ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2909/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2010 din 31 martie 2010, reclamanta A., a chemat în judecată: Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și pe pârâții B. și C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, a preluării fără titlu valabil a apartamentului situat în București str. x,; să i se recunoască păstrarea calității de proprietar de la data luării fără titlu valabil a imobilului; să fie obligat Primarul Municipiului București la restituirea în natură a imobilului; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995; să fie obligați pârâții B. și C. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București Str. x, compus din doua camere+hol, bucătărie, baie, oficiu, vestibul, culoar, WC, pivniță de 20,56 mp, camera de serviciu în pod.

În subsidiar, reclamanta A., a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri la prețul pieței pentru apartament și cota indiviza de 45,99%, din părțile de folosința comună a imobilului și 51,97 mp teren situat sub construcție, plus 80 mp neclădiți aflați în indiviziune cu ceilalți coproprietari.

Reclamanta a precizat că acea cameră de serviciu de la pod și cei 80 mp. de teren neclădit nu fac obiectul Contractului de vânzare-cumpărare, nr. x din 23 decembrie 1996, încheiat între SC E. SA și B. și C., considerând că terenul poate fi restituit în natură.

Referitor la contravaloarea despăgubirilor la prețul pieței, reclamanta a solicitat să se stabilească pe baza unei expertize tehnice de evaluare.

În motivare cererii, reclamanta a arătat că a dobândit imobilul situat în București Str. x, Nr. 6, Sect. 4, prin Contractul de vânzare-cumpărare transcris de Grefa Tribunalului Ilfov, secția I civilă la nr. 403/1950, iar apartamentul nr. x de la parter, a fost trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 224/1951.

După adoptarea Legii nr. 10/2001, conform art. 22 din lege, a susținut că a înaintat și notificat, prin intermediul executorului judecătoresc, notificarea nr. x din 14 august 2001, către Primăria Municipiului București, solicitând restituirea apartamentului în natură. Deși a depus toate actele doveditoare așa cum prevăd dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, Primăria Municipiului București, nu numai că nu i-a răspuns la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, dar nu i-a dat niciun răspuns până la data sesizării instanței, deși dosarul era complet cu doi ani în urmă, acesteia spunându-i-se că dosarul se află la Comisie pentru a fi semnat.

Într-un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia civilă nr. 2370 din 27 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost menținută Decizia civilă de casare nr. 176A din 31 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, care a stabilit limitele rejudecării, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul București, ca primă instanță de fond, pentru soluționarea Notificării nr. x din 14 august 2001 formulate de recurentă în temeiul Legii nr. 10/2001.

În al doilea ciclu procesual, rejudecând cauza în limitele casării, prin Sentința civilă nr. 417 din 23 martie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea, menționând în dispozitiv că sentința este supusă căii de atac a recursului.

Recursurile formulate de către reclamantă și de intervenientă și cel incident declarat de intervenientă au fost recalificate de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă ca fiind apeluri, iar prin Decizia nr. 572 din 16 mai 2018, această instanță a respins ca nefondat apelul intervenientei împotriva încheierii din 20 octombrie 2016, ca inadmisibil apelul incident al intervenientei și ca nefondat apelul principal.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs, la data de 8 iunie 2018, reclamanta A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

La termenul din 18 septembrie 2018, din oficiu, Înalta Curte a pus în discuția părților, ca motiv de ordine publică, soluția dată de instanța de apel asupra calificării căii de atac pe care a soluționat-o, părțile prezente având poziția exprimată în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul formulat, exclusiv din perspectiva motivului de ordine publică invocat din oficiu, care se va analiza prioritar excepției nulității recursului și fondului recursului, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2370 din 27 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost finalizat primul ciclu procesual, soluția fiind aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare la Tribunalul București pentru soluționarea pe fond a Notificării nr. 2422 din 14 august 2001, în contradictoriu cu Municipiul București, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței de fond.

Prin urmare, prin Decizia nr. 2370 din 27 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, toate aspectele deduse judecății au fost soluționate irevocabil, intrând sub puterea lucrului judecat, cu excepția capătului de cerere privind soluționarea pe fond a Notificării nr. 2422 din 14 august 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, care formează singurul obiect al verificării de temeinicie și legalitate în acest ciclu procesual.

Pentru stabilirea căilor de atac pe care legea le prevede, în raport de obiectul cauzei, rămas în discuție după casare, care se referă la soluționarea direct de către instanță a Notificării nr. 2422 din 14 august 2001, în absența emiterii unei decizii sau dispoziții de către unitatea deținătoare, Înalta Curte observă că prezenta acțiune va fi supusă căilor de atac prevăzute de art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 în forma inițială, respingerea notificării prin decizie sau dispoziție motivată era supusă atât căii de atac a apelului, cât și a recursului. Ulterior, prin Legea nr. 202/2010, a fost înlăturat un grad de jurisdicție, lăsându-se deschisă numai calea de atac a recursului, de competența curții de apel.

Astfel, în art. XII al Legii nr. 202/2010, s-a menționat că "Alineatul (3) al articolului 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și va avea următorul cuprins: "(3) Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel".

Totodată, în art. XXVI din Legea nr. 202/2010 se menționează următoarele: "Dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, [...] se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Art. XXVI din Legea nr. 202/2010 face aplicarea principiului retroactivității legii, întrucât stipulează că se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță, deci începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, cu condiția să nu se fi pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Cum Legea nr. 202/2010 a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, iar prezenta acțiune a fost înregistrată anterior, la data de 31 martie 2010, și a fost soluționată în primă instanță, în primul ciclu procesual, la data de 11 februarie 2014 prin Sentința nr. 179 a Tribunalului București, cauza se afla în curs de soluționare în primă instanță la momentul intrării în vigoare la Legii nr. 202/2010, nefiind pronunțată în cauză o hotărâre până la data intrării în vigoare a acestei legi, astfel că intră sub incidența Legii nr. 202/2010.

În încheierea din data de 29 ianuarie 2018, instanța de apel a reținut că, "având în vedere că acțiunea a fost promovată anterior adoptării Legii nr. 202/2010, calea de atac în prezenta speță este apelul, decizia pronunțată în apel urmând a fi supusă și căii de atac a recursului".

Pentru argumentele anterior expuse, Înalta Curte consideră ca nelegală motivarea instanței de apel din al doilea ciclu procesual, care, făcând abstracție de prevederile art. XXVI din Legea nr. 202/2010, a apreciat că această lege nu este aplicabilă, rămânând deschisă calea de atac a apelului.

În acest context, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 din C. proc. civ., instanța nefiind alcătuită potrivit dispozițiilor legale, ceea ce atrage casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, care va soluționa cauza ca instanță de recurs.

Faptul că soluția calificării căii de atac ca și apel, de către instanța de apel, nu a fost atacată prin recursul declarat în prezenta cauză, nu determină intrarea acestei dezlegări sub puterea lucrului judecat, astfel cum a susținut apărătorul intimatei-interveniente D., în concluziile orale menționate în practicaua prezentei decizii, întrucât normele de procedură referitoare la componența completurilor de judecată, în raport de calea de atac prevăzută de lege, sunt norme imperative, de la care părțile nu pot deroga. Astfel fiind, încălcarea lor poate fi invocată din oficiu, de către instanță, ca motiv de ordine publică, în temeiul art. 306 alin. (2) din C. proc. civ.

Împrejurarea că nu au fost observate prevederile art. XXVI din Legea nr. 202/2010, nu poate constitui un aspect de nelegalitate de ordine privată care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și care să înlăture posibilitatea instanței de control judiciar de a relua discuția asupra calificării căii de atac, ca motiv de ordine publică, astfel cum susține apărătorul intimatei-interveniente, întrucât nerespectarea legii care soluționează conflictul de legi în timp are consecințe de ordine publică, determinând greșita compunere a completului de judecată aferent căii de atac prevăzute de lege.

Potrivit principiului legalității, căile de atac sunt instituite de lege, astfel că părțile nu le pot înlătura în nici un mod, deci nici prin neexercitarea căii de atac împotriva modului în care instanța a făcut calificarea căii de atac pe care a soluționat-o.

Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, urmează a fi admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 572A din 16 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care va fi casată, iar cauza va fi trimisă Curții de Apel București pentru soluționarea recursului declarat de reclamantă, împotriva Sentinței civile nr. 417 din data de 23 martie 2017, pronunțat de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 572A din 16 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează.

Trimite cauza Curții de Apel București pentru soluționarea recursului declarat de reclamantă, împotriva Sentinței civile nr. 417 din data de 23 martie 2017, pronunțat de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2018.

Procesat de GGC - LM