ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5994/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5994/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 32717/3/2008, la

data de 8 septembrie 2008, reclamanții D.H.L., M.M.H. și E.S. au chemat în judecată

pe pârâta Municipiul București, prin Primarul General, prin care au solicitat să

se dispună restituirea în natură în ceea ce privește partea ce nu a făcut obiectul

actelor de înstrăinare perfectare în temeiul Legii nr. 112/1995 din imobilele situate

în București, str. G.M. și str.D.C., (denumite în cele ce urmează în mod colectiv

"Imobilele"); să se propună, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, republicata, pentru partea din imobile pentru care, conform Legii nr. 10/2001,

restituirea în natură nu mai este posibilă, acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că prin notificările înregistrate la data de 13 august 2001

de către B.E.J. E.L.P.C.G. și care formează, în prezent, obiectul Dosarelor Primăriei

Municipiului București nr. 15140/2001 (în ceea ce privește imobilul situat în București,

str. G.M.), respectiv nr. 15131/2001 (în ceea ce privește imobilul situat în București,

str.D.C.), au solicitat, în virtutea prevederilor art. 21 și urm. din Legea nr.

10/2001, restituirea în natură a mobilelor, urmând ca, în măsura în care aceasta

nu mai este posibilă, să se dispună restituirea prin echivalent, sub forma despăgubirilor

bănești, stabilite potrivit prevederilor art. 26 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Ulterior, prin cererile

succesive înregistrate la Primăria Municipiului București din 13 martie 2003 și

din 07 mai 2003 pentru imobilul situat în București, str. G.M. - și sub din 13

martie 2003 și nr. din 07 septembrie 2003 pentru imobilul situat în București, str.D.C.,

au depus un amplu material probator în dovedirea atât a calității autoarei de proprietară

a imobilelor, la data naționalizării, cât și în dovedirea calității de moștenitori

ai acesteia.

Reclamanții au invocat

dispozițiile deciziei nr. XX din data de 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite:

În acest sens instanța

supremă, spre a da o interpretare unitară prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, a stabilit că „în virtutea dreptului sau de plenitudine de jurisdicție,

ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească este competentă să soluționeze

pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, dispunând ea însăși,

în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil".

Față de considerentele

expuse anterior, cum instanța este competentă să judece fondul notificărilor, a

apreciat că se impune admiterea prezentei acțiuni, dat fiind faptul că sunt îndeplinite

condițiile impuse de legea specială spre a se dispune restituirea imobilului în

proprietatea subsemnaților, având în vedere următoarele:

În ceea ce privește situația

juridică și locativă a imobilelor, din cuprinsul adreselor din 27 ianuarie 2003,

emisă de către SC R. SA și din 19 februarie 2003, emisă de către C.G.M.B.-A.F.I.,

rezultă că, în ceea ce privește imobilul din b-dul. P.C., sus-indicatele entități

nu au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește imobilul

situat în București, str. C., din adresele din 21 ianuarie 2003, emisă de către

SC R. SA, din 17 februarie 2003, emisă de către C.G.M.B.-A.F.I. și din 12

martie 2003, emisă de către SC C. SA, rezultă că, prin intermediul acestei din urma

instituții, au fost perfectate, în temeiul Legii nr. 112/1995, un număr de trei

contracte de vânzare-cumpărare. Tot din cuprinsul acestei ultime adrese rezultă

că parte din imobil se afla încă în administrarea SC C. SA și face obiectul unui

contract de închiriere.

Pe cale de consecință,

cum din documentele specificate mai sus reiese că imobilele au fost înstrăinate

în baza Legii nr. 112/1995 doar parțial, a apreciat că se impune restituirea în

natură pentru partea din imobile care este încă deținută de către Primăria Municipiului

București.

