ÎCCJ, decizie (scj.ro #86878)

Contract de vânzare-cumpărare încheiat în procedura de privatizare

.

Acțiune în

stabilirea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului. Dispoziții legale aplicabile

Cuprins pe materii: Drept comercial. Alte materii

Index alfabetic: acțiune în stabilirea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului

- contract de vânzare-cumpărare

- garanție contra evicțiunii

- privatizare

- principiul

specialia generalibus derogant

C. civ., art. 5, art. 969, art. 1336

O.U.G. nr. 88/1997, art. 32

4

Înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată nu trebuie să fie expresă, întrucât este consecința directă a principiului specialia generalibus derogant, principiile de drept impunându-se părților și interpretului întocmai ca legea, dată fiind natura lor juridică de reguli fundamentale ale unui sistem de drept, astfel încât nu este permisă convenția părților care să impună aplicarea legii generale,  având în vedere limitele instituite de dispozițiile art. 5 C. civ., în care se poate manifesta libertatea de a contracta a părților.

Prin urmare, în cazul în care părțile unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în procedura de privatizare au prevăzut că răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului va fi angajată în condițiile dreptului comun - art. 1336 și urm. C. civ. – este întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în stabilirea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, dat fiind faptul că, în acest domeniu, art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 cuprinde o reglementare specială a acestei obligații de garanție.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 962 din 12 martie 2014

Notă

: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil.

Prin încheierea din data 8 mai 2012, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a unit excepția prescripției extinctive cu fondul cauzei și a calificat excepția inadmisibilității invocată de pârâtă drept o apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 20101/21 decembrie 2012, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a admis acțiunea reclamantei SC F.I. SRL, astfel cum a fost precizată, și a fost obligată pârâta A.V.A.S. la plata sumei de 13.704.091 lei cu titlu de prejudiciu și a sumei de 159.184 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că între antecesorii celor două părți în proces – Asociația Programul Acțiunilor Salariaților – CCCF și F.P.S. – a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 49/1995, iar prin decizia civilă nr. 675 A/23 septembrie 2008, reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie proprietarilor de drept unul dintre imobilele ce au făcut obiectul menționatului contract de vânzare-cumpărare, teren în suprafață de 585,45 mp și construcție în suprafață de 384,46 mp. Ca atare, având în vedere răspunderea vânzătorului pentru evicțiune și probele administrate, prima instanță a admis acțiunea reclamantei, obligând pârâta la despăgubiri corespunzătoare imobilului revendicat.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierilor de ședință a declarat apel pârâta, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 174/30 aprilie 2013, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte încheierea de ședință din 8 mai 2012, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă, astfel cum a fost precizată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că în soluționarea apelului au prioritate motivele relative la greșita soluționare a excepției inadmisibilității de către prima instanță de fond. Sub acest aspect, curtea de apel a apreciat că în sentința atacată prima instanță nu a analizat susținerile pârâtei relative la inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, însă, având în vedere că nicio parte nu a solicitat trimiterea cauzei pentru rejudecare, aceste susțineri au fost analizate direct de instanța de apel.

Curtea de apel a apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut că inadmisibilitatea este o simplă apărare de fond, în realitate fiind o veritabilă excepție. Astfel, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a unuia dintre imobilele ce au făcut obiectul contractului nr. 49/1995, și la cauza acestuia, respectiv obligația de garanție contra evicțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ. vechi, instanța de apel a apreciat că în cauză se ridică problema raportului dintre legea specială – O.U.G. nr. 88/1997 și, respectiv, legea generală – Codul civil și a raportului dintre legea internă și CEDO.

Sub aspectul raportului dintre legea specială și legea generală, instanța de apel a reținut că este incident principiul

specialia

generalibus

derogant

și că reclamantul nu are un drept de opțiune între legea specială și legea generală, chiar dacă legea specială nu interzice expres accesul la legea generală, întrucât, în caz contrar, ar fi nesocotită intenția legiuitorului de a reglementa anumite materii prin legi speciale.

Ca atare, întrucât contractul a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum prevede art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, dispoziție specială ce reglementează condiții derogatorii de la dreptul comun de acordare a despăgubirilor. Mai mult, în această materie a fost pronunțată și Decizia RIL nr. 18/12 octombrie 2011 în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind modalitatea de despăgubire a persoanelor îndreptățite.

Instanța de apel a mai reținut că și prin alte decizii în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, instanța supremă a stabilit că legea specială înlătură de la aplicare legea generală, fără a fi nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, iar dispozițiile legii speciale pot fi înlăturate doar dacă contravin CEDO.

