ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2625/2018

După deliberare, asupra cauzei civile de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.04.2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate nevalabilitatea titlului statului prin care imobilul - compus din teren în suprafață de 675 mp și construcția aferentă situat în București, str. x, sector 1 - a fost preluat abuziv de stat; să fie obligați pârâții să-i lase în deplină și liniștită posesie imobilul de mai sus și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea acestei acțiuni, reclamanta a arătat, în esență, că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, conform Anexei pentru București, la poziția x.

În momentul preluării imobilului de către stat, dreptul de proprietate era reglementat și garantat de către C. civ. prin art. 480 și 481, dar și de Constituția din 1948, în art. 8.

Pe fondul acestor reglementări, totuși proprietarul de drept a fost lipsit de folosința bunului lui, nu însă și de proprietatea acestuia, în mod abuziv și fără temei legal Statul Român a devenit un proprietar de fapt, având detenția asupra unui bun care nu îi aparținea, preluându-l prin sfidarea și nesocotirea dispozițiilor legale existente în materie de proprietate la momentul respectiv. Astfel, statul a preluat imobilul fără titlu valabil. În sprijinul celor afirmate vin și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

În consecință, în cadrul acestei acțiuni în revendicare trebuie să se procedeze la o analiză a titlurilor celor două părți. Or, în ce privește pe reclamantă, așa cum rezultă din înscrisuri, imobilul a fost dobândit de către autorul acesteia printr-un act de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1928. Analiza titlurilor impune, în primul rând, stabilirea faptului dacă, prin preluarea imobilului la stat în baza Decretului nr. 92/1950, autorul reclamantei și-a pierdut dreptul de proprietate asupra acestuia. Răspunsul nu poate fi decât negativ, întrucât actul normativ în baza căruia s-a făcut preluarea era contrar prevederilor art. 8 din Constituția României din 1948.

În cauză, defunctul B., decedat la data de 21.04.1965, adevăratul proprietar al imobilului, a avut moștenitori, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. x/1965 emis de Notariatul de Stat al Raionului 16 februarie în dosarul succesorali nr. 274/1965, și anume C., în calitate de fiică, căreia îi revine întreaga masă succesorală, având în vedere ca soția acestuia, D., era predecedată din anul 1962.

Reclamanta este unica fiică a lui C., așa cum reiese și din certificatul de moștenitor nr. x din 14.11.1980 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 în dosarele succesorale nr. x și x/1980.

Drept urmare, statul nu putea înstrăina în favoarea pârâtei Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat ceva al cărui proprietar nu a fost niciodată, acesta fiind și motivul pentru care, la rândul său, nici acest pârât nu poate invoca că poseda un titlu valabil.

A mai invocat reclamanta în sprijinul pretenției sale și normele dreptului comunitar, aspecte din jurisprudența C.E.J. și, pentru o comparație cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, a susținut că, având în vedere ca acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este cel mai puternic mijloc juridic pentru apărarea dreptului de proprietate, se impune ca, pentru dreptul conferit de dreptul comunitar, regulile de procedură să fie echivalente, astfel că în cazul în care acțiunea în revendicare este bazată pe dreptul comunitar trebuie aplicate regulile de procedură de la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

A mai subliniat reclamanta și că practica în materie este neunitară.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a susținut excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, solicitând admiterea acesteia și respingerea cererii ca inadmisibilă. A arătat că prevederile Legii nr. 10/2001 sunt de imediată aplicabilitate, astfel că acestea au suprimat aplicarea legii vechi, respectiv cea care reglementează dreptul comun. Legea specială, ca lege nouă, înlocuiește acțiunea dreptului comun și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar, prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc. Astfel, în cazul imobilelor preluate de stat în perioada prevăzută la art. 1 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va parcurge procedura prevăzută de art. 21 din lege și, în cazul în care nu se rezolvă favorabil notificarea, urmează să fie supusă controlului instanței judecătorești. Cum reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează, substanțial și procedural, ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare. Această situație a fost anticipată și de Legea nr. 213/1998, prin art. 6, alin. (2).

A învederat, totodată, că aprecierea ca admisibilă a unei acțiuni având ca finalitate retrocedarea unui imobil naționalizat, introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001, dar întemeiată pe dispoziții ale dreptului comun, ar fi de natură să creeze o situație mai favorabilă reclamanților decât celorlalți foști proprietari, care au înțeles să se supună legii speciale, conducând astfel la încălcarea principiului constituțional al egalității în drepturi, ceea ce este, de asemenea, inadmisibil.

În acest sens este și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care acordă eficiență legii speciale, cu excepția cazului în care exista neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Legea nr. 10/2001, vizează toate imobilele supuse exproprierilor indiferent de calificarea titlului statului. Faptul că petenta a înțeles să formuleze în termen legal notificare, în baza căreia Primăria Municipiului București i-a restituit un alt imobil, denotă că avea cunoștință de dispozițiile legii speciale, de strictă aplicare, în ceea ce privește imobilul în cauză, deși aceasta nu a manifestat nici măcar o minimă diligență în vederea restituirii.

Cât privește capătul doi de cerere, privind lăsarea în deplină și liniștită posesie a imobilului în cauză, a învederat că restituirea în natură este neîntemeiată. Consecința admiterii unui asemenea capăt de cerere ar fi repunerea pârtilor în situația anterioară emiterii actului, ceea ce are drept urmare ieșirea imobilului din administrarea regiei și patrimoniului statului și intrarea acestuia în patrimoniul reclamantei, fără a se ține seama de faptul că, în anul 1973, prin Decizia CPMB nr. 824/25.06.1973 s-a aprobat demolarea imobilului existent la acel moment, în vederea dezafectării terenului, pe terenul liber s-a edificat o nouă construcție consemnată în evidențele cadastrale din anul 1986, cu nr. x, pe str. x, sector 1, București, cu teren în suprafața de 1012 mp, așa cum reiese din adresa emisă de PMB nr. x/11.12.2009. Imobilul situat în stradă str. x a intrat în patrimoniul R.A. A.P.P.S. de la fosta Locato prin O.U.G. nr. 32/2002, fiind înscris la poziția x în H.G. nr. 265/2005. În prezent, imobilul în cauză este înregistrat la OCPI sector 1 cu nr. cadastral x și înscris în Cartea Funciară cu nr. x.

În aceste condiții, solicitarea reclamantei de lăsare în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului, astfel cum este identificat în actul din 1940, apare ca fiind lipsită de obiect.

În ceea ce privește titlul invocat de reclamantă pentru dovedirea dreptului de proprietate, a arătat că procesul-verbal nr. x/1940 a fost emis pe numele lui E. pentru o suprafață de 675 mp, cu un corp de casă având "2 prăvălii, 2 antreuri, 12 camere, 2 WC în curte și 1 WC în clădire", cu domiciliul în str. x.

Potrivit Decretului nr. 92/1950, la poziția 321 apar ca titulari D.; C., cu 109 apartamente în București, str. x, y, str. z, str. w. Or, din documentele depuse în susținerea acțiunii, rezultă că proprietar era E. Mai mult decât atât, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/190, defunctul de numea B. Soția defunctului se numea D. Din actele depuse rezultă că moștenitoarea defunctei C. este A., reclamantă din cauză de față fiind F.

Pe calea cererii de arătare a titularului dreptului de proprietate, pârâta a susținut că, în temeiul H.G. nr. 60/2005, modificată de H.G. nr. 265/2005, RA APPS are calitatea de administrator al bunurilor statului, dar, în acțiunile având ca obiect un drept real, Statul Român, ca titular al dreptului de proprietate, este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Imobilul revendicat este inclus pe lista imobilelor aflate în proprietate privată a statului și în administrarea RA APPS, fiind înscris la poziția x, anexa 6 din H.G. nr. 265/2005 (Anexa 4 la H.G. nr. 60/2005).

La data de 17.05.2012, tribunalul a respins excepția privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, invocată de către pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat prin raportare la Legea nr. 10/2001.

S-au depus la dosar documente probatorii cu referire la demolarea unor construcții, printre care și cea preluată de stat și care s-a aflat la adresa din str. x, respectiv pentru edificarea unei noi construcții de către stat, la aceeași adresă pe terenul rămas liber după demolare, construcții care, potrivit Dispoziției din 21.03.1978 a CPMB Direcția Generală pentru Dezvoltarea Construcțiilor de Locuințe Social - Culturale și Administrație Locală, era prevăzut ca având destinația de bloc de locuințe cu parter și 6 etaje, edificat la adresa din str. x (incluzând deci x, revendicat de reclamantă), tot terenul aferent acestei construcții însumând suprafața de 1012 mp conform planului de amplasament și delimitare a imobilului din str. x, suprafața construită la sol 440 mp.