Pentru restul spațiilor

din imobile, pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, dovada înstrăinării

fiind menționată anterior, a apreciat că instanța urmează ca, admițând prezenta

acțiune, să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicata, coroborate

cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Intervenientul C.O. a

formulat cerere de intervenție solicitând instanței admiterea cererii de intervenție

a intervenientului; respingerea cererii formulate de reclamanți cu privire la restituirea

în natură a imobilului situat în București, str. G.M., întrucât acest imobil este

același cu imobilul situat în București, str. Ș.C., admiterea cererii reclamanților

de obligare a pârâtului Municipiul București prin Primar General la plata de despăgubiri

numai pentru partea vândută din imobilul situat în București, str. Ș.C., precum

și pentru terenul reprezentând curtea aferentă imobilului vândut, între care și

pentru partea din imobil al căror drept de proprietate aparține subsemnatului, respectiv

pentru apartamentul situat la parter, compus din construcție în suprafața de 80,42

m.p. în proprietate exclusivă, cota indiviză de 35,38% din părțile de folosință

comună ale întregului imobil și teren situat sub construcție în suprafață de 52,37

m.p., înscris în C.F. a loc București; ap. subsol, compus din construcție în suprafață

proprietate exclusivă de 17,62 m.p., cota indiviză de 7,75% din părțile de folosință

comună ale întregului imobil și teren situat sub construcție în suprafața de 11,47

m.p.

Prin sentința civilă

nr. 542 din 15 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a-IV-a civilă,

s-a admis acțiunea formulată de reclamanții D.H.L., M.M.H. și E.S., în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General; s-a constatat că reclamanții

sunt îndreptățiți la restituirea în natură a părții din imobilului situat în București,

str. G.M., str. Dr.C., ce nu a făcut obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr.

112/1995, respectiv o cameră cu suprafața de 11,67 m.p., bucătărie cu o suprafață

de 14,00 m.p., boxă în suprafață de 10,40 m.p., WC. subsol comun, situate la subsolul

imobilului, împreună cu cota parte indiviză din părțile de folosință comună ale

imobilului de 15,88% și din terenul de sub construcție de 35, 35 m.p.; s-a constatat

că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, constând

în despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor imobilelor preluate în mod abuziv pentru partea din imobil, ce

a făcut obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv: - apartament

vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 iunie 1997 cu o suprafață utilă

de 80,42 m.p. și cota parte indiviză de 35,38% din părțile de folosință comună și

cota indiviză de 52,37 m.p. teren de sub construcție; -apartament vândut prin contractul

de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 cu o suprafață utilă de 93,05 m.p. și

cota parte indiviză de 13,21% din părțile de folosință comună și 42,12 m.p. teren

de sub construcție în cotă indiviză și apartament vândut prin contractul de vânzare-cumpărare

din 22 decembrie 1998 cu o suprafață utilă de 17,62 mp și cota indiviză de 7,75%

din părțile de folosință comună și 11,47 mp teren de sub construcție în cotă indiviză.

În motivarea sentinței,

s-au reținut următoarele:

Prin notificările înregistrate

la data de 13 august 2001 de către B.E.J. E.L.P.C.G., la Primăria Muncipiului București

s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în ceea ce privește imobilul situat

în București, str. G.M. -fost Bld.P.C), și în ceea ce privește imobilul situat în

București, str.D.C.), în virtutea prevederilor art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001,

restituirea în natură a imobilelor, urmând ca, în măsura în care aceasta nu mai

este posibilă, să se dispună restituirea prin echivalent, sub forma despăgubirilor

bănești, stabilite potrivit prevederilor art. 26 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut că

imobilul, ce face obiectul acțiunii a intrat în patrimoniul Principesei I. României,

în urma dezbaterii succesiunii reginei M. a României și a partajării masei succesorale

rămase de pe urma acesteia, astfel cum rezultă din actul de împărțeală perfectat

la 11 august 1938 și transcris de către Tribunalul Ilfov sub nr. 14164 din 18

august 1938, prin atribuirea imobilului în lotul autoarei reclamanților, iar ulterior,

dreptul de proprietate a fost intabulat, după cum rezultă din procesul verbal emis

la data de 19 iunie 1942 de către C.P.C.F. în București.

După cum rezultă din adresa

din 8 aprilie 2003 de către Arhivele Naționale la nivelul anului 1940, imobilul

situat în str. C. figura în evidențe la adresa din București, bd. P.C.

