ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1483/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 22 iunie 2005, reclamantul Ministerul Integrării Europene a solicitat ca instanța să constate nulitatea Ordinelor nr. 12 din 18 ianuarie 2001, nr. 13 din 19 ianuarie 2001, nr. 41 din 13 februarie 2003 și nr. 103 din 7 iulie 2003, toate emise de ministrul integrării europene și nelegalitatea actelor și operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii acestor ordine. În motivarea acțiunii arată că prin Ordinul nr. 12/2001, pârâtul P.G. a fost numit în funcția publică de consilier evaluare examinare, cu nerespectarea dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 188/1999 și H.G. nr. 281/1993 - Anexa nr. 12, iar prin Ordinul nr. 13/2001 a fost suspendat din funcția publică de consilier evaluare examinare, ca urmare a numirii în funcția de Secretar de Stat la Ministerul Integrării Europene, ordin ce este nul, ca efect al nulității primului ordin.

Mai arată că prin Ordinul nr. 41/2003 a fost numit în funcția publică de Secretar general al Ministerului Integrării Europene, după ce anterior a fost eliberat din funcția de Secretar de Stat și că prin Ordinul nr. 103/2003 a fost reîncadrat în funcția publică de Secretar general al ministerului, ambele ordine fiind emise cu încălcarea prevederilor Legii nr. 161/2003 și ale art. 49 din Legea nr. 188/1999, deoarece numirea nu s-a făcut în urma unui concurs. Pârâtul P.G. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii, pentru încălcarea prevederilor art. 111 C. proc.

civ., excepția lipsei calității procesuale a reclamantei, pentru că prin decizia nr. 234 din 13 decembrie 2004 a Primului Ministru, a fost confirmată reîncadrarea sa în funcția publică de Secretar general al Ministerului Integrării Europene și excepția tardivității formulării acțiunii, ca urmare a introducerii acesteia, peste termenul de 1 an de la data emiterii ordinelor în discuție. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1563 din 29 septembrie 2005, a respins excepțiile privitoare la inadmisibilitatea acțiunii și a lipsei calității procesuale a reclamantului, dar a admis excepția tardivității formulării acțiunii, respingând acțiunea, ca fiind tardiv formulată.

De asemenea, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de pârât, referitoare la acordarea de daune și a obligat reclamantul, să plătească pârâtului, suma de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanța reține, în motivarea sentinței, că acțiunea este admisibilă, în condițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 și tot în baza acestor dispoziții legale, autoritatea emitentă a ordinelor în discuție poate formula acțiune în contencios administrativ, nefiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Reține, însă, că este întemeiată excepția tardivității acțiunii, fiind aplicabile prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că cererea privitoare la anularea ordinelor, putea fi introdusă în termen de 6 luni, dar nu mai târziu de 1 an de la data emiterii actelor, și cum ordinele s-au emis la 18 mai 2001, la 19 ianuarie 2001, la 13 februarie 2003 și la 7 iulie 2003, iar acțiunea s-a introdus la 22 iunie 2005, s-a depășit termenul de 1 an, care este un termen de decădere. Reține și că cererea pârâtului, privitoare la acordarea de daune morale, va fi respinsă, ca inadmisibilă, în raport cu dispozițiile art. 16 și 19 din Legea nr. 554/2004, iar în baza art. 274 C. proc. civ., se va obliga reclamantul, la plata către pârât, a cheltuielilor de judecată făcute de acesta cu onorariul de avocat.

Reclamantul Ministerul Integrării Europene a declarat recurs împotriva sentinței, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Susține că instanța de fond a interpretat greșit prevederile Legii nr. 554/2004, considerând că în cauză ar fi aplicabile prevederile art. 11 din lege, când în realitate trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1 alin. (6) din aceeași lege, deoarece a solicitat să se constate nulitatea actelor administrative, nu să se dispună anularea lor. Menționează că, fiind vorba de o nulitate absolută, aceasta poate fi invocată oricând, situație ce rezultă foarte clar din faptul că art. 11 din Legea nr. 554/2004, nu instituie un termen special în ce privește introducerea cererii de constatare a nulității actului administrativ, ci numai pentru cazul în care se solicită anularea actului administrativ.

Consideră că legiuitorul a înțeles ca numai pentru autoritatea emitentă a actului administrativ să se prevadă dreptul de a solicita să se constate nulitatea acestuia, avându-se în vedere situația specială a autorității emitente care poate lua act de nelegalitatea actului la o perioadă de timp mai mare, iar prin neatacarea actului s-ar produce în continuare efectele juridice prevăzute de acesta. Arată că a cerut să se constate nulitatea actului de numire în funcție a Secretarului general al ministerului, cel care a coordonat și compartimentul juridic și care putea împiedica efectuarea de verificări cu privire la legalitatea ocupării funcției respective, și că reclamanta a luat cunoștință de ilegalitatea actelor în discuție, la data de 12 aprilie 2004, când i s-au comunicat conducătorului ministerului, concluziile corpului de control al ministrului.

