ÎCCJ, decizie (scj.ro #118614)

Contract de vânzare-cumpărare. Acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 din Codul civil din 1864. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în răspundere

- contract de vânzare-cumpărare

- evicțiune

C. civ. din 1864, art. 1326, art. 1337

Prin garanția contra evicțiunii, cumpărătorul beneficiază, în temeiul legii, de promisiunea vânzătorului că nu-și va pierde dreptul asupra lucrului, fie pentru o cauză anterioară vânzării, fie printr-o faptă personală a vânzătorului, posterioară vânzării, respectiv că îl va apăra pe cumpărător de orice pagubă și îl va despăgubi dacă ea s-a produs.

Prin urmare, cumpărătorul, odată cu bunul, dobândește, ca accesoriu, conform art. 1326 C. civ., și acțiunea în garanție, inclusiv garanția contra evicțiunii.

Evicțiunea, plecând de la etimologia termenului a evinge (evinco) a învinge în justiție, semnifică pierderea totală sau parțială a lucrului vândut prin efectul unei hotărâri judecătorești, care recunoaște în folosul unui terț existența unui drept real asupra bunului, în virtutea unei cauze anterioare vânzării, în alte cuvinte ipoteza vânzării lucrului altuia.

Chiar dacă vânzarea bunului altuia este sancționată cu nulitatea actului de vânzare-cumpărare, obligația de garanție în această ipoteză nu izvorăște din vânzare, ci din culpa vânzătorului, delict sau quasi – delict, care a transmis un bun ce nu-i aparține.

Astfel, în ipoteza vânzării bunului altuia, chiar dacă vânzarea este nulă obligația de garanție izvorăște din actul a cărui realitate juridică nu poate fi contestată, pe care părțile   l-au calificat vânzare, sancțiunea nulității vânzării neputând afecta răspunderea vânzătorului în temeiul art. 1337 C. civ. în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiții impuse de dispozițiile care reglementează răspunderea pentru evicțiune, garanția fiind un efect al desființării retroactive a vânzării.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3482 din 7 noiembrie 2014

I.

Obiectul acțiunii introductive și hotărârile pronunțate în ciclurile procesuale derulate în cauză.

Potrivit reclamantei, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat  sub nr. 6621 din 19.06.1997, C.N.S.L.R. F. a vândut pârâtei SC F. SRL imobilul situat în București, B-dul R.E. nr. 25, iar prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2092/17.12.1997, reclamanta SC N.B. SA (fostă B.C.U. SA) a dobândit de la SC F. SRL cota de 74% din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B-dul R.E. nr. 25.

A arătat reclamanta că, împreună cu cele două pârâte, au fost chemate în judecată de terțe persoane juridice în cauza ce a format obiectul dosarului nr. xx273/3/2006 înregistrat pe rolul Tribunalului București având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 6621/1997 și nr. 2092/1997, iar prin sentința civilă nr. 996/2007 a Tribunalului București rămasă irevocabilă prin decizia nr. 8328/2009 a Înaltei  Curți  de Casație și Justiție s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 6621/1997 și nr. 2092/1997.

Reclamanta a susținut că pârâta SC F. SRL îi datorează garanția pentru evicțiune conform art. 1337 C. civ., iar pârâta C.N.S.L.R. F., la rândul său, are obligația de a garanta contra oricărei evicțiuni totale sau parțiale pe cumpărătorul SC F. SRL; că în condițiile în care SC F. SRL, în insolvență, a rămas inactivă, reclamanta, în calitate de creditor al acesteia, poate exercita toate drepturile și acțiunile debitorului său, afară de acelea care sunt exclusiv personale potrivit art. 974 C. civ.

În cauză, pârâta SC F. SRL a formulat o cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat obligarea C.N.S.L.R. F. la plata sumei de 27.468.326 lei cu titlu de garanție pentru evicțiune.

La 19.04.2011 Uniunea Generală a Sindicatelor din România a formulat o cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat obligarea SC N.B. SA la plata sumei de 27.468.326 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a  imobilului din B-dul R.E., precum și obligarea C.N.S.L.R. F. la 20.326.550 lei, lipsa de folosință pentru același imobil, invocând calitatea sa de proprietar al imobilului.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a constatat că prima instanță a  omis să pună în discuția părților, la termenul la care s-a acordat cuvântul pe fond, cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC F. SRL și, de asemenea, a omis să se pronunțe asupra acestei cereri ce trebuia soluționată de sine stătător în raport de interesul juridic al intervenientului, cererea de intervenție formulată fiind o veritabilă cerere principală în dosar.

În ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantei și pasivă a pârâtei C.N.S.L.R. F., prima instanță, plecând de la raportul juridic afirmat de parte, prin motivarea în fapt și în drept a cererii sale, a reținut că reclamanta în raportul juridic afirmat se pretinde creditoarea pârâtei SC F. SRL, în temeiul garanției pentru evicțiune și pretinde, totodată, că SC F. SRL este creditoarea pârâtei C.N.S.L.R. F., în temeiul aceleiași garanții pentru evicțiune, neavând relevanță că pârâta C.N.S.L.R. F. nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17.12.1997 între SC F. SRL și SC N.B. SA, deoarece reclamanta invocă împotriva pârâtei un drept al debitoarei sale SC F. SRL, drept izvorât din prima vânzare încheiată între C.N.S.L.R. F. și SC F. SRL.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanta și-a întemeiat cererea  pe dispozițiile art. 1344-1346 C. civ. referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune.

În continuare, tribunalul a arătat că obligația de garanție pentru evicțiune este o obligație izvorâtă din contractul de vânzare-cumpărare, fiind un efect al acestuia, astfel că dreptul cumpărătoarei de a fi despăgubit impune existența unui contract valabil încheiat, iar în cauză, prin sentința civilă nr. 996/27.06.2007 pronunțată de Tribunalul București s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii nr. 159/1996 a C.N.S.L.R. F. - Comitetul Director, - precum și a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 621/1997 și nr. 2092/1997 pe care reclamanta își întemeiază pretențiile.

Ca atare, a conchis instanța, cum un act nul nu produce niciun efect, contractul de vânzare-cumpărare declarat nul prin sentința nr. 996/2007 nu poate da naștere obligației de garanție pentru evicțiunea pe care reclamanta și-a întemeiat cererea, fiind de prisos a se analiza în ce măsură au fost îndeplinite condițiile garanției pentru evicțiune.

În egală măsură, tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde, pe calea acțiunii oblice, în numele pretinsei sale debitoare SC F. SRL, garanția pentru evicțiune datorată acesteia de C.N.S.L.R. F. deoarece, prima vânzare fiind declarată nulă, C.N.S.L.R. F. nu datorează garanția pentru evicțiune față de SC F. SRL.

4.

Apelul. Decizia civilă nr. 16A din 22.01.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin decizia susmenționată, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC N.B. SA prin lichidator judiciar împotriva sentinței civile nr. 722/01.04.2013 pronunțată de Tribunalul București.

Instanța de prim control judiciar a apreciat că raționamentul instanței de fond, potrivit căruia în cauză nu poate fi antrenată răspunderea vânzătorului pentru evicțiune conform art. 1337 și urm. C. civ. atunci când  actul care a stat la baza dobândirii dreptului de proprietate a fost constatat nul, este corect, deoarece premisa acestui tip de răspundere este una  contractuală, (izvorâtă din contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 621/1997 și respectiv nr. 2092/1997), ceea ce  presupune valabilitatea contractelor și pierderea bunului de către cumpărător urmare drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării.

Întrucât, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare nu mai este în vigoare, fiind constatat nul, se pune problema repunerii părților în situația anterioară, potrivit principiului

restitutio in integrum

ce guvernează efectele nulității, garanția pentru evicțiune neputând opera în ipoteza constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 1201 C. civ. privind autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 996/2007 a Tribunalului București, invocată prin motivele de apel, instanța a constatat că prin sentința civilă nr. 996/2007 s-au respins cererile de repunere a părților în situația anterioară cu motivarea că acest aspect privește efectele nulității între părți, și nu față de terți.

Față de această dezlegare, instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ. întrucât în cauza anterioară SC N.B. SA prin lichidator judiciar nu a formulat cerere de repunere în situația anterioară, cererile pârâtelor C.N.S.L.R. F. și Uniunea Sindicatelor Democratice nefiind soluționate pe fond.

În aceste condiții, instanța de apel a reținut că orice discuție despre buna-credință a  cumpărătorilor reclamanți din cauza de față nu mai poate fi antamată.