Cât privește calitatea

de persoane îndreptățite, în temeiul art. 4 din Legea nr. 10/2001, la acordarea

măsurilor reparatorii, aceasta rezultă din cuprinsul certificatului de calitate

de moștenitor din 03 februarie 2003 emis de către B.N. L., Notar Public T.G.B. în

Dosarul nr. 18/2003.

Potrivit acestui înscris,

reclamanții au calitatea de fiu, respectiv fiice, moștenitorii legali ai autoarei

Prințesa I. a României.

În speță, actul normativ

în baza căruia a operat preluarea abuzivă a imobilelor a fost decretul nr. 38/1948

pentru intrarea în proprietatea Statului a bunurilor fostului rege M. și a membrilor"

fostei familii regale, publicat în M. Of. nr. 121/27.05.1948 (anexa 13), urmat de

trecerea imobilelor în administrarea și folosința autorităților publice, conform

deciziei din 18 iunie 1948 a Consiliului de Miniștri, publicata în M. Of. nr. 140/19.06.948

Partea 1B (anexa 14). Astfel, în partea a IV-a (intitulata „Clădiri urbane")

a deciziei nr. J05/1948 este menționata trecerea: „imobilului compus din 6 camere

situat în București, str. C., fost proprietatea I., la M.A.I."

Prin raportul de expertiză

specialitatea construcții, expertul desemnat a procedat la identificarea imobilului,

ce face obiectul acțiunii și față de situația juridică și locativă a imobilului,

ce rezultă din probele administrate în cauză, respectiv din adresa din 12

martie 2003, emisă de SC C. SA, față de conținutul contractelor de vânzare cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și față de actele adiționale la aceste contracte

de vânzare-cumpărare, Tribunalul reține că cea mai mare parte din imobil a făcut

obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv apartamentul vândut

prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 iunie 1997 cu o suprafață utilă de 80,42

m.p. și cota parte indiviză de 35,38% din părțile de folosință comună și cota indiviză

de 52,37 m.p., teren de sub construcție, apartamentul vândut prin contractul de

vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 cu o suprafață utilă de 93,05 m.p. și cota

parte indiviză de 13,21% din părțile de folosință comună și 42,12 m.p. teren de

sub construcție în cotă indiviză, apartamentul vândut prin contractul de vânzare-cumpărare

din 22 decembrie 1998 cu o suprafață utilă de 17,62 m.p. și cota indiviză de 7,75%

din părțile de folosință comună și 11,47 m.p., teren de sub construcție în cotă

indiviză și pentru terenul curte în suprafață totală de 60,26 m.p., pe care expertul

le evidențiază în cuprinsul raportului de expertiză și cu privire la care reclamanții

sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, având în vedere că aceste

apartamente nu se mai găsesc în proprietatea Municipiului București prin Primarul

General și cu privire la care nu se poate dispune restituirea în natură și fata

de dipoz.art. 20 și art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a avut în vedere

apartamentele vândute prin contractele de vânzare cumpărare, precum și actele adiționale

la contractul de vânzare cumpărare, prin care s-a modificat cota indiviză din părțile

de folosință comună ale apartamentului și suprafața de teren de sub construcție

de la 36,38 m.p., și 52,37 m.p., și actul adițional la contractul de vânzare cumpărare

din 22 decembrie 1998 din 3 februarie 2006, prin care se modifică cota parte indiviză

din părțile de folosința comună aferente apartamentelor vândute la subsol, de la

2,50% la 7,75% și cota indiviză de teren de sub construcție de la 36,38 m.p. la

11,7 m.p., precum și actul adițional din 8 martie 2010, prin care se menționează

că, cota indiviză din părțile de folosință comună privește toate părțile de folosință

comună ale imobilului, mențiune ce rezultă din actul adițional la contractul de

vânzare cumpărare.

Prin urmare, prima instanță

a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a părții din

imobilului situat în București, str. G.M. și str. Dr.C., ce nu a făcut obiectul

înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv o cameră cu suprafața de 11,67

m.p., bucătărie cu o suprafață de 14,00 m.p., boxă în suprafață de 10,40 m.p., W.C.

subsol comun, situate la subsolul imobilului, împreună cu cota parte indiviză din

părțile de folosință comună ale imobilului, iar cota parte indiviză stabilită de

către expert din părțile de folosință comună este de 15,88% și din terenul de sub

construcție de 35,35% ce se calculează prin raportare dintre suprafața utilă a apartamentului

înmulțit cu 100 și suprafața utilă a imobilului, ori în cauză suprafața utilă a

părții din imobil ce s-a restituit reclamanților în natură nu s-a modificat, cum

nu s-a modificat nici suprafața totală a imobilului și prin urmare, pot fi avute

în vedere calculele efectuate de către expert, chiar dacă prin cele 4 acte adiționale

s-au adus modificări la cotele părți indivize apartamentelor vândute în temeiul

Legii nr. 112/1995 și la cota indiviză de teren sub construcție.

La soluționarea pe fond

a cererii, Tribunalul a reținut că prin cererile succesive înregistrate la Primăria

Municipiului București din 13 martie 2003 și din 07 mai 2003 pentru imobilul situat

în București, str. G.M.N și din 13 martie 2003 și din 07 septembrie 2003 pentru

imobilul situat în București, str.Dr. C., s-au depus acte în dovedirea atât a calității

autoarei de proprietară a imobilelor, la data naționalizării, cât și în dovedirea

calității de moștenitori ai acesteia.

La data de 16 martie 2006

s-a înregistrat pe rolul Primăriei Municipiului București o nouă adresă, prin care,

au solicitat să fie invitați la sediul Primăriei Municipiului București spre a participa

la lucrările Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001, în vederea soluționării notificării,

la care pârâta nu a răspuns.

Pe cale de consecință,

poziția pârâtului, care, în ciuda demersurilor reclamanților, a înțeles să nu își

îndeplinească obligațiile legale (prevăzute de art. 25 și art. 26 din Legea nr.

10/2001) echivalează cu un refuz nejustificat al acestuia, în calitatea sa de unitate

deținătoare, de a răspunde notificărilor reclamanților.

Potrivit deciziei din

data de 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite:"Lipsa

răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea

notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz

nu poate rămâne necenzurat, pentru ca nicio dispoziție legală nu limitează dreptul

celui care se considera nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă,

însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi

exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea

intereselor sale legitime."

În acest sens instanța

supremă, spre a da o interpretare unitară prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, a stabilit că „în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție,

ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească este competentă să soluționeze

pe fond acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, dispunând ea însăși,

în mod direct, la restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil".

Față de considerentele

expuse anterior, instanța este competentă să judece fondul notificărilor, pe care

le-a soluționat, așa cum s-a motivat anterior, constatându-se că reclamanții sunt

îndreptățiți la restituirea în natură a părții din imobilului situat în București,

str. G.M. și în București, str. Dr.C. ce nu a făcut obiectul înstrăinării în temeiul

Legii nr. 112/1995, iar pentru partea din imobil ce s-a înstrăinat, actele juridice

de înstrăinare și actele adiționale nu au făcut obiectul anulării de către instanțele

de judecată, se va constata că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii

prin echivalent, constând în despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor imobilelor preluate în mod abuziv pentru

partea din imobil ce a făcut obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995

și pentru terenul curte, care nu se poate restitui în natura potrivit art. 7

alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe

a formulat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

În motivarea apelului,

pârâtul a arătat că prin cererea înregistrată, reclamanții D.H.L., M.M.H. și E.S.

au chemat în judecată instituția pârâtă pentru a fi obligată la soluționarea notificării,

ce formează Dosarul nr. 15140/2001 privind imobilul situat în București, str. G.M.,

cerere admisă.

Apelantul consideră că,

în mod greșit, instanța a admis acțiunea reclamanților și a fost obligat la restituirea

în natură a părții din imobilul sus menționat, respectiv o cameră cu suprafața de

11,67 m.p, bucătărie, cu suprafața de 14 m.p., o boxă în suprafață de 10,40 m.p,

subsol comun, precum și cota parte indiviză din părțile de folosință ale imobilului

în litigiu și din terenul de sub construcție, în suprafață de 35,35 m.p., să emită

dispoziție motivată prin care să propună intimaților reclamanți măsuri reparatorii

prin echivalent pentru imobilul înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, pentru

următoarele argumente:

Prin notificările înregistrate,

intimații - reclamanți sus-menționați au solicitat acordarea de măsuri reparatorii

prin restituirea în natură sau prin echivalent, pentru imobilul sus-menționat.

Normele Metodologice fac

vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei

precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul ca nu mai deține probe,

precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării.

Învederează că pct. 28.1.

din aceeași hotărâre, condiționează pronunțarea asupra notificării de existența

unei declarații în mod expres, că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea

persoanei îndreptățite la restituire. În cazul în care persoana îndreptățită a depus

odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea

cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de ia data depunerii notificării.

Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul

respectiv va curge de la data depunerii acestora. Totodată, în capitolul I pct.

1 lit. e) din același act normativ se arată că sarcina probei proprietății și a

deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei, care

se pretinde a fi îndreptățite.

Mai mult, înscrisuri avute

în vedere de către instanța de judecata la soluționarea cauzei și considerate de

către instanța de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate ar putea fi

folosite de către reclamanți, în susținerea cererii de restituire formulată însă

doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de

proprietate pretins înscrisuri, care nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Obligația de a depune

actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care

atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în Aplicarea Legii

nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare

odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea.

Termenul respectiv a fost

prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G.

nr. 184/2001 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost

acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului

pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerii notificării.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 282-298 C. proc. civ.

În dovedirea susținerilor,

nu a fost solicitat nici un mijloc de probă.

Reclamanții D.H.L., M.M.H.

și E.S. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului promovat

de Municipiul București, prin Primarul General, având în vedere următoarele considerente.

Cererea de chemare în

judecată, ce face obiectul prezentului litigiu, a fost promovată tocmai datorită

faptului că, în ciuda numeroaselor demersuri ale reclamanților, acesta a înțeles

să nu își îndeplinească obligațiile legale prevăzute de art. 25 și 26 din Legea

nr. 10/2001, fapt ce echivalează cu un refuz nejustificat al Primăriei Municipiului

București, în calitatea sa de unitate deținătoare, de a răspunde notificărilor reclamanților.

În consecința, susținerea

apelantului, conform căreia actele ar fi trebuit depuse în termen de 18 luni de

la data apariției Legii nr. 10/2001, nu au nicio relevanță în cauza de față, având

în vedere faptul că notificările acestora nu au fost soluționate de către pârât,

acesta fiind de fapt și motivul pentru care reclamanții au solicitat instanței de

judecată ca în temeiul deciziei XX din data de 19 martie 2007 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite să soluționeze pe fond acțiunea

reclamanților în calitate de persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001,

dat fiind refuzul nejustificat al unității deținătoare de a răspunde notificărilor

depuse.

Astfel, reclamanții au

arătat că, pe baza probelor administrate, respectiv înscrisurile depuse în susținerea

cererii de chemare în judecata și raportul de expertiza specialitatea construcții

efectuat în cauza, instanța de judecata a apreciat în mod corect ca reclamanții

au demonstrat calitatea de persoane îndreptățite în temeiul art. 4 din Legea

nr. 10/2001, astfel încât urmează a li se restitui în natura partea din imobile,

ce nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii

nr. 112/1995 și a li se acorda reclamanților măsuri reparatorii constând în despăgubiri,

pentru partea din imobile, ce a făcut obiectul actelor de înstrăinare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, în conținutul

sentinței se retine, în mod corect, faptul că actele, care atesta calitatea reclamanților

de persoane îndreptățite în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001 au fost înregistrate

și la Primăria Municipiului București astfel cum rezulta din adresele din 13

martie 2003 din 07 mai 2003 pentru imobilul din str. G.M. - fost. Bld. P.C. și

din 13 martie 2003 și 07 septembrie 2003 pentru imobilul din București str. Dr.

C.

Pe baza aspectelor mai

sus menționate, cât și avându-se în vedere lipsa unui răspuns față de solicitarea

reclamanților, formulată prin adresa din 16 martie 2006, de a participa la lucrările

Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 în vederea soluționării notificărilor,

instanța de fond a apreciat, în mod corect, faptul că poziția pârâtului care, în

ciuda demersurilor reclamanților a înțeles să nu își îndeplinească obligațiile legale

(prevăzute de art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001), echivalează cu un refuz nejustificat

al acestuia, în calitatea sa de unitate deținătoare, de a răspunde notificărilor.

Intimații-reclamanți învederează

că H.G. nr. 498/2003, invocată de către apelanți, în cuprinsul motivelor de apel

este abrogată încă din anul 2007.

De asemenea, intimații-reclamanți

au arătat că, potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 cu modificările

și completările ulterioare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot

fi depuse până la data soluționării notificării.

Astfel cum s-a reținut

în practica judiciara "sintagma la data soluționării notificării, ca moment

procedural, odată cu declanșarea procedurii judiciare, nu are semnificația (...)

datei emiterii deciziei /dispoziției prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, republicată, ci aceea a soluționării definitive și irevocabile a căii

de atac exercitate împotriva acesteia.

Având în vedere faptul

ca, în ceea ce privește notificările reclamanților, pârâtul a înțeles să nu se conformeze

obligațiilor legale prevăzute de art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, aceștia au

considerat că în mod corect instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată

și a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a părții

din imobilul situat în București, str. Dr. G.M., str. D.C., ce nu a făcut obiectul

actelor de înstrăinare în temeiul Legii nr. 112/1995, și la măsuri reparatorii prin

echivalent constând în despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plata despăgubirilor imobilelor preluate în mod abuziv pentru partea

din imobil ce a făcut obiectul actelor de înstrăinare în temeiul Legii nr. 112/1995.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 115 și urm. și art. 289 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin decizia civilă 610A

din 15 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins

ca nefondat apelul declarat.

În motivarea deciziei

s-a reținut că apelantul-pârât a formulat trei critici prin motivele de apel, și

anume faptul că intimații-reclamanți nu au depus toate înscrisurile pentru dovedirea

calității de persoane îndreptățite, că aveau obligația să depună o dată cu notificarea

toate actele necesare pentru soluționarea notificării și că nu au depus originalele

actelor doveditoare, care au fost atașate la dosarul administrativ

Cu privire la primul și

cel de-al doilea motiv de apel și anume referitor la împrejurarea că intimații-reclamanți

nu au depus toate actele doveditoare odată cu depunerea notificării și că aveau

această obligație s-a apreciat că nu pot fi reținute, deoarece potrivit art. 23

din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 12 octombrie 2009, toate actele

doveditoare ale dreptului de proprietate precum și alte înscrisuri pot fi depuse

până la data soluționării notificării.

Instanța de apel a constatat

că actele, care au stat la baza pronunțării sentinței civile apelate, s-au aflat

în dosarul administrativ depus la Primărie și că intimații-reclamanți au depus prin

adresele, toate actele de proprietate ale autorilor lor, precum și dovada calității

de moștenitor.

Mai mult, chiar dacă actele

doveditoare ar fi fost depuse în fața primei instanțe, persoanele îndreptățite au

posibilitatea de a depune actele doveditoare în fața instanței de judecată în vederea

complinirii probatoriului administrat în faza administrativă. Refuzul instanței

de judecată de a primi probele și de a soluționa contestația formulată în conformitate

cu toate actele și probele depuse numai în faza administrativă, ar însemna o încălcare

a principiului liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție.

În acest sens, este și jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Cu privire la temeiul

de drept invocat de către apelanta-pârâtă și anume H.G. nr. 498/2003, instanța de

apel învederează că acest act normativ a fost abrogat, fiind adoptate Normele metodologice

prin H.G. nr. 250/2007.

Instanța de apel a constatat

că intimații-pârâți au depus actele doveditoare solicitate, respectiv certificatului

de calitate de moștenitor din 03 februarie 2003 emis de către B.N. L., Notar Public

T.G.B. în Dosarul nr. 18/2003, actul de împărțeală perfectat la 11 august 1938 și

transcris de către Tribunalul Ilfov sub nr. 14164 din 18 august 1938, procesul verbal

emis la data de 19 iunie 1942, Decretul nr. 38/1948 și Deciziei nr. 905 din 18

iunie 1948 a Consiliului de Miniștri, publicata în M. Of. nr. 140/19.06.1948 Partea

1B (anexa 14).

Prin apelul formulat pârâtul

a mai susținut și faptul ca unitatea deținătoare poate să se pronunțe numai după

ce contestatorul a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale

calității de moștenitor, astfel că termenul de 60 de zile începe să curgă după data

completării dosarului cu aceste înscrisuri.

Termenul de 60 de zile

reglementat prin dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, după expirarea

căruia unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție

motivată, asupra cererii de restituire formulată prin notificare, începe să curgă

de la două date de referință, respectiv: de la data înregistrării notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23. Din interpretarea

acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea investită cu soluționarea

notificării are obligația de a se pronunța asupra îndreptățirii notificatorului

la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege poate fi prorogat, cu acordul

expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dar numai dacă unitatea deținătoare,

în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunică notificatorului, în scris,

în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația

este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Or, în cauză, prin adresa

înregistrată la P.M.B.-Direcția Juridic, Contencios și Legislație, reclamanții au

solicitat a fi informați cu privire stadiul de soluționare al notificării, și dacă

este necesar a complete probator depus odată cu notificarea.

În schimb la dosar nu

există nici o dovadă că apelantul a soliei intimaților-reclamanți completarea dosarului,

astfel încât Curtea consideră apelantul-pârât este culpabil de depășirea termenului

de 60 de zile prevăzut lege, iar pasivitatea acestuia în soluționarea notificării

deschide celui vătămă accesul la jurisdicția civilă, pentru a fi finalizată.

Referitor la ultima critică

și anume că nu au fost depuse act doveditoare în original, Curtea a înlăturat această

critică, deoarece intimații reclamanți au depus la dosarul administrativ copii certificate

pentru conformitate cu originalul, care se bucură de o prezumție de valabilitate

legalitate, având în vedere că actele de preluarea reprezintă acte normat care au

fost publicate în Buletinul Oficial.

Referitor la calitatea

de persoane îndreptățite, Curtea a constatat intimații-reclamanți au dovedit că

au calitatea de persoane îndreptățite condițiile art. 4, depunând dovezi cu privire

la calitatea lor de moștenitori precum și cu privire la întinderea dreptului de

proprietate al autorului lor.

Astfel, prin actele aflate

la dosarul cauzei, s-a probat că s-a realizat preluarea abuzivă a bunurilor, prin

Decretul nr. 38/1948, emis în baza Legii nr. 383/1947.

Preluarea este considerată

ca fiind abuzivă, în conformitate dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea

nr. 10/2001, în forma în vigoare la data 12 octombrie 2009.

Bunurile preluate abuziv

sunt cele care au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză

de către expertul G.G., iar majori bunurilor au fost înstrăinate în temeiul Legii

nr. 112/1995.

În raport de această situație,

Curtea a reținut că, în mod corect, a procedat prima instanță care a dispus acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor imobilelor, care

au format obiectul Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs Municipiul București, prin Primarul General,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, susținându-se că reclamanții nu au depus actele

doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de persoane îndreptățite

în cursul procedurii administrativ jurisdicționale, procedura obligatorie.

O altă critică vizează

greșita identificare a imobilului care a făcut obiectul notificării, aceasta vizând

imobilul situat în B-dul C., reclamanții nefăcând dovada identității dintre cele

două imobile.

O altă critică vizează

greșita aplicare a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, întrucât în cauză

nu s-a făcut dovada că reclamanții nu au primit despăgubiri pentru imobil potrivit

acordurilor internaționale.

Recursul nu este fondat

pentru următoarele considerente:

Se constată, în primul

rând că ultimele două motive de recurs, nu au constituit motive de apel, care să

fi făcut obiect de analiză și cenzură, astfel că acestea urmează a nu fi analizate,

fiind invocate omisso medio.

Se constată că instanța

a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 21-23 din Legea

nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită

putându-se face și în fața instanței de judecată în condițiile în care entitatea

învestită cu soluționarea notificării este ea însăși în culpă pentru nerespectarea

obligațiilor și termenelor prevăzute de legea specială.

Având în vedere aceste

considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei

nr. 610 A din 15 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 septembrie 2011.