ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3493/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3493/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând, în
condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;
Prin cererea
înregistrată la data de 02 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului București, reclamanții
M.N., M.D.G., M.E., M.M., M.T.I. au chemat în judecată pe pârâții Primarul
General al Municipiului București, Municipiul București prin Primarul General,
SC E.D.M. SA, solicitând instanței să se anuleze dispoziția emisă de Primarul
General al Municipiului București sub nr. 12123 din 20 august 2009; să se
constatate că sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru
terenul în suprafață de 277,20 mp, situat în București; să fie obligat pârâtul
Primarul General al Municipiului București să emită dispoziție motivată de
soluționare a notificărilor nr. 725 din 17 iunie 2001 și nr. 726 din 18 iunie 2001
comunicate către Primăria Municipiului București prin Biroul Executorilor
Judecătorești „E. & P.” (dosar nr. 3465/2001 și nr. 5289/2001), prin care
să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în
suprafață de 277,20 mp, situat în București, și, în subsidiar:
I. să se constate că
sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în
suprafață de 277,20 mp, situat în București;
II. în situația în
care entitatea competentă să soluționeze cererea de acordare de despăgubiri
este SC E.D.M. SA, să fie obligată pârâta SC E.D.M. SA să emită dispoziție
motivată de soluționare a notificărilor nr. 725 din 17 iunie 2001 și nr. 726/18
iunie 2001, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent
pentru terenul în suprafață de 277.20 mp, situat în București.
Prin sentința civilă
nr. 169 din 08 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a
III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiat capătul principal de acțiune formulat
de reclamanții M.N., M.D.G., M.E., M.M. și M.T.I.; s-a respins capătul
subsidiar de acțiune formulat de reclamanți față de pârâta SC E.D.M. SA pentru
existența autorității de lucru judecat.
Pentru a pronunța
această hotărâre, tribunalul a reținut că în ceea ce privește capătul subsidiar
de acțiune, excepția invocată de către pârâtă privind autoritatea de lucru judecat,
este întemeiată.
Astfel, s-a reținut
că prin sentința civilă nr. 279/2005, pronunțată de Tribunalul București, secția
a IV-a civilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, că dispoziția nr. 442
din 26 februarie 2002 emisă de SC D.E.E. SA a fost emisă de o entitate
necompetentă, reținându-se în considerentele acestei sentințe că notificarea
trebuie adresată Primarului General al Municipiului București.
Cât privește capătul
principal de acțiune, care cuprinde mai multe cereri formulate în
contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiului București și
Municipiul București (față de Primăria Municipiului București dispunându-se la
data de 12 noiembrie 2009 scoaterea din cauză pentru lipsa calității procesuale
pasive), tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 12123 din 20 august 2009
emisă de Primarul General al Municipiului București s-a declinat competența
soluționării notificărilor formulate de către reclamanți în favoarea SC E.M.S.
SA. Dispoziția a fost emisă în urma unei hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,- sentința
civilă nr. 1372 din 11 septembrie 2008.
Potrivit notei de
reconstituire aflată la dosarul administrativ și adresei nr. 11194 din 28 iulie
2008 a Primăriei Municipiului București – DGDIPU, în anexa 1 la poziția 1 a Decretului nr. 74/1979 figurează autorul reclamanților M.S. cu suprafața expropriată de 215 mp
teren, care în prezent este ocupat în totalitate de stația electrică aparținând
SC E. SA.
Față de această
împrejurare, rezultă fără dubiu, că Primăria ori Primarul Municipiului
București nu au nici o atribuție în ceea ce privește terenul în litigiu,
obligația restituirii în natură a acestuia și respectiv, de acordare a
măsurilor reparatorii în cazul imposibilității restituirii în natură, revenind unității
deținătoare.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel reclamanții M.N., M.D.G., M.E., M.M. și M.T.I.
Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 414A din 10 iunie 2010,
a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți M.N. și M.D.G., M.E., M.M., M.T.I.,
în contradictoriu cu intimații pârâți Municipiul București prin Primarul
General și Primarul General al Municipiului București și SC E.D.M. SA.
A schimbat în parte
sentința apelată, în sensul că a admis contestația formulată în contradictoriu
cu Municipiul București prin Primarul General; a anulat Dispoziția nr. 12123
din 20 august 2009; a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la
măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 277,20 mp situat
în București, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Au fost menținute
celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
A fost obligat
intimatul Municipiul București prin Primarul General la 1000 lei cheltuieli de
judecată către apelanții reclamanți.
Pentru a pronunța
această decizie, Curtea de apel a reținut următoarele considerente:
Prin sentința civilă
nr. 279/2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă
contestația petenților M., așa cum aceasta a fost precizată, în contradictoriu
cu intimata SC E.M.S. SA, fiind anulată decizia nr. 442/2002 emisă de această
societate și a fost respins capătul doi al contestației. Prin această
contestație petenții au solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii
terenului, ulterior precizând cererea, în sensul anulării deciziei emisă de
către SC E. SA și obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii în vederea
stabilirii despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulație a imobilului.
Tribunalul București,
în considerentele acestei sentințe, a reținut că imobilul se încadrează în
prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fiind expropriat, iar
lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate și ocupă
funcțional întregul teren, situație în care măsurile reparatorii se stabilesc în
echivalent pentru întregul imobil. S-a mai reținut că potrivit art. 33 alin. (1)
din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor pentru care la art. 10 și art. 11 a fost prevăzută ca măsură reparatorie restituirea în echivalent, notificarea se adresează
primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăria Municipiului
București, măsurile reparatorii stabilindu-se prin dispoziție motivată a
Primarului General al Municipiului București.
Instanța a stabilit
că decizia contestată a fost emisă de o entitate necompetentă, cu încălcarea
prevederilor imperative ale art. 33 din Legea nr. 10/2001, aspect de natură să
atragă sancțiunea nulității deciziei atacate.
De asemenea, prin
sentința civilă nr. 1372/2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,
s-a admis cererea formulată de către reclamanții M. și a fost obligat pârâtul
Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție motivată prin
care să soluționeze notificarea nr. 726/2001, notificare prin care s-a
solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 277,20 mp situat în
București, sector 5, cât și măsuri reparatorii pentru construcții.
Așadar, s-a stabilit
cu putere de lucru judecat aspectul că în cazul imobilului în litigiu,
competența de soluționare a notificării aparține Primăriei Municipiului
București și nu SC E.D.M. SA.
Puterea de lucru
judecat nu este reglementată în mod expres ca un efect al hotărârii judecătorești,
ci ca o prezumție legală - art. 1200 pct. 4 C. civ. și ca o excepție
procesuală, absolută - art. 166 C. proc. civ.
Unul dintre efectele
lucrului judecat, pe lângă exclusivitate, incontestabilitate și
executorialitate, este și obligativitatea, efect care face ca părțile să se
supună hotărârii judecătorești irevocabile.
Așadar, în speță,
instanța de fond a ignorat puterea de lucru judecat a sentințelor mai sus-menționate,
care nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre.
Din probele
administrate în cauză, Curtea de apel a constatat că terenul situat în Sector 6, a fost dobândit de către părinții reclamanților, numiții M.S. și M.M. conform contractului de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 37051/1935 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat sub nr. 22646 din 18 noiembrie 1935. Ulterior, pe
acest teren, autorii reclamanților au edificat o construcție în baza
autorizației nr. 3750/1938.
Părinților
reclamanților li s-a expropriat terenul în cauză împreună cu construcțiile
aflate pe acesta în anul 1979, când, prin Decretul prezidențial nr. 74 din 24
februarie 1979, imobilul menționat a trecut în proprietatea statului. În anexa
I a acestui decret, la poziția I figurează înscris numitul M.S. cu suprafața
expropriată de 215 mp teren și construcții în suprafață desfășurată de 104 mp.
De asemenea, rezultă
că cei 215 mp teren expropriat sunt ocupați de Stația de Transformare Sălaj,
proprietatea SC E.D.M. SA, iar diferența de suprafață aparține domeniului
public, fiind ocupată de lucrările de sistematizare a zonei.
Față de
considerentele expuse, Curtea de apel a admis apelul reclamanților și a constatat
că în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2995, reclamanții sunt
persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în
suprafață de 277, 20 mp din București, urmând ca despăgubirile la care sunt
îndreptățiți să fie calculate de către Comisia Centrală de Stabilire a
Despăgubirilor, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Conform art. 274 C.
proc. civ., Curtea a obligat intimatul Municipiul București prin Primarul
General la 1000 lei cheltuieli de judecată către apelanți.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General,
criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „hotărârea
pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greșită a legii”.
Criticile formulate
prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:
Potrivit Normelor
metodologice pentru aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.
nr. 498/2003, contestatorul nu și-a dovedit notificarea, nedepunând acte care să
ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită.
Art. 22.1 alin. (1) din
Normele metodologice arată ce se înțelege, în sensul legii, prin acte
doveditoare. Astfel, prin act juridic translativ de proprietate în sensul legii
se înțelege: act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte
funciară, act sub semnătură privată si alte asemenea.
Același articol arată
ce acte sunt considerate potrivit Legii nr. 10/2001, că fac dovada calității de
moștenitor, respectiv: certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă
care atestă filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de proprietate.
Obligația de a depune
actele doveditoare ale proprietății, precum si în cazul moștenitorilor, cele care
atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Norme notificatorului, iar
acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen
de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001.
Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr.
109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr.
184/2002 si cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/ 2003. Aceste prelungiri au fost
acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului
pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerii notificării.
Or, în aceste
condiții instanța de judecată urmează a analiza legalitatea sau nelegalitatea,
temeinicia sau netemeinicia dispoziției Primarului General, având în vedere
doar actele ce au fost prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001
la momentul emiterii dispoziției, iar nu acte ce vor fi obținute sau depuse
ulterior în timpul derulării prezentei pricini.
În plus, reclamanții
aveau obligația sa depună dovezi, prin care să facă dovada că nu s-au încasat
despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie
prin declarații autentificate date pe proprie răspundere, prin care
notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenții lor nu au
beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea
problemelor financiare în suspensie și, totodată, se obligă la restituirea
imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării
ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Dacă persoana
îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de
rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite si valoarea
terenului sau a construcției demolate așa cum a fost calculată în documentația
de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de inflație.
O altă critică se
referă la onorariul avocatului, care este disproporționat de mare și tendențios,
astfel încât, urmează a se avea în vedere și art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,
în conformitate cu care judecătorii au dreptul, să mărească sau să micșoreze
onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor
minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau
de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Ori, față de valoarea
pricinii, cât și față de munca depusă de avocat se constată că instanța poate
face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în legătură cu
care practica instanțelor, precum și doctrina juridică consideră că, ori de
cate ori onorariul de avocat este excesiv de mare, acesta se poate reduce.
În consecință, se
solicită aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât
prezentul litigiu nu comportă un grad de dificultate sporit, ori cheltuielile
de judecată sunt prea mari față de contribuția apărătorului ales al
reclamanților.
La data de 14 aprilie
2011, intimata SC E.D.M. SA a formulat concluzii scrise prin care a invocat
excepția nulității recursului, motivat de faptul că nu se încadrează în
motivele de nelegalitate expres reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar, în
subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru
considerentele pe larg expuse în conținutul acestei cereri.
Luând în examinare,
cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de intimată, Înalta
Curte constată că prin motivele de recurs, formulate în termenul legal,
recurentul pârât nu arată, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de
către instanța de apel, pentru a putea fi, astfel, încadrate în motivul de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precizat ca temei de
drept al recursului declarat.
Din dezvoltarea
acestora, însă, Înalta Curte constată că se află în strânsă legătură cu
hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând
la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în
motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Drept
consecință, instanța va respinge excepția nulității recursului, ca nefondată.
Examinând recursul
prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat,
urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:
Referitor la dovada
dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și a calității de
persoane îndreptățite a reclamanților, Înalta Curte constată că instanța de
apel a stabilit în mod judicios asupra faptului că terenul a cărui restituire
se solicită, situat în Sector 6, a fost dobândit de către părinții
reclamanților, numiții M.S. și M.M., conform contractului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 37051/1935 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov -
Secția Notariat sub nr. 22646 din 18 noiembrie 1935. Ulterior, pe acest teren,
autorii reclamanților au edificat o construcție în baza autorizației nr.
3750/1938.
Părinților
reclamanților li s-a expropriat terenul în cauză împreună cu construcțiile
aflate pe acesta în anul 1979, când, prin Decretul prezidențial nr. 74 din 24
februarie 1979, imobilul menționat a trecut în proprietatea statului. În anexa
I a acestui decret, la poziția I, figurează înscris numitul M.S. cu suprafața
expropriată de 215 mp teren și construcții în suprafață desfășurată de 104 mp.
De asemenea, rezultă
că cei 215 mp teren expropriat sunt ocupați de Stația de Transformare Sălaj,
proprietatea SC E.D.M. SA, iar diferența de suprafață aparține domeniului
public, fiind ocupată de lucrările de sistematizare a zonei.
Prin sentința civilă
nr. 1372 din 11 septembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,
rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis cererea formulată de către
reclamanții M. (aceeași care figurează în calitate de reclamanți și în cauza de
față) și a fost obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să
emită dispoziție motivată prin care să soluționeze notificarea nr. 726/2001,
notificare prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenului în
suprafață de 277,20 mp situat în București, sector 5, cât și măsuri reparatorii
pentru construcții.
Așadar, prin această
hotărâre judecătorească s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în cazul
imobilului în litigiu, reclamanții M. sunt persoane îndreptățite la măsurile
reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
De altfel, ulterior
acestei hotărâri judecătorești, Primăria Municipiului București prin Primarul
General a emis Dispoziția nr. 12122 din 20 august 2009 prin care a propus
acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția demolată, în
suprafață desfășurată de 104 mp, petenților M.N., M.D.G., M.E., M.M. și M.T.I.,
în calitate de persoane îndreptățite, precum și Dispoziția nr. 12123 din 20
august 2009, prin care s-a declinat competența de soluționare a notificărilor
petenților privind terenul situat în București sector 5.
Această din urmă
dispoziție a fost contestată în prezenta cauză, însă, așa cum în mod corect a
statuat instanța de apel, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în cazul
imobilului în litigiu, competența de soluționare a notificării aparține
Primăriei Municipiului București și nu SC E.D.M. SA.
Prin urmare, față de
aceste considerente, criticile referitoare la dovada dreptului de proprietate
asupra imobilului în litigiu și a calității de persoane îndreptățite a
reclamanților sunt nefondate, urmând a fi înlăturate.
O altă critică
privește faptul că intimații-reclamanți nu au făcut dovada faptului că nu s-au
încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului
în litigiu.
Cu privire la acest
aspect, Înalta Curte apreciază că intimații-reclamanți nu puteau să facă dovada
unui fapt negativ, revenind recurentului-pârât sarcina de a proba această
susținere, respectiv existența unor asemenea despăgubiri, ceea ce nu a făcut în
cauză.
Referitor la critica
privind obligarea în apel a intimatului Municipiul București prin Primarul
General la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, în sensul că
onorariul avocatului a fost disproporționat de mare și tendențios, astfel
încât, instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C.
proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată.
Instanța de apel a
stabilit în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată, aplicarea
dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fiind o facultate ci nu o
obligație a judecătorilor, de care au dreptul să uzeze numai atunci când este
cazul în speță.
Pentru toate aceste
considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, iar, în raport de art. 274
alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 1500 lei
reprezentând cheltuieli de judecată către intimații reclamanți M.D., M.E., M.M.,
M.N. și M.T.I., reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității
recursului.
Respinge ca nefondat
recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General
împotriva deciziei nr. 414A din 10 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.
Obligă pe recurentul
pârât la plata sumei de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către
intimații reclamanți M.D., M.E., M.M., M.N. și M.T.I.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 14 aprilie 2011.