ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 501/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă în data de 28 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, în nume propriu, au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acesteia la plata sumei de 1.124.594 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului, compus din teren intravilan, în suprafață de 885 mp și construcții demolate, în suprafață totală de 249 mp, situat în Pitești, str. x, jud. Argeș și valoarea de 1.415.000 RON, reprezentând prețul imobilului, stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 16 iunie 2010, actualizat cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată, în ceea ce privește suma de 333.333,3 RON, iar în ceea ce privește diferența de 791.260,7 RON, de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată, în ceea ce privește suma de 333.333,3 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 791.260,7 RON, de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. din 1864, privitoare la răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului. Prin întâmpinare, pârâta A.N.R.P. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a următoarelor persoane: A. S.A., B., C. și D.. Chemata în garanție B. a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Chemata în garanție A. S.A. a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. La termenul de judecată din data de 19 octombrie 2021, instanța a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâta A.N.R.P. împotriva chemaților în garanție A. S.A., B., C. și D., dispunând disjungerea acesteia și judecarea sa separată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1670 din 03 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 754/A din 12 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 1670 din 03 decembrie 2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român. Recurenții au arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, reținând, în mod greșit, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este cel mai târziu momentul soluționării contestației A.N.R.P. împotriva deciziei Curții de Conturi, astfel cum a stabilit și prima instanță. În mod greșit instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamanții, din prezenta cauză, ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia este acela al pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, în dosarul nr. x/2014, hotărâre prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, contestația promovată de intimata din prezenta cauză împotriva încheierii nr. 18 din 10 martie 2014 și a Deciziei nr. 10 din 10 martie 2013, emise de Curtea de Conturi. Argumentele instanței de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției, de la data pronunțării sentinței menționate, nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de instanța de apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Președintele A.N.R.P. a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizarea si reevaluarea imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de Evaluare". Așadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014 vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu, a rapoartelor inițiale de evaluare la Standardele Internaționale de Evaluare și doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili întinderea prejudiciului. Or, cum se poate constata, la data pronunțării sentinței nr. 2767/2014 a Curții de apel București – SCAF nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x din 16 iunie 2010, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, motiv pentru care, la momentul pronunțării acestei sentințe nu se putea vorbi de existența unui prejudiciu. La momentul indicat de instanța de control judiciar, anume la data pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, recurentul-reclamant nu cunoștea și nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului și cu atât mai puțin, întinderea acestuia. În mod eronat se arată în considerentele deciziei recurate că apelanții au susținut că "prin cunoașterea pagubei trebuie să se înțeleagă cunoașterea întinderii prejudiciului, or, la momentul indicat de prima instanță paguba nu putea fi cunoscută, câtă vreme reevaluarea a avut loc ulterior, tocmai în baza deciziei Curții de Conturi". Recurentul-reclamant era în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. E. S.R.L. În lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acesteia. Subsumat aceluiași motiv de recurs, se arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4) C. civ., întrucât a aplicat, în aceeași cauză, atât Decretul nr. 167/1958, cu privire la momentul "de la care începe să curgă termenul de prescripție", cât și noul C. civ., cu privire la celelalte aspecte legate de prescripția extinctivă. Din considerentele și dispozitivul deciziei în interesul legii nr. 1 din 17 aprilie 2014, rezultă cu claritate că prescripția extinctivă, într-o anumită cauză, este în întregime supusă "dispozițiilor legale care au instituit-o", prin urmare, nefiind posibilă aplicarea, în aceeași cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât și a noului C. civ. În opinia recurenților, acest aspect este încadrabil și în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât contrazice decizia în interesul legii anterior menționată, fiind astfel încălcate prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele deciziei în interesul legii, potrivit cărora, "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României".

Apărările formulate în cauză În data de 20 octombrie 2022, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității (nulității) recursului pentru nemotivare. De asemenea, a arătat și că înțelege să se folosească de un argument statuat, deja, în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A din 31 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în considerentele căreia s-a reținut că indiferent "dacă ne raportăm la momentul obiectiv, ori la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii." În data de 21 noiembrie 2022, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate și astfel, excepția nulității (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilității) nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate. - Este lipsită de temei susținerea recurentului conform căreia, în soluționarea cauzei, s-ar fi făcut o greșită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă, ceea ce ar fi condus la o soluție nelegală și la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, domeniul prescripției extinctive, cu regimul juridic aferent, este determinat de natura dreptului subiectiv pretins (a cărui sancționare pe calea justiției s-a solicitat), respectiv, aceea de drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP – constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 8651/26.08.2010 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari. Or, față de dreptul de creanță pretins – corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate – instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al săvârșirii faptei ilicite (anul 2010, când a fost întocmit raportul supraevaluat). Într-adevăr, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958– conform cărora "prescripția dreptului la acțiune în rapararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea" – stabilesc două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative corespund necesității de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garantze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Or, în speță, prevalându-se de momentul subiectiv – reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/19.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010 – recurentul-reclamant a arătat că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare – așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi – nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. Pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia RIL nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61,62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi (par. 57) și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal (par. 55). Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/19.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite în 2010 (din cele 569 de rapoarte verificate rezultând o diferență de evaluare cu privire la 520 de imobile, printre care și cel din speță). Or, partea recurentă ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP nr. 5276/16.06.2010 – i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. - Împrejurarea că în considerentele deciziei din apel se face referire și la data pronunțării sentinței nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția contencios administrativ și fiscal (prin care a fost respinsă contestația ANRP împotriva deciziei Curții de Conturi) ca fiind posibil moment de la care ar putea începe să curgă termenul prescripției extinctive, deși este într-adevăr eronată, nu este de natură să lase soluția fără temei legal. Aceasta întrucât instanța se raportează la sentința respectivă ca reprezentând momentul "cel mai târziu" de la care reclamantul ar fi putut cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea. Considerentul este oricum unul nenecesar în susținerea soluției câtă vreme anterior, în motivare, decizia validase raționamentul de primă instanță, care reținuse incidența art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și ca moment de început al prescripției, anul 2010, data săvârșirii pretinsei fapte ilicite. - În ce privește referirea pe care instanța de apel o face deopotrivă, la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și la cele ale noului C. civ. (art. 2517, art. 2528) aplicabile prescripției acțiunilor în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, ea este eronată din perspectiva dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, care lasă regimul prescripției extinctive în puterea legii sub care a început să curgă. În același timp însă, acest considerent eronat nu este unul apt să ducă la nelegalitatea soluției din apel. Aceasta întrucât ambele reglementări – din vechiul Decret și din actualul cod – au același conținut, stabilind aceleași reguli în ce privește prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei produse de o faptă ilicită. Ca atare, analiza pe fondul acestei excepții a presupus aceleași verificări jurisdicționale, așa încât regimul juridic mixt pe care îl realizează în final instanța trimițând la Decretul nr. 167/1958, pentru a stabili momentul de început al prescripției extinctive, dar și la dispozițiile în materie ale noului C. civ. – deși greșită, este lipsită de consecințe pe planul soluției ce trebuia adoptată, câtă vreme termenii analizei sunt identici în ambele reglementări. Pentru considerentele arătate, toate criticile de nelegalitate formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.