Sub acest aspect, al raportului dintre legea internă și CEDO, curtea de apel a reținut că reclamanta nu a invocat și dovedit faptul că anumite dispoziții din legea specială contravin CEDO.

Adoptarea unei legi speciale care reglementează condițiile în care se pot acorda despăgubiri și modalitatea de despăgubire, a mai arătat instanța de apel, nu este de natură să aducă atingere dreptului de acces la un tribunal al reclamantei, prevăzut de art. 6 CEDO.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel s-a rezumat la prezentarea unor motive străine de natura pricinii, analizând cauza prin raportare la O.U.G. nr. 88/1997, fără să facă referire la dispozițiile art. 969 și 1336 C. civ. care au constituit cauza cererii de chemare în judecată.

Cererea de chemare în judecată, a învederat recurenta, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 și 1336 C. civ., dată fiind răspunderea pârâtei-vânzător pentru evicțiune, cuprinsă în clauza 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare  nr. 49/1995, care este legea părților. Or, a arătat recurenta, prin această clauză intimata s-a obligat să răspundă pentru liniștita posesie, conform art. 1336 C. civ., clauza menționată instituind o obligație pe deplin valabilă, astfel cum s-a arătat prin sentința nr. 12747/2004 a Tribunalului București, definitivă prin decizia nr. 462/2005 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia nr. 1483/2006 a Î.C.C.J., hotărâri judecătorești prin care s-a respins irevocabil acțiunea A.V.A.S. în constatarea nulității clauzei 6.3 din contract.

Recurenta a arătat că, interpretând această clauză, instanțele au statuat că această clauză este o veritabilă garanție contra evicțiunii. Ca atare, întrucât acesta a fost temeiul juridic al acțiunii în justiție, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimata-pârâtă este neîntemeiată.

Mai mult, a învederat recurenta, decizia curții de apel încalcă principiul disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., întrucât prin raportare la O.U.G. nr. 88/1997 curtea de apel depășește cadrul procesul fixat la data formulării cererii de chemare în judecată.

Recurenta a arătat că în speță este incident și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în speță nu se pot aplica dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, întrucât contractul de privatizare a fost încheiat în anul 1995.

Recurenta a mai învederat că în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile Deciziei RIL nr. 18/2010, care nu face referire la raportul dintre legea specială și legea generală, ci analizează problemele de drept născute din interpretarea neunitară a dispozițiilor speciale, doar în acele cauze întemeiate pe legea specială.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Dreptul civil român pornește de la două principii fundamentale în interpretarea și delimitarea domeniului de aplicare a legii generale și, respectiv, a legii speciale:

specialia generalibus derogant

și

generalia specialibus non derogant

. Consecința acestor principii de interpretare este aceea că ori de câte ori există dispoziții legale speciale ce reglementează o materie dată este înlăturată de la aplicare legea generală care reglementează aceeași materie, legea generală putând fi aplicată doar în completare, pentru acele aspecte ce au scăpat reglementării speciale. Neaplicarea legii generale pentru ipoteze legale cuprinse în dispoziții speciale este o regulă de drept ce rezultă din aplicarea în practică a celor două principii enunțate anterior. Ca atare, nu este necesară înlăturarea expresă de la aplicare a legii generale, prin dispoziții incluse în legea specială, după cum nu este necesară nici pronunțarea unor decizii în interesul legii care să lămurească expres problema raportului dintre legea generală și legea specială, întrucât principiile de drept – fie că sunt incluse sau nu sunt incluse într-o reglementare expresă – se impun părților și interpretului întocmai ca legea, dată fiind natura lor juridică de reguli fundamentale ale unui sistem de drept.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte a reținut că problema de drept supusă atenției judecătorului de la fond și analizată în fața instanței de apel privește raportul dintre legea specială și, respectiv, legea generală în materia răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, în contractele de vânzare-cumpărare  încheiate în procedura de privatizare, dat fiind faptul că, în acest domeniu, art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 cuprinde o reglementare specială a acestei obligații de garanție pentru evicțiune a vânzătorului.

În speță, recurenta-reclamantă a solicitat instanțelor de judecată să stabilească răspunderea pentru evicțiune a intimatei-pârâte, față de pierderea proprietății și a liniștitei posesii a unuia dintre bunurile imobile ce au făcut obiectul contractului de  privatizare, în condițiile dreptului comun, respectiv, art. 1336 și urm. raportat la art. 969 C. civ.

Prin urmare, față de considerentele expuse anterior și având în vedere că problema întemeierii în drept a acțiunii a fost ridicată de intimata-pârâtă prin invocarea excepției inadmisibilității cererii, Înalta Curte nu poate reține primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea curții de apel face referire la O.U.G. nr. 88/1997, și nu la art. 969 și art. 1336 C.c., astfel încât ar cuprinde motive străine de natura pricinii. Referirea instanței de apel la dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 s-a făcut tocmai pornind de la raportul dintre această lege specială și legea generală – înțelegând art. 969 și art. 1336 C. civ. invocate de reclamantă în susținerea acțiunii, într-o materie, respectiv garanția vânzătorului contra evicțiunii în contractele de privatizare, ce cuprinde o reglementare specială. De altfel, judecătorul era obligat față de existența dublei reglementări, specială și generală, și față de principiul

specialia generalibus derogant

, să analizeze și să stabilească norma de drept aplicabilă în speță, fie prin manifestarea unui rol activ, conform art. 129 C. proc. civ., fie, cazul în speță, prin analiza excepției invocată de intimată în apărare. Ca atare, nu se poate reține nicio încălcare a principiului disponibilității, întrucât drepturile procesuale ale părților, inclusiv dreptul general de petiționare, de învestire a instanței de judecată, nu pot fi exercitate decât în limitele stabilite de lege, înțelegând și principiile, regulile fundamentale ale unui sistem de drept.

Cât privește susținerea recurentei-reclamante relativă la existența în contractul dedus judecății a unei clauze de garanție contra evicțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 1336 C. civ., clauză ce ar fi fost recunoscută ca validă prin mai multe hotărâri judecătorești, Înalta Curte a reținut următoarele:

Astfel cum s-a arătat în cele expuse anterior, înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată nu trebuie să fie expresă, întrucât este consecința directă a principiului

specialia generalibus derogant

, fiind de la sine înțeleasă. Prin urmare, tot ca o consecință a acestui principiu, nu este permisă convenția părților care să impună aplicarea legii generale, înlăturând de la aplicare dispoziția specială mai restrictivă, având în vedere limitele instituite de dispozițiile art. 5 C. civ., în care se poate manifesta libertatea de a contracta a părților. Faptul că art. 6.3 din contractul dedus judecății, care instituie obligația de garanție contra evicțiunii a intimatei-pârâte, a fost declarat valid prin respingerea acțiunii în anulare a intimatei, este fără relevanță în speța de față, întrucât hotărârile judecătorești pronunțate în respectiva speță, au avut în vedere motivele de nulitate invocate de către intimată.

Ca atare, nu s-ar putea susține că prin aceste hotărâri judecătorești a fost tranșată problema raportului dintre legea specială și legea generală, în sensul înlăturării de la aplicare a legii speciale. De altfel, practica judecătorească este  unanimă în a aprecia că trimiterea făcută de părțile unui contract la o anumită dispoziție legală, chiar greșită, nu afectează valabilitatea clauzei contractuale respective, întrucât interpretarea și aplicarea legii revine instanței de judecată.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte a reținut că trimiterea făcută de părțile contractante la dispozițiile art. 1336 C. civ. în clauza 6.3, ce instituie obligația de garanție contra evicțiunii a intimatei-pârâte, nu intră în principiul reglementat de art. 969 C. civ. –

pacta

sunt

servanda

, întrucât nu le este permisă părților convenția asupra legii aplicabile, instanța de judecată nefiind obligată să dezlege pricina prin raportare la norma aleasă de părți.

Înalta Curte a respins ca neîntemeiat și cel de-al doilea motiv relativ la greșita interpretare și aplicare a legii, reținând că în speță, deși contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în anul 1995, sunt aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, față de dispozițiile speciale ale art. 30 din Legea nr. 137/2002 care stabilesc aplicarea retroactivă a legii, respectiv, pentru contractele încheiate anterior intrării sale în vigoare, astfel cum corect a reținut instanța de apel.

Cât privește greșita aplicare în speță a Deciziei RIL nr. 18/2010, Înalta Curte a reținut că instanța de apel nu a făcut o aplicare efectivă în speță a respectivei decizii în interesul legii, ci doar a făcut trimitere la conținutul acesteia sub aspectul condițiilor restrictive instituite în materia răspunderii pentru evicțiune din contractele de privatizare prin legea specială, astfel cum a fost interpretată de instanța supremă prin respectiva decizie, lege care se aplică prioritar față de legea generală.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat.