ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1483/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 22

iunie 2005, reclamantul Ministerul Integrării Europene a solicitat ca instanța

să constate nulitatea Ordinelor nr. 12 din 18 ianuarie 2001, nr. 13 din 19

ianuarie 2001, nr. 41 din 13 februarie 2003 și nr. 103 din 7 iulie 2003, toate

emise de ministrul integrării europene și nelegalitatea actelor și

operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii acestor ordine.

În motivarea acțiunii arată că prin Ordinul

nr. 12/2001, pârâtul P.G. a fost numit în funcția publică de consilier evaluare

examinare, cu nerespectarea dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 188/1999 și H.G.

nr. 281/1993 - Anexa nr. 12, iar prin Ordinul nr. 13/2001 a fost suspendat din

funcția publică de consilier evaluare examinare, ca urmare a numirii în funcția

de Secretar de Stat la Ministerul Integrării Europene, ordin ce este nul, ca

efect al nulității primului ordin.

Mai arată că prin Ordinul nr. 41/2003

a fost numit în funcția publică de Secretar general al Ministerului Integrării

Europene, după ce anterior a fost eliberat din funcția de Secretar de Stat și

că prin Ordinul nr. 103/2003 a fost reîncadrat în funcția publică de Secretar

general al ministerului, ambele ordine fiind emise cu încălcarea prevederilor

Legii nr. 161/2003 și ale art. 49 din Legea nr. 188/1999, deoarece numirea nu

s-a făcut în urma unui concurs.

Pârâtul P.G. a formulat întâmpinare,

prin care invocă excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii, pentru

încălcarea prevederilor art. 111 C. proc. civ., excepția lipsei calității

procesuale a reclamantei, pentru că prin decizia nr. 234 din 13 decembrie 2004 a Primului Ministru, a fost confirmată reîncadrarea sa în funcția publică de Secretar general al

Ministerului Integrării Europene și excepția tardivității formulării acțiunii,

ca urmare a introducerii acesteia, peste termenul de 1 an de la data emiterii

ordinelor în discuție.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1563 din

29 septembrie 2005, a respins excepțiile privitoare la inadmisibilitatea

acțiunii și a lipsei calității procesuale a reclamantului, dar a admis excepția

tardivității formulării acțiunii, respingând acțiunea, ca fiind tardiv

formulată. De asemenea, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de pârât,

referitoare la acordarea de daune și a obligat reclamantul, să plătească

pârâtului, suma de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța reține, în motivarea

sentinței, că acțiunea este admisibilă, în condițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004

și tot în baza acestor dispoziții legale, autoritatea emitentă a ordinelor în

discuție poate formula acțiune în contencios administrativ, nefiind aplicabile

în cauză dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Reține, însă, că este întemeiată

excepția tardivității acțiunii, fiind aplicabile prevederile art. 11 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004, în sensul că cererea privitoare la anularea ordinelor,

putea fi introdusă în termen de 6 luni, dar nu mai târziu de 1 an de la data

emiterii actelor, și cum ordinele s-au emis la 18 mai 2001, la 19 ianuarie

2001, la 13 februarie 2003 și la 7 iulie 2003, iar acțiunea s-a introdus la 22

iunie 2005, s-a depășit termenul de 1 an, care este un termen de decădere.

Reține și că cererea pârâtului,

privitoare la acordarea de daune morale, va fi respinsă, ca inadmisibilă, în

raport cu dispozițiile art. 16 și 19 din Legea nr. 554/2004, iar în baza art. 274 C. proc. civ., se va obliga reclamantul, la plata către pârât, a cheltuielilor de judecată făcute

de acesta cu onorariul de avocat.

Reclamantul Ministerul Integrării

Europene a declarat recurs împotriva sentinței, criticând-o pentru netemeinicie

și nelegalitate.

Susține că instanța de fond a

interpretat greșit prevederile Legii nr. 554/2004, considerând că în cauză ar

fi aplicabile prevederile art. 11 din lege, când în realitate trebuie avute în

vedere dispozițiile art. 1 alin. (6) din aceeași lege, deoarece a solicitat să

se constate nulitatea actelor administrative, nu să se dispună anularea lor.

Menționează că, fiind vorba de o

nulitate absolută, aceasta poate fi invocată oricând, situație ce rezultă

foarte clar din faptul că art. 11 din Legea nr. 554/2004, nu instituie un

termen special în ce privește introducerea cererii de constatare a nulității

actului administrativ, ci numai pentru cazul în care se solicită anularea

actului administrativ.

Consideră că legiuitorul a înțeles

ca numai pentru autoritatea emitentă a actului administrativ să se prevadă

dreptul de a solicita să se constate nulitatea acestuia, avându-se în vedere

situația specială a autorității emitente care poate lua act de nelegalitatea

actului la o perioadă de timp mai mare, iar prin neatacarea actului s-ar

produce în continuare efectele juridice prevăzute de acesta.

Arată că a cerut să se constate nulitatea

actului de numire în funcție a Secretarului general al ministerului, cel care a

coordonat și compartimentul juridic și care putea împiedica efectuarea de

verificări cu privire la legalitatea ocupării funcției respective, și că

reclamanta a luat cunoștință de ilegalitatea actelor în discuție, la data de 12

aprilie 2004, când i s-au comunicat conducătorului ministerului, concluziile

corpului de control al ministrului.

Mai arată că a urmat o procedură

necontencioasă, fără să cheme în judecată altă persoană și că instanța de fond

a citat nejustificat ca pârât persoana nominalizată în actele administrative în

discuție, fără să pună în discuție completarea cererii de chemare în judecată

în acest sens, încălcând, astfel, principiul disponibilității.

Analizând motivele de recurs

invocate, ținând cont de materialul probator administrat și de dispozițiile

legale aplicabile în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă a solicitat,

prin cererea de chemare în judecată, să se constate nulitatea celor 4 ordine

emise de ministru în anii 2001 și 2003, precum și nelegalitatea actelor și

operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii ordinelor

respective.

Consideră că în cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, a

contenciosului administrativ, nu ale art. 11 din aceeași lege.

Conform prevederilor art. 1 alin.

(6) din lege, „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal

poate să solicite instanței, constatarea nulității acestuia, în situația în

care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a

produs efecte juridice. În cazul admiterii acțiunii, instanța se va pronunța,

la cerere, și asupra legalității actelor civile încheiate în baza actului

administrativ nelegal, precum și asupra efectelor civile produse”.

De asemenea, conform art. 11 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 554/2004, „Cererile prin care se solicită anularea

unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și

repararea pagubei cauzate, se pot introduce în termen de 6 luni”, iar „Pentru

motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi

introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an

de la data emiterii actului”.

Se va reține că punctul de vedere

susținut de recurent nu poate fi primit, deoarece în cauză sunt aplicabile

prevederile art. 11 alin. (1) și (2), raportate la alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Cum numai alin. (4) al art. 11 din

lege stabilește că „Ordonanțele sau dispozițiile din ordonanțe care se

consideră a fi neconstituționale, precum și actele administrative cu caracter

normativ, care se consideră a fi nelegale, pot fi atacate oricând,

per a

contrario

rezultă că celelalte acte administrative se pot ataca numai în

termenele prevăzute de art. 11 alin. (1), respectiv alin. (2) din această lege.

Noua lege a contenciosului

administrativ a prevăzut posibilitatea pentru autoritatea publică emitentă a

unui act administrativ nelegal, de a solicita instanței de contencios

administrativ, să constate nulitatea acestuia, dar ar fi nedrept ca autoritatea

emitentă a unui astfel de act să poată solicita oricând constatarea nulității

actului, cu toate că se află în culpă, iar persoana la care se referă actul administrativ

individual, în situația în care ar fi lezată prin emiterea actului respectiv,

să nu-l poată ataca, decât în termen de 6 luni ori de maximum un an de la

emiterea acestuia.

Legiuitorul a urmărit ca raporturile

juridice reglementate de actul administrativ individual să aibă o anumită

stabilitate, prin aceea ca, după intrarea acestuia în circuitul civil, să poată

fi atacat într-un anumit termen la instanța de contencios administrativ.

În dreptul administrativ are un

interes practic redus distincția dintre nulitățile absolute și nulitățile

relative, regimul juridic al acestora nefiind diferit, indiferent de caracterul

normei legale încălcate.

În ce privește termenul de

introducere a acțiunii în anularea unui act administrativ sau a celei pentru

constatarea nulității actului administrativ, în dreptul administrativ nu există

nici o deosebire, indiferent că este vorba de o nulitate relativă sau o

nulitate absolută.

Susținerea recurentei, că în cauză a

urmat o procedură necontencioasă, neînțelegând să cheme în judecată și pe

intimatul-pârât, nu poate fi reținută.

Corect a fost citată în cauză, în

calitate de pârât, persoana pentru care s-au emis ordinele, pentru ca și

aceasta să aibă posibilitatea să-și facă apărările pe care le considera

necesare în susținerea poziției sale.

În caz contrariu s-ar fi încălcat

mai multe principii ale dreptului procesual civil, printre care al dreptului la

apărare, al contradictorialității, al legalității și al oralității.

Instanța de fond nu a încălcat

principiul disponibilității, cum susține recurenta, prin citarea ca pârât, a

persoanei subiect al ordinelor contestate, ci, dimpotrivă, a procedat corect,

cu respectarea principiilor menționate mai sus și fără să încalce principiul

disponibilității, ținându-se cont și de faptul că o astfel de acțiune nu putea

fi considerată ca fiind încadrabilă în categoria procedurilor necontencioase.

Ca atare, nu se impunea punerea în

discuție completarea cererii de chemare în judecată, în sensul citării în cauză

în calitate de pârât a lui P.G.

De altfel, recurenta-reclamantă nu a

contestat nici un moment, la instanța de fond, calitatea acestuia de pârât.

Pentru toate considerentele arătate

mai sus, urmează ca, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art.

299 și 312 C. proc. civ., să se respingă recursul, ca nefondat, reținându-se că

hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Integrării Europene împotriva sentinței civile nr. 1563 din 29

septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 aprilie 2006.