S-a mai depus de către pârâtă încheierea de Carte Funciară nr. x/2012 privind imobilul înscris cu proprietar Statul Român, precum și o cerere reconvențională, prin care s-a solicitat, ca în situația în care se dispune restituirea în natură a imobilului revendicat:- în principal, să se constate că Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat este proprietarul construcției și că este titularul unui drept de superficie asupra terenului pe care aceasta este edificată, teren asupra căruia regia avea un drept de folosință pe toata durata și existenta construcției;- în subsidiar, să fie obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.429.529.40 RON, reprezentând contravaloarea imobilului legal construit de Statul Român, precum și stabilirea acestei sume de bani, cu cheltuieli de judecată.

La data de 26.12.2012, reclamanta a depus întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a solicitat ca, în situația în care s-ar aprecia că s-ar impune obligarea sa la plata către pârâtă a contravalorii construcției edificate de către stat pe terenul preluat de la autorii săi, să se țină cont atât de faptul că statul a folosit abuziv construcția care s-a aflat pe terenul preluat, reieșind că reclamanta nu a înțeles totuși să investească instanța cu o cerere de obligare a pârâtei la plata lipsei de folosință, cât și de faptul că din valoarea despăgubirii s-ar impune să se scadă valoarea construcției preluate de stat și demolată.

La 11.02.2014, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar note de ședință, prin care a invocat aceeași inadmisibilitate a acțiunii prin raportare la Legea nr. 10/2001, excepție care însă fusese soluționată deja de către tribunal printr-o încheiere interlocutorie; s-a mai invocat o lipsă de interes pe capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, arătându-se că, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, nu s-a mai făcut nicio distincție între preluarea cu titlu sau fără titlu a imobilelor de către stat.

La 23.09.2015, pârâta a depus la dosar cerere intitulată "precizatoare", prin care a solicitat instanței să dispună obligarea reclamantei la plata către RA APPS a sumei reprezentând echivalentul bănesc al valorii de circulație a imobilului situat în str. x, sector 1 București, precum și stabilirea unui drept de retenție până la data plății efective a acestei sume.

Totodată, la 14.03.2017, reclamanta a depus "precizări" sub aspectul "lămuririi cererii de chemare în judecată", în raport de cele rezultate cu privire la situația imobilului construit de stat, pe terenul preluat de la autorii săi, respectiv faptul că acesta se află dosar parțial pe acest teren.

Pe calea acestei "precizări", reclamanta a arătat că înțelege să solicite: - să se constate nevalabilitatea titlului statului prin care imobilul, compus din teren în suprafața de 675 mp și construcția aferentă, situat în București, str. x, sector 1, a fost preluat abuziv de către stat și, pe cale de consecință, să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului situat în București, str. x. sector 1; - să se constate, având în vederea precizarea făcuta de către RA APPS prin cererea reconvențională și prin cererea precizatoare la aceasta, că după efectuarea de către aceasta a plății sumei ce va fi stabilită de către instanța de judecată, reclamanta dobândește, prin accesiune un drept de proprietate atât asupra imobilului construcție situat în str. x, cât și asupra imobilului construcție situat în str. x; - să se constate ca dobândește un drept de superficie asupra terenului din str. x, ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe acesta: - să fie obligați pârâții să îi permită exercitarea dreptului de proprietate atât asupra imobilului teren plus construcție din str. x, cât și asupra imobilului construcție din str. x și a dreptului de superficie asupra imobilului teren situat în str. x; - să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 16.03.2017, tribunalul a constatat că reclamanta, prin această precizare, și-a modificat, respectiv completat acțiunea cu încălcarea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ. raportat la data învestirii instanței, având un caracter tardiv, aspect consemnat în încheierea care constituie practicaua sentinței din cauză.

Prin sentința civilă nr. 378 din 16.03.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea având ca obiect revendicare imobiliară, ca neîntemeiată, precum și cererea reconvențională.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că imobilul din strada str. x apare menționat în anexa la Decretul nr. 92/1950. Acțiunea de față fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun aplicabile la momentul formulării cererii, art. 480, 481 C. civ.

Având în vedere situația de fapt rezultată din probatoriile administrate - acte și expertize, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. construcția de pe teren preluată odată cu acesta a fost demolată încă din anii 70, pe acesta ridicându-se o nouă construcție cu mai multe etaje și apartamente, cu destinația de locuințe, ocupând o porțiune din terenul de la fosta adresă, str. x, dar și o parte din terenul ce s-a aflat la adresa învecinată, x (ambele proprietăți care au aparținut unor proprietari diferiți fiind înglobate într-un singur lot de teren ce poartă adresa actuală, în suprafață de 1012 mp), tribunalul a apreciat cererea reclamantei de revendicare a terenului neîntemeiată, ca de altfel și cererea de a i se atribui construcția nouă edificată pe acest teren, din care numai o parte a acestei construcții (având o suprafață construită totală la sol de 440 mp) ocupă terenul revendicat de reclamantă ca fiind proprietatea autorilor săi.