Mai arată că a urmat o procedură necontencioasă, fără să cheme în judecată altă persoană și că instanța de fond a citat nejustificat ca pârât persoana nominalizată în actele administrative în discuție, fără să pună în discuție completarea cererii de chemare în judecată în acest sens, încălcând, astfel, principiul disponibilității. Analizând motivele de recurs invocate, ținând cont de materialul probator administrat și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta-reclamantă a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, să se constate nulitatea celor 4 ordine emise de ministru în anii 2001 și 2003, precum și nelegalitatea actelor și operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii ordinelor respective.

Consideră că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, nu ale art. 11 din aceeași lege. Conform prevederilor art. 1 alin. (6) din lege, „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanței, constatarea nulității acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. În cazul admiterii acțiunii, instanța se va pronunța, la cerere, și asupra legalității actelor civile încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor civile produse”.

De asemenea, conform art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate, se pot introduce în termen de 6 luni”, iar „Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului”. Se va reține că punctul de vedere susținut de recurent nu poate fi primit, deoarece în cauză sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) și (2), raportate la alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Cum numai alin. (4) al art. 11 din lege stabilește că „Ordonanțele sau dispozițiile din ordonanțe care se consideră a fi neconstituționale, precum și actele administrative cu caracter normativ, care se consideră a fi nelegale, pot fi atacate oricând, per a contrario rezultă că celelalte acte administrative se pot ataca numai în termenele prevăzute de art. 11 alin. (1), respectiv alin. (2) din această lege.

Noua lege a contenciosului administrativ a prevăzut posibilitatea pentru autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal, de a solicita instanței de contencios administrativ, să constate nulitatea acestuia, dar ar fi nedrept ca autoritatea emitentă a unui astfel de act să poată solicita oricând constatarea nulității actului, cu toate că se află în culpă, iar persoana la care se referă actul administrativ individual, în situația în care ar fi lezată prin emiterea actului respectiv, să nu-l poată ataca, decât în termen de 6 luni ori de maximum un an de la emiterea acestuia. Legiuitorul a urmărit ca raporturile juridice reglementate de actul administrativ individual să aibă o anumită stabilitate, prin aceea ca, după intrarea acestuia în circuitul civil, să poată fi atacat într-un anumit termen la instanța de contencios administrativ.

În dreptul administrativ are un interes practic redus distincția dintre nulitățile absolute și nulitățile relative, regimul juridic al acestora nefiind diferit, indiferent de caracterul normei legale încălcate. În ce privește termenul de introducere a acțiunii în anularea unui act administrativ sau a celei pentru constatarea nulității actului administrativ, în dreptul administrativ nu există nici o deosebire, indiferent că este vorba de o nulitate relativă sau o nulitate absolută. Susținerea recurentei, că în cauză a urmat o procedură necontencioasă, neînțelegând să cheme în judecată și pe intimatul-pârât, nu poate fi reținută. Corect a fost citată în cauză, în calitate de pârât, persoana pentru care s-au emis ordinele, pentru ca și aceasta să aibă posibilitatea să-și facă apărările pe care le considera necesare în susținerea poziției sale.

În caz contrariu s-ar fi încălcat mai multe principii ale dreptului procesual civil, printre care al dreptului la apărare, al contradictorialității, al legalității și al oralității. Instanța de fond nu a încălcat principiul disponibilității, cum susține recurenta, prin citarea ca pârât, a persoanei subiect al ordinelor contestate, ci, dimpotrivă, a procedat corect, cu respectarea principiilor menționate mai sus și fără să încalce principiul disponibilității, ținându-se cont și de faptul că o astfel de acțiune nu putea fi considerată ca fiind încadrabilă în categoria procedurilor necontencioase. Ca atare, nu se impunea punerea în discuție completarea cererii de chemare în judecată, în sensul citării în cauză în calitate de pârât a lui P.G.

De altfel, recurenta-reclamantă nu a contestat nici un moment, la instanța de fond, calitatea acestuia de pârât. Pentru toate considerentele arătate mai sus, urmează ca, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 299 și 312 C. proc. civ., să se respingă recursul, ca nefondat, reținându-se că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Integrării Europene împotriva sentinței civile nr. 1563 din 29 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2006.