Concluzionând, instanța de apel a apreciat că reclamanta confundă instituția nulității actului și garanția pentru evicțiune, instituții care se exclud reciproc, deoarece prin definiție  tulburarea de drept nu poate fi reprezentată de o acțiune în constatarea nulității actului juridic generator al răspunderii pentru evicțiune.

5.

Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC N.B. SA prin lichidator judiciar solicitând modificarea deciziei atacate și, în principal, admiterea cererii de intervenție principale a SC F. SRL și a acțiunii oblice promovate, în sensul obligării C.N.S.L.R. F. la plata sumei de 27.468.327 lei către SC F. SRL, în subsidiar, recurenta a solicitat, în măsura în care cererea de intervenție principală este respinsă, admiterea acțiunii oblice în sensul obligării pârâtei C.N.S.L.R. F. să îi achite SC F. SRL suma de 27.468.324 lei reprezentând răspunderea pentru evicțiune pentru 100% din clădire sau obligarea directă a C.N.S.L.R. F. la plata către sine a sumei de 20.326.560 lei reprezentând răspunderea pentru evicțiune a 70% din clădire respectiv partea deținută de SC N.B. SA.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând, în esență, în argumentarea criticilor de nelegalitate următoarele:

Potrivit recurentei, considerentele care au stat la baza hotărârii instanței de apel relevă aplicarea greșită a dispozițiilor legale prevăzute de art. 1337, art. 1339 și art. 1340 C. civ. de la 1864, după care izvorul evicțiunii este legal, ea operând în cauză chiar dacă contractul a fost declarat nul.

A susținut recurenta că anularea contractului constă în pierderea proprietății, iar finalitatea evicțiunii, astfel cum este reglementată de dispozițiile legale susmenționate, este ca vânzătorul care a vândut ceva ce nu-i aparține să răspundă față de cumpărător.

În acest sens, autoarea recursului a apreciat că vânzătorul C.N.S.L.R. F. este, potrivit sentinței irevocabile, răspunzător pentru evicțiune întrucât a înstrăinat un bun ce nu îi aparține,  fiind de rea-credință.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel omite să examineze în considerentele deciziei toate apărările formulate prin motivele de apel, în condițiile în care aceste apărări nu au fost analizate de instanța fondului.

Potrivit recurentei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivarea sumară a deciziei echivalează cu o nemotivare cu consecința desființării hotărârii.

Intimata C.N.S.L.R. F. a formulat întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență, intimata a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1337 C. civ., deoarece obligația de garanție nu poate izvorî dintr-un contract constatat nul potrivit principiului

quod nullum est, nullum producit effectum

.

În același sens, intimata a arătat că prin hotărârea judecătorească anterioară s-a constatat nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare și s-a respins în mod corect cererea de repunere a părților în situația anterioară, întrucât acest efect al nulității absolute privește părțile semnatare ale contractelor, și nu terții care nu pot solicita restituirea a ceea ce s-a executat.

6.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, a constatat că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează

:

6.1. Cu titlu preliminar Înalta Curte notează că potrivit dispozițiilor cuprinse în Codul civil de la 1864 Titlul V – Despre vinderi. Capitolul IV – vânzătorul este dator nu numai să predea bunul cumpărătorului, el trebuie să-i garanteze proprietatea și aptitudinea bunului pentru o utilizare normală, garanția contra evicțiunii și contra viciilor ascunse fiind prevăzute expres în art. 1326 C. civ.

Prin garanția contra evicțiunii, cumpărătorul beneficiază, în temeiul legii, de promisiunea vânzătorului că nu-și va pierde dreptul asupra lucrului, fie pentru o cauză anterioară vânzării, fie printr-o faptă personală a vânzătorului, posterioară vânzării, respectiv că îl va apăra pe cumpărător de orice pagubă și îl va despăgubi dacă ea s-a produs.

Prin urmare, cumpărătorul, odată cu bunul, dobândește, ca accesoriu, conform art. 1326 C. civ., și acțiunea în garanție, inclusiv garanția contra evicțiunii provenind din fapta proprie a vânzătorului sau provenind de la terți, dreptul de a invoca garanția fiind transmisibil și la cumpărătorii ulteriori ai aceluiași bun.

Totodată, art. 1337 instituie o garanție de drept privitoare la proprietatea lucrului vândut, vânzătorul fiind de drept obligat să răspundă față de cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile care s-ar invoca asupra bunului și care nu au fost declarate la încheierea contractului.

Evicțiunea, plecând de la etimologia termenului a evinge (evinco) a învinge în justiție, semnifică pierderea totală sau parțială a lucrului vândut prin efectul unei hotărâri judecătorești, care recunoaște în folosul unui terț existența unui drept real asupra bunului, în virtutea unei cauze anterioare vânzării, în alte cuvinte ipoteza vânzării lucrului altuia.

Chiar dacă vânzarea bunului altuia este sancționată cu nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare, obligația de garanție în această ipoteză nu izvorăște din vânzare, ci din culpa vânzătorului, delict sau quasi – delict, care a transmis un bun ce nu-i aparține.

În această concluzie, se impune a fi subliniată și formularea utilizată în redactarea art. 1337, respectiv răspunderea de drept a vânzătorului către cumpărător care, potrivit regulilor generale ale răspunderii civile, își are temeiul în repararea prejudiciului produs prin fapta ilicită și culpabilă.

În egală măsură, textul nu distinge, în ceea ce privește evicțiunea, modalitatea  în care vânzarea a fost constatată nulă sau anulabilă, iar, pe de altă parte, nulitatea ca sancțiune care lipsește actul de anumite efecte nu este o măsură îndreptată împotriva actului juridic ca atare, noțiunea de inexistență a actului neavând relevanță față de efectele nulității, deoarece inexistența actului nu ar mai justifica repunerea părților în situația anterioară. Altfel spus, actul nul întrunește toate elementele necesare existenței sale, dar încalcă anumite prevederi privind validitatea încheierii sale.

De aceea, în ipoteza vânzării bunului altuia, chiar dacă vânzarea este nulă obligația de garanție izvorăște din actul a cărui realitate juridică nu poate fi contestată, pe care părțile l-au calificat vânzare, sancțiunea nulității vânzării neputând afecta răspunderea vânzătorului în temeiul art. 1337 C. civ. în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiții impuse de dispozițiile care reglementează răspunderea pentru evicțiune, garanția fiind un efect al desființării retroactive a vânzării.

În sfârșit se impune a sublinia că în situația evicțiunii totale dispozițiile legale (art. 1341 C. civ.) prevăd un sistem de despăgubire a cumpărătorului evins mai favorabil decât cel care ar rezulta din aplicarea consecințelor nulității și nu există nicio interdicție legală pentru cumpărătorul evins să opteze pentru răspunderea contra evicțiunii, ci, dimpotrivă, caracterul legal al acestui tip de răspundere a vânzătorului obligă la aplicarea întocmai a dispozițiilor care stabilesc întinderea despăgubirilor.

6.2. În cauză, atât prima instanță, cât și instanța de apel au apreciat că este de prisos a se analiza în ce măsură au fost îndeplinite condițiile angajării răspunderii pentru evicțiune, de vreme ce situația premisă a unei astfel de analize – respectiv valabilitatea contractului de  vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, contractul fiind constatat nul – astfel că nu poate fi antrenată răspunderea vânzătorului în temeiul art. 1337 C. civ.

Soluția adoptată de prima instanță și menținută de instanța de apel, în sensul respingerii de plano a răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, în condițiile neexaminării dispozițiilor legale incidente  (art. 1337 și urm. C. civ.) care au constituit temeiul de drept al acțiunii introductive, este lipsită de fundament legal echivalând cu o necercetare a fondului cauzei.

Instanța de apel era datoare, în raport de caracterul devolutiv al căii de atac și de motivele invocate prin cererea de apel, să examineze cauza prin prisma temeiurilor de drept arătate, respectiv în ce măsură pierderea proprietății de către reclamanta-cumpărătoare în favoarea unui terț, prin efectul unei hotărâri judecătorești irevocabile, antrenează garanția legală prevăzută de art. 1337 C. civ. în sarcina vânzătorului.

Cu alte cuvinte, să examineze în mod concret și în raport de circumstanțele cauzei condițiile cerute pentru ca împrejurarea invocată ca evicțiune să antreneze garanția legală prevăzută de art. 1337 C. civ., condiții care, în raport de dispozițiile legale citate în prima parte a acestor considerente, se circumscriu verificării cauzei