A reieșit din probe că aproximativ 100 mp de construcție se află pe o bucată de teren care figura la o altă adresă decât cea a proprietății autorilor săi, învecinată cu aceasta, respectiv la nr. 1, astfel încât nu există nicio justificare legală a reclamantei în sensul solicitat cu privire la construcție.

Prin atribuirea construcției, parțial, pe calea accesiunii, ar însemna să i se "constituie" în același timp un drept asupra unui teren pe care autorii săi nu l-au avut niciodată în proprietate și la care nu se poate considera îndreptățită.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că faptul că reclamanta nu a înțeles să uzeze de dispozițiile legii speciale în materia imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989, pe calea căreia ar fi putut beneficia de măsurile reparatorii reglementate de aceasta atât pentru teren, cât și pentru construcție, chiar dacă s-ar proceda la o comparare de titluri așa cum s-a pretins în acțiunea de față, nu o îndreptățește neapărat la retrocedarea pe această cale a ternului în litigiu și, cu atât mai puțin, la a i se atribui construcția nou edificată de către stat, prin instituțiile abilitate.

Fiind vorba de un bun imobil preluat de stat conform Decretului nr. 92/1950, acesta intră în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001, de a le cărei dispoziții se prevalează chiar și reclamanta atunci când în cuprinsul acțiunii se referă la posibilitatea prevăzută de legea specială, de păstrare a calității de proprietari de către persoanele ale căror bunuri ar fi fost preluate de stat fără titlu valabil.

Tribunalul a considerat, astfel, că în ceea ce privește posibilitatea ca în acțiunea de față, reclamanta, ca moștenitoare a autorilor săi de la care bunul imobil revendicat a fost preluat conform Decretului nr. 92/1950, să poată fi considerată proprietar îndreptățit a revendica bunul pe calea dreptului comun, aceasta ar fi trebuit să se fi aflat în posesia unei hotărâri sau a unui act de autoritate, prin care să i se fi recunoscut această calitate, or, până la promovarea acțiunii de față, reclamanta nu a urmat niciun alt demers prin care să i se fi recunoscut această calitate și prin care să fi negat valabilitatea titlului statului, respectiv a celui cu care pârâta RA APPS deține construcția nouă și terenul pe care se află edificată aceasta.

Prin chiar Decizia nr. 33/2008 în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a exclus, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la o acțiune în revendicare și în condițiile existenței legii speciale, însă întemeiat pe ideea că reclamantul dintr-o astfel de acțiune este posibil să se prevaleze de un "bun" în sensul Protocolului adițional la CEDO, stabilind, totodată, că este necesar a se analiza în ce măsură admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept ocrotit de lege ori securității raporturilor juridice.

De altfel, în jurisprudența în materia acțiunilor în revendicare imobiliară potrivit dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin raportare și la Decizia nr. 33/2008, s-a procedat la o analiză întemeiată mai ales pe dispozițiile convenționale în special din perspectiva art. 1 Protocolul 1 la CEDO, deplasându-se această analiză din sfera comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict ca și criteriu jurisprudențial, prin verificarea existenței unui "bun" sau al "speranței legitime" ca noțiuni autonome.

În raport de acestea, tribunalul a reținut că în cauză Păduraru contra României, ca o reafirmare a celor statuate în cauza Copecky contra Slovaciei, Curtea Europeană a statuat în sensul că prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu s-a impus statelor contractante nicio obligație specifică de reparație a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca acestea să fi ratificat convenția, dar s-a considerat că odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru e evita pe cât posibil insecuritatea raporturilor juridice.

Ca atare, a constatat că prin aplicarea Legii nr. 10/2001 se poate vorbi de o recunoaștere retroactivă a dreptului autorilor reclamantei.

De altfel, în jurisprudența ÎCCJ s-a apreciat că soluționarea acțiunii în revendicare conform dreptului comun nu se poate face, în ceea ce privește un bun preluat conform Decretului nr. 92/1950, prin ignorarea normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 10/2001, care prevăd o anumită procedură de restituire, fie integrală, fie parțială, în raport de situația concretă a bunului, urmând a se stabili dacă, în acțiunea în revendicare, partea interesată se poate prevala de un "bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 la CEDO, reclamanta nefiind însă titulara unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe această cale.

Pe de altă parte, s-a considerat că nici din perspectiva unei "speranțe legitime" de a redobândi un bun preluat de stat conform Decretului nr. 92/1950 nu se poate face abstracție de cerințele legilor speciale de reparație, acestea trebuind să existe la momentul promovării acțiunii în revendicare și, numai în măsura în care, pe calea procedurilor legilor speciale, li s-ar fi recunoscut printr-o hotărâre definitivă sau alt act de autoritate, calitatea de proprietar, așa cum s-a apreciat în cauza Atanasiu contra României.

Prin urmare, în raport de situația de fapt care rezultă din ansamblul probelor administrate și de considerentele de drept expuse, tribunalul a constatat neîntemeiată pretenția reclamantei privitoare la revendicarea terenului din litigiu și atribuirea construcției - imobil, cu mai multe apartamente având destinația de locuințe, motiv pentru care acțiunea acesteia a fost respinsă.

Cât privește așa zisa lipsă de interes a reclamantei de a invoca nevalabilitatea preluării imobilului, după cum a înțeles a se apăra pârâtul Statul Român prin reprezentatul său, tribunalul a remarcat, pe de o parte, că însăși nevalabilitatea invocată apare ca o premisă a solicitării reclamantei de retrocedare a terenului și, pe de altă parte, nevalabilitatea a fost invocată prin raportare la faptul că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia s-a realizat preluarea, era contrar Constituției în vigoare la acea vreme, iar Legea nr. 10/2001 califică, oricum, drept abuzivă, o astfel de preluare.

Având în vedere soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii principale aparținând reclamantei, tribunalul a respins și cererea reconvențională prin care pârâta RA APPS a înțeles să emită pretenții în sensul despăgubirii sale cu contravaloarea construcției edificată din fondurile statului pe terenul din litigiu.

Prin decizia civilă nr. 1056/A din data de 21 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A., împotriva sentinței civile nr. 378/16.03.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA și intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, prin care au fost au fost instituite norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă, fiind diversificată gama măsurilor reparatorii, acestea fiind supuse unor proceduri tehnice caracteristice dreptului administrativ, cenzurat de instanță.

Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau apelantei reclamante să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unității deținătoare în termenul și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, sancțiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, fiind "pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".

Or, în speță, apelanta reclamantă nu a făcut niciun demers pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât aceasta a pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii constând în restituirea imobilului în natură sau în echivalent.

Invocarea nevalabilității titlului statului nu are relevanță, deoarece prin pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii este lipsită de orice finalitate verificarea conformității titlului statului cu Constituția în vigoare la momentul preluării, respectiv Constituția din 1948, ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.

Sancțiunea decăderii aplicată pentru omisiunea de a formula notificare potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenței dreptului material în defavoarea procedurii, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispozițiilor procedurale în favoarea anumitor persoane, ceea ce nu este permis.

Principiul preeminenței dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziție cu procedurile judiciare.

Acest principiu semnifică organizarea unei mai bune administrări a justiției, credibilă, sigură și imparțială pentru cei care ajung în fața instituțiilor judiciare, înțelegând prin aceasta și instituirea unor proceduri judiciare guvernate de principiul contradictorialității dezbaterilor publice, de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenție să fie concrete și efective.

Or, astfel cum s-a arătat deja, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate, iar, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu a fost instituit niciun drept subiectiv civil pentru care să legiuitorul să fi omis deschiderea posibilității apărării lui printr-o acțiune în justiție.

Este de menționat și faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins, nefiind permisă o opțiune a persoanei între norma de drept material și cea procedurală, astfel cum eronat susține reclamanta.

Aplicarea normelor de drept procedural garantează siguranța socială și nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma convențională garantând protecția unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranțe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situație în care Înalta Curte a constatat că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1, cum corect a stabilit și instanța de apel.

Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanță condițională care se stinge prin faptul nerealizării condiției (vezi Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 și 83, CEDO 2001 VIII), astfel cum reiese, de ex., și din Cauza Țețu din 7 februarie 2008 - par. 43).

Art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) - par. 135, 136 din Cauza Atanasiu.

Or, cerința minimală, astfel cum instanțele de fond au constatat, era ca recurenta reclamantă să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decăderea acesteia din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii (indiferent de natură lor), sancțiune de drept material, fiind pe deplin operante, din culpa reclamantei.

În raport cu cele ce preced, curtea a constatat că apelul este nefondat, reclamanta neputând obține imobilul pe calea dreptului comun după circa 10 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care a pierdut dreptul de a sesiza, conform procedurii prevăzute de această lege specială, entitatea deținătoare cu notificare sau, după caz, instanța de judecată pentru restituirea în natură sau pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Această soluție este în acord și cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, în care s-a stabilit că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din C. civ.".

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, în situația în care instanța apreciază că nu se impune casarea, modificarea deciziei civile nr. 1056 A din 21.11.2017, în sensul admiterii apelului formulat de către reclamantă și schimbarea în tot a sentinței atacate, cu consecința admiterii cererii formulate în contradictoriu cu RA APPS și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și admiterii cererii reconvenționale formulate de către RA APPS în ceea ce privește plata de către reclamantă a valorii imobilului construcție, edificat de către RA APPS pe terenul situat în str. x și în str. x, cu consecința trecerii în proprietatea reclamantei a imobilului edificat de către RA APPS, cu plata sumei reprezentând valoarea construcției astfel cum aceasta rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată de către G., cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-reclamată a arătat că, analizând exclusiv excepția inadmisibilității formulării acțiunii în revendicare, fără a fi învestită cu soluționarea acesteia, fără a ține cont de faptul că excepția a fost definitiv tranșată de către Tribunalul București în ședința din 17.05.2012, fără a fi niciun moment pusă în discuția părților, fără a analiza vreunul din motivele de apel formulate, fără a intra în cercetarea fondului, făcând o greșita aplicare a legii și depășind atribuțiile puterii judecătorești, instanța de apel a pronunțat, în data de 21.11.2017, decizia civilă nr. 1056 A/2017.

În ceea ce privește incidența art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurenta-reclamată a învederat că, analizându-se această dispoziție legală și jurisprudența relevantă în cauză, s-a reținut faptul că una dintre situațiile ce pot constitui o depășire a atribuțiilor instanțelor judecătorești este reprezentată de refuzul instanței de a recunoaște valoarea juridică a unor dispoziții normative în vigoare. Mai concret, se consideră că există exces de putere în cazul în care puterea judecătoreasca tăgăduiește orice valoare unui text care încă are forța legală.

Or, acțiunea în revendicare de față a fost întemeiată pe dispozițiile comunitare și pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., dispoziții care au încă forța legală și sunt aplicabile în prezenta cauză.

Astfel, deși tranșată în speță inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și deși acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată și nu ca inadmisibilă, instanța de apel, în motivarea deciziei civile, a reținut exclusiv prevederile Legii nr. 10/2001, constatând că apelul este nefondat, iar partea reclamantă nu poate obține imobilul pe calea dreptului comun

Procedând astfel, instanța de apel tăgăduiește valoarea dispozițiilor C. civ., dispoziții pe care recurenta și-a formulat acțiunea și care au forța legală. Totodată, aceasta tăgăduiește dispozițiile comunitare aplicabile în speță, care protejează dreptul de proprietate privată al subiectelor de drept, persoane fizice, precum și persoane juridice - art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Cetățenilor Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniuni Europene, C 303/6, din data de 14.12.2007, normă preluată din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - art. 1 din Protocolul 1.

De lege lata, dreptul de proprietate privată este protejat în mod concomitent de dreptul intern comunitar românesc, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dreptul comunitar.

În acest sens, adevăratul proprietar se poate prevala de oricare dintre aceste temeiuri de drept, în vederea formulării unei acțiuni în revendicare imobiliară, deci poate fi promovată o acțiune exclusiv pe dispozițiile dreptului comunitar.

Pe cale de consecință, efectul direct al normei juridice comunitare generează, în patrimoniul reclamantei, dreptul de a se prevala de aceste dispoziții în fața instanței naționale învestite cu acțiune în revendicare.

Cu privire la principiul echivalenței, se observă că în dreptul intern exista două reglementări, cea bazată pe dreptul comun, art. 480 C. civ., și cea specială bazată pe Legea nr. 10/2001.

Avându-se în vedere că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este cel mai puternic mijloc juridic pentru apărarea dreptului de proprietate, se impune ca, pentru dreptul conferit de dreptul comunitar, regulile de procedură să fie echivalente, astfel că, în cazul în care acțiunea în revendicare este bazată pe dreptul comunitar, trebuie aplicate regulile de procedură de la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Forța juridică obligatorie a dreptului comunitar este conferită de Tratatul de la Lisabona, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din data de 17.12.2007, care aduce modificări la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de Instituire a Comunității Europene.

Referitor la aplicarea prevederilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamată a menționat că instanța de apel era obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părți, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Însă, în cauză, prin decizia pronunțată, curtea de apel a respins ca nefondat apelul formulat, analizând exclusiv excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare fără a fi învestită de către părți cu soluționarea acestei excepții, fără a ține cont de faptul că excepția a fost definitiv tranșată de către Tribunalul București prin încheierea din data de 17.05.2012, fără a pune, în niciun moment, în discuția părților această excepție, respectiv fără a da posibilitatea reclamantei să formuleze apărări față de excepție.

