întrerupere a acestuia, acțiunea fiind respinsă, în mod corect, ca fiind prescrisă extinctiv, motivul de recurs ce vizează această împrejurare fiind nefondat.

În cauză nu este așadar incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, sunt nefondate criticile, ce pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care recurentul a susținut încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. prin aceea că nu a pus în discuția părților faptul că recurentul era obligat să consulte dosarul său de la Securitate și să depună acțiunea în termen de 3 ani de la publicarea O.U.G. nr. 24/2008.

Înalta Curte reține că procesul civil este guvernat de principii fundamentale pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanța de judecată, părțile litigante și ceilalți participanți la proces, legat de activitatea lor procesuală. Acestea reprezintă reguli esențiale ce determină structura procesului civil și guvernează întreaga activitate judiciară, nerespectarea lor fiind sancționată cu nulitatea actelor de procedură, atrăgând casarea hotărârii judecătorești astfel pronunțate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Principiul contradictorialității dezbaterilor, a cărui încălcare este reclamată în prezenta cauză, constă în posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Acesta impune cerința ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția contradictorie a părților, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părților dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a a-și susține și de a-și argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susținerile adversarului, nerespectarea principiului contradictorialității și al garantării dreptului la apărare fiind sancționată cu nulitatea hotărârii.

Respectarea principiului contradictorialității are o importanță deosebită în realizarea justiției prin procesul civil deoarece asigură realizarea dreptului constituțional la apărare al părților din proces și contribuie la stabilirea adevărului.

Față de aceste aspect teoretice, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că intimatul-pârât prin intermediul apelului incident a susținut că reclamantul trebuia și putea să cunoască pagubă și persoana care răspunde de ea cel târziu în anul 2008 o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G nr. 24/2008, termenul de prescripție incident în cauză fiind cel general de trei ani, aspect pe care instanța de apel le-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii.

Nu se poate vorbi de o chestiune nouă pe care instanța de apel ar fi analizat-o din oficiu, fără a o pune în discuția contradictorie a părților, câtă vreme această chestiune a reprezentat o susținere efectuată pe parcursul judecății pe care a cercetat-o în aceeași măsură cu pretențiile reclamantului, iar acesta din urmă a avut posibilitatea de a combate susținerile formulate prin apelul incident ce i-a fost comunicat.

Pentru aceste motive, nu se poate reține încălcarea, de către instanța de apel, a principiului contradictorialității în condițiile în care situația analizată a constituit obiect al dezbaterilor părților în faza scrisă a procesului prin declarația de apel, instanța de apel nefiind obligată să le pună anume în discuția părților ci dimpotrivă era obligată să se pronunța asupra lor.

Altfel spus, dacă în temeiul art. 14 alin. (6) C. proc. civ. îi este interzis instanței să ia în considerare din oficiu chestiuni de drept și de fapt la care părțile nu s-au referit, fără a le supune dezbaterii acestora, pentru a preveni surprinderea lor și imposibilitatea formulării unor apărări adecvate, această obligație nu mai este incidentă atunci când chestiunea respectivă a fost invocată de partea adversă. În această ipoteză, chiar dacă cel căruia i se opune respectiva susținere nu o tratează cu toată atenția cuvenită, o atare tactică procesuală deficitară nu impune instanței să atragă atenția în mod expres asupra respectivei probleme, chiar dacă este incontestabil că instanța, în virtutea dreptului său de a cere lămuriri și de a supune dezbaterii orice probleme relevante, poate insista asupra relevanței respectivei chestiuni – însă nu mai este obligată să o facă, aceasta fiind deja cuprinsă în susținerile părții adverse (art. 14 alin. (4)-(6), art. 22 alin. (2) C. proc. civ.).

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

Printr-un alt motiv de recurs, încadrat de recurent în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., acesta a susținut faptul respingerea ca nefondat al apelului său a presupus și o analiză pe fond a acestuia, fapt care atestă însă o situație juridică nereală, din moment ce instanța de apel a a