ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3493/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată la data de 02 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului București, reclamanții M.N., M.D.G., M.E., M.M., M.T.I. au chemat în judecată pe pârâții Primarul General al Municipiului București, Municipiul București prin Primarul General, SC E.D.M. SA, solicitând instanței să se anuleze dispoziția emisă de Primarul General al Municipiului București sub nr. 12123 din 20 august 2009; să se constatate că sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 277,20 mp, situat în București; să fie obligat pârâtul Primarul General al Municipiului București să emită dispoziție motivată de soluționare a notificărilor nr. 725 din 17 iunie 2001 și nr. 726 din 18 iunie 2001 comunicate către Primăria Municipiului București prin Biroul Executorilor Judecătorești „E.

& P.” (dosar nr. 3465/2001 și nr. 5289/2001), prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 277,20 mp, situat în București, și, în subsidiar: I. să se constate că sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 277,20 mp, situat în București; II. în situația în care entitatea competentă să soluționeze cererea de acordare de despăgubiri este SC E.D.M. SA, să fie obligată pârâta SC E.D.M. SA să emită dispoziție motivată de soluționare a notificărilor nr. 725 din 17 iunie 2001 și nr. 726/18 iunie 2001, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 277.20 mp, situat în București.

Prin sentința civilă nr. 169 din 08 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiat capătul principal de acțiune formulat de reclamanții M.N., M.D.G., M.E., M.M. și M.T.I.; s-a respins capătul subsidiar de acțiune formulat de reclamanți față de pârâta SC E.D.M. SA pentru existența autorității de lucru judecat. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în ceea ce privește capătul subsidiar de acțiune, excepția invocată de către pârâtă privind autoritatea de lucru judecat, este întemeiată. Astfel, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 279/2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, că dispoziția nr. 442 din 26 februarie 2002 emisă de SC D.E.E.

SA a fost emisă de o entitate necompetentă, reținându-se în considerentele acestei sentințe că notificarea trebuie adresată Primarului General al Municipiului București. Cât privește capătul principal de acțiune, care cuprinde mai multe cereri formulate în contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiului București și Municipiul București (față de Primăria Municipiului București dispunându-se la data de 12 noiembrie 2009 scoaterea din cauză pentru lipsa calității procesuale pasive), tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 12123 din 20 august 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a declinat competența soluționării notificărilor formulate de către reclamanți în favoarea SC E.M.S.

SA. Dispoziția a fost emisă în urma unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,- sentința civilă nr. 1372 din 11 septembrie 2008. Potrivit notei de reconstituire aflată la dosarul administrativ și adresei nr. 11194 din 28 iulie 2008 a Primăriei Municipiului București – DGDIPU, în anexa 1 la poziția 1 a Decretului nr. 74/1979 figurează autorul reclamanților M.S. cu suprafața expropriată de 215 mp teren, care în prezent este ocupat în totalitate de stația electrică aparținând SC E. SA. Față de această împrejurare, rezultă fără dubiu, că Primăria ori Primarul Municipiului București nu au nici o atribuție în ceea ce privește terenul în litigiu, obligația restituirii în natură a acestuia și respectiv, de acordare a măsurilor reparatorii în cazul imposibilității restituirii în natură, revenind unității deținătoare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții M.N., M.D.G., M.E., M.M. și M.T.I. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 414A din 10 iunie 2010, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți M.N. și M.D.G., M.E., M.M., M.T.I., în contradictoriu cu intimații pârâți Municipiul București prin Primarul General și Primarul General al Municipiului București și SC E.D.M. SA. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis contestația formulată în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General; a anulat Dispoziția nr. 12123 din 20 august 2009; a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 277,20 mp situat în București, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligat intimatul Municipiul București prin Primarul General la 1000 lei cheltuieli de judecată către apelanții reclamanți. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de apel a reținut următoarele considerente: Prin sentința civilă nr. 279/2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă contestația petenților M., așa cum aceasta a fost precizată, în contradictoriu cu intimata SC E.M.S. SA, fiind anulată decizia nr. 442/2002 emisă de această societate și a fost respins capătul doi al contestației. Prin această contestație petenții au solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii terenului, ulterior precizând cererea, în sensul anulării deciziei emisă de către SC E. SA și obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii în vederea stabilirii despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulație a imobilului.

Tribunalul București, în considerentele acestei sentințe, a reținut că imobilul se încadrează în prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fiind expropriat, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate și ocupă funcțional întregul teren, situație în care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. S-a mai reținut că potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor pentru care la art. 10 și art. 11 a fost prevăzută ca măsură reparatorie restituirea în echivalent, notificarea se adresează primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăria Municipiului București, măsurile reparatorii stabilindu-se prin dispoziție motivată a Primarului General al Municipiului București.

Instanța a stabilit că decizia contestată a fost emisă de o entitate necompetentă, cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 33 din Legea nr. 10/2001, aspect de natură să atragă sancțiunea nulității deciziei atacate. De asemenea, prin sentința civilă nr. 1372/2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis cererea formulată de către reclamanții M. și a fost obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție motivată prin care să soluționeze notificarea nr. 726/2001, notificare prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 277,20 mp situat în București, sector 5, cât și măsuri reparatorii pentru construcții. Așadar, s-a stabilit cu putere de lucru judecat aspectul că în cazul imobilului în litigiu, competența de soluționare a notificării aparține Primăriei Municipiului București și nu SC E.D.M.

SA. Puterea de lucru judecat nu este reglementată în mod expres ca un efect al hotărârii judecătorești, ci ca o prezumție legală - art. 1200 pct. 4 C. civ. și ca o excepție procesuală, absolută - art. 166 C. proc. civ. Unul dintre efectele lucrului judecat, pe lângă exclusivitate, incontestabilitate și executorialitate, este și obligativitatea, efect care face ca părțile să se supună hotărârii judecătorești irevocabile. Așadar, în speță, instanța de fond a ignorat puterea de lucru judecat a sentințelor mai sus-menționate, care nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre. Din probele administrate în cauză, Curtea de apel a constatat că terenul situat în Sector 6, a fost dobândit de către părinții reclamanților, numiții M.S.

și M.M. conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 37051/1935 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat sub nr. 22646 din 18 noiembrie 1935. Ulterior, pe acest teren, autorii reclamanților au edificat o construcție în baza autorizației nr. 3750/1938. Părinților reclamanților li s-a expropriat terenul în cauză împreună cu construcțiile aflate pe acesta în anul 1979, când, prin Decretul prezidențial nr. 74 din 24 februarie 1979, imobilul menționat a trecut în proprietatea statului. În anexa I a acestui decret, la poziția I figurează înscris numitul M.S. cu suprafața expropriată de 215 mp teren și construcții în suprafață desfășurată de 104 mp. De asemenea, rezultă că cei 215 mp teren expropriat sunt ocupați de Stația de Transformare Sălaj, proprietatea SC E.D.M.

SA, iar diferența de suprafață aparține domeniului public, fiind ocupată de lucrările de sistematizare a zonei. Față de considerentele expuse, Curtea de apel a admis apelul reclamanților și a constatat că în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2995, reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 277, 20 mp din București, urmând ca despăgubirile la care sunt îndreptățiți să fie calculate de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Conform art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat intimatul Municipiul București prin Primarul General la 1000 lei cheltuieli de judecată către apelanți.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte: Potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, contestatorul nu și-a dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită. Art. 22.1 alin. (1) din Normele metodologice arată ce se înțelege, în sensul legii, prin acte doveditoare.

Astfel, prin act juridic translativ de proprietate în sensul legii se înțelege: act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată si alte asemenea. Același articol arată ce acte sunt considerate potrivit Legii nr. 10/2001, că fac dovada calității de moștenitor, respectiv: certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă care atestă filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de proprietate. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum si în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Norme notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001.

Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 si cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/ 2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerii notificării. Or, în aceste condiții instanța de judecată urmează a analiza legalitatea sau nelegalitatea, temeinicia sau netemeinicia dispoziției Primarului General, având în vedere doar actele ce au fost prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 la momentul emiterii dispoziției, iar nu acte ce vor fi obținute sau depuse ulterior în timpul derulării prezentei pricini.

În plus, reclamanții aveau obligația sa depună dovezi, prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declarații autentificate date pe proprie răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și, totodată, se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite si valoarea terenului sau a construcției demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de inflație.

O altă critică se referă la onorariul avocatului, care este disproporționat de mare și tendențios, astfel încât, urmează a se avea în vedere și art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care judecătorii au dreptul, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Ori, față de valoarea pricinii, cât și față de munca depusă de avocat se constată că instanța poate face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în legătură cu care practica instanțelor, precum și doctrina juridică consideră că, ori de cate ori onorariul de avocat este excesiv de mare, acesta se poate reduce.

În consecință, se solicită aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prezentul litigiu nu comportă un grad de dificultate sporit, ori cheltuielile de judecată sunt prea mari față de contribuția apărătorului ales al reclamanților. La data de 14 aprilie 2011, intimata SC E.D.M. SA a formulat concluzii scrise prin care a invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că nu se încadrează în motivele de nelegalitate expres reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conținutul acestei cereri.

Luând în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de intimată, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs, formulate în termenul legal, recurentul pârât nu arată, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de către instanța de apel, pentru a putea fi, astfel, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precizat ca temei de drept al recursului declarat. Din dezvoltarea acestora, însă, Înalta Curte constată că se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Drept consecință, instanța va respinge excepția nulității recursului, ca nefondată. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed: Referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și a calității de persoane îndreptățite a reclamanților, Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit în mod judicios asupra faptului că terenul a cărui restituire se solicită, situat în Sector 6, a fost dobândit de către părinții reclamanților, numiții M.S. și M.M., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 37051/1935 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat sub nr. 22646 din 18 noiembrie 1935. Ulterior, pe acest teren, autorii reclamanților au edificat o construcție în baza autorizației nr. 3750/1938.

Părinților reclamanților li s-a expropriat terenul în cauză împreună cu construcțiile aflate pe acesta în anul 1979, când, prin Decretul prezidențial nr. 74 din 24 februarie 1979, imobilul menționat a trecut în proprietatea statului. În anexa I a acestui decret, la poziția I, figurează înscris numitul M.S. cu suprafața expropriată de 215 mp teren și construcții în suprafață desfășurată de 104 mp. De asemenea, rezultă că cei 215 mp teren expropriat sunt ocupați de Stația de Transformare Sălaj, proprietatea SC E.D.M. SA, iar diferența de suprafață aparține domeniului public, fiind ocupată de lucrările de sistematizare a zonei.

Prin sentința civilă nr. 1372 din 11 septembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis cererea formulată de către reclamanții M. (aceeași care figurează în calitate de reclamanți și în cauza de față) și a fost obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție motivată prin care să soluționeze notificarea nr. 726/2001, notificare prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 277,20 mp situat în București, sector 5, cât și măsuri reparatorii pentru construcții. Așadar, prin această hotărâre judecătorească s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în cazul imobilului în litigiu, reclamanții M. sunt persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

De altfel, ulterior acestei hotărâri judecătorești, Primăria Municipiului București prin Primarul General a emis Dispoziția nr. 12122 din 20 august 2009 prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția demolată, în suprafață desfășurată de 104 mp, petenților M.N., M.D.G., M.E., M.M. și M.T.I., în calitate de persoane îndreptățite, precum și Dispoziția nr. 12123 din 20 august 2009, prin care s-a declinat competența de soluționare a notificărilor petenților privind terenul situat în București sector 5. Această din urmă dispoziție a fost contestată în prezenta cauză, însă, așa cum în mod corect a statuat instanța de apel, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în cazul imobilului în litigiu, competența de soluționare a notificării aparține Primăriei Municipiului București și nu SC E.D.M.

SA. Prin urmare, față de aceste considerente, criticile referitoare la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și a calității de persoane îndreptățite a reclamanților sunt nefondate, urmând a fi înlăturate. O altă critică privește faptul că intimații-reclamanți nu au făcut dovada faptului că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că intimații-reclamanți nu puteau să facă dovada unui fapt negativ, revenind recurentului-pârât sarcina de a proba această susținere, respectiv existența unor asemenea despăgubiri, ceea ce nu a făcut în cauză.

Referitor la critica privind obligarea în apel a intimatului Municipiul București prin Primarul General la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, în sensul că onorariul avocatului a fost disproporționat de mare și tendențios, astfel încât, instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată. Instanța de apel a stabilit în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată, aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fiind o facultate ci nu o obligație a judecătorilor, de care au dreptul să uzeze numai atunci când este cazul în speță. Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, iar, în raport de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimații reclamanți M.D., M.E., M.M., M.N. și M.T.I., reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 414A din 10 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Obligă pe recurentul pârât la plata sumei de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimații reclamanți M.D., M.E., M.M., M.N. și M.T.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2011.