În legătură cu incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamată a arătat că, deși instanța de apel a fost învestită cu soluționarea unei cereri de apel, cerere prin care reclamanta a înțeles să atace hotărârea instanței de fond pentru motivele invocate și detaliate în cuprinsul cererii de apel, instanța de control, făcând abstracție de limitele învestirii și de motivele dezvoltate, a procedat la soluționarea cererii de apel fără însă a analiza vreunul din motivele pe care s-a întemeiat cererea. Instanța de apel a înțeles însă să analizeze, astfel cum s-a menționat mai sus, o chestiune deja tranșată de instanța de fond și asupra căreia nu a fost niciun moment învestită.

Cât privește aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamată a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

În acest sens, a solicitat a se avea în vedere că una dintre situațiile practice care se încadrează în această ipoteză vizează aplicarea unei norme generale în locul unei norme speciale sau aplicarea unei norme speciale în locul unei norme generale. Legiuitorul folosește în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conceptul de lege într-un sens larg. Prin urmare, trebuie avută în vedere și încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme juridice prevăzute într-o ordonanța guvernamentală sau orice alt act normativ.

A arătat că, din perspectiva relației dintre normele europene/comunitare și cele naționale, în perimetrul verificării aplicării corecte a normelor de drept material, instanța de recurs nu va putea face abstracție de preeminența normelor europene incidente acestui litigiu, ea având inclusiv obligația, dacă este necesar, să se adreseze cu o întrebare preliminară Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Regula este că fiecare stat se bucură de autonomie procedurală națională, cu condiția respectării principiului eficacității dreptului comunitar, care se concretizează în doua cerințe ridicate la rang la principiu: - principiul echivalenței, potrivit căruia regulile procedurale pentru punerea în aplicare a dreptului comunitar trebuie sa fie echivalente cu cele disponibile pentru punerea în aplicare a dreptului intern; - principiul posibilității practice, potrivit căruia regulile procedurale disponibile pentru punerea în aplicare a dreptului comunitar trebuie să nu facă imposibilă în practică exercitarea drepturilor conferite de legea comunitară.

În lumina celor învederate mai sus, rezultă că aplicarea dispozițiilor procedurale ale Legii nr. 10/2001, în cazul protejării dreptului de proprietate conferit de dreptul comunitar, nu se poate realiza, întrucât se încalcă principiul posibilității practice.

Cu privire la principiul echivalenței, se observă că în dreptul intern există două reglementari, cea bazată pe dreptul comun, art. 480 C. civ., și cea specială bazată pe Legea nr. 10/2001.

Or, dat fiind că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este cel mai puternic mijloc juridic pentru apărarea dreptului de proprietate, se impune ca, pentru dreptul conferit de dreptul comunitar, regulile de procedură să fie echivalente, astfel că, în cazul în care acțiunea în revendicare este bazată pe dreptul comunitar, trebuie aplicate regulile de procedură de la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Astfel, efectul direct al normei juridice comunitare generează, în patrimoniul reclamantei, dreptul de a se prevala de aceste dispoziții în față instanței naționale învestite cu acțiunea în revendicare.

În cauză, dacă instanța de fond nu ar fi procedat la respingerea excepției inadmisibilității cererii, invocata de către RA APPS, ar fi încălcat principiul echivalentei, întrucât dispozițiile legii speciale sunt mai puțin favorabile față de acțiunea în revendicare de drept comun, care este imprescriptibilă.

Ca atare, rezultă în mod indubitabil că în cazul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comunitar se vor aplica regulile care guvernează acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în speță art. 480 C. civ.

Prin întâmpinare, intimata Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în speță, deși se face trimitere la normele comunitare (fără a fi indicate în concret), în realitate se susține de către reclamantă apărarea dreptului de proprietate prin dispoziții internaționale, drept fundamental garantat prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În atare condiții, orice analiză asupra fondului respectării principiului eficacității dreptului comunitar, concretizat în principiul echivalenței și principiul posibilității practice, excede recursului de față.

Conform art. 304 pct. 4 C. proc. civ., "modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: … 4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești".

În cauză, recurenta-reclamată a susținut că instanța de apel a tăgăduit valoarea dispozițiilor C. civ. și a celor comunitare aplicabile în speță, pe care aceasta și-a întemeiat acțiunea și care au forță legală.

În acest sens, a arătat că adevăratul proprietar poate utiliza oricare dintre temeiurile de drept în baza cărora este protejat dreptul de proprietate privată, în vederea promovării unei acțiuni în revendicare imobiliară. Așadar, poate formula o acțiune exclusiv pe dispozițiile dreptului comunitar, în condițiile în care efectul direct al acestora generează, în patrimoniul reclamantei, dreptul de a se prevala de aceste norme în față instanței naționale. Avându-se în vedere că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este cel mai puternic mijloc juridic pentru apărarea dreptului de proprietate, se impune ca, pentru dreptul conferit de dreptul comunitar, regulile de procedură să fie echivalente, astfel că, în cazul în care acțiunea în revendicare este bazată pe dreptul comunitar, trebuie aplicate regulile de procedură de la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Înalta Curte reține că acțiunea de față a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

Instanța de apel a exercitat atribuțiile puterii judecătorești atunci când a interpretat legea, respectiv a determinat normele juridice aplicabile litigiului pendinte, nefiind astfel îndeplinite prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., care ar putea viza incursiunea judecătorilor în domeniul altor puteri constituite în stat, în dauna ordinii constituționale și a interesului public.

De altfel, legiuitorul a atribuit instanțelor judecătorești competența de a analiza principiul preeminenței dreptului convențional, invocat de către recurenta-reclamată, în vederea clarificării dreptului de proprietate al subiectelor de drept în cauză.

În concret, în speță, această analiză s-a făcut în raport de normele de drept invocate de către reclamantă și de procedurile judiciare aplicabile cererii promovate, ceea ce nu implică depășirea atribuțiile puterii judecătorești.

Potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ., "modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: … 6. dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".

Astfel cum a învederat recurenta-reclamată, în opinia acesteia instanța de apel era obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părți, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., caz în care trebuia să cerceteze motivele de apel invocate, iar nu să analizeze exclusiv excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, care fusese definitiv tranșată de către Tribunalul București prin încheierea din data de 17.05.2012.

Înalta Curte constată că motivul de modificare indicat nu poate fi invocat, din punct de vedere formal, procedural, întrucât calea de atac exercitată împotriva hotărârii primei instanțe, respectiv apelul a fost respins, ca nefondat. Or, prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. sunt funcționale numai în situația în care instanța de apel se pronunță ea însăși asupra fondului cererii, putând să acorde în acest caz mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt în sensul că "modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: … 7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

În legătură cu incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamată a arătat că instanța de apel a înțeles să analizeze o chestiune deja tranșată de instanța de fond și asupra căreia nu a fost niciun moment învestită, respectiv excepția inadmisibilității acțiunii, lăsând necercetate criticile din apel astfel dezvoltate.

Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de apel este motivată în fapt și în drept, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce permite exercitarea controlului judiciar în recurs.

În speță, curtea de apel a reținut că principiul preeminenței dreptului semnifică organizarea unei mai bune administrări a justiției, credibilă, sigură și imparțială pentru cei care ajung în fața instituțiilor judiciare, înțelegând prin aceasta și instituirea unor proceduri judiciare guvernate de principiul contradictorialității dezbaterilor publice, de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenție să fie concrete și efective.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate, iar, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu a fost instituit niciun drept subiectiv civil pentru care să legiuitorul să fi omis deschiderea posibilității apărării lui printr-o acțiune în justiție.

Instanța de apel a mai constatat că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins, nefiind permisă o opțiune a persoanei între norma de drept material și cea procedurală, astfel cum eronat susține reclamanta.

Aplicarea normelor de drept procedural garantează siguranța socială și nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, norma convențională garantând protecția unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranțe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un "bun actual" și nici o speranță legitimă (cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situație în care nu pot fi invocate în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1.

Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

De altfel, art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire - par. 135, 136 din cauza Atanasiu.

Or, cerința minimală, astfel cum instanța de fond a constatat, era ca reclamanta să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decăderea acesteia din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii (indiferent de natură lor) fiind pe deplin operante, din culpa părții în cauză.

Această soluție este în acord și cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, în care s-a stabilit că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din C. civ.".

În acest context, Înalta Curte reține că, verificând dacă reclamanta deține un "bun actual" sau are o "speranță legitimă" cât privește valoarea patrimonială în litigiu, noțiuni aflate sub protecția normelor convenționale, instanța de apel a tranșat raportul dintre legea internă, dreptul comun, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, implicit a procedat la compararea titlurilor opuse de părțile în cauză, fără a se limita la a analiza excepția inadmisibilității acțiunii, așa cum susține recurenta-reclamată.

Astfel cum s-a arătat și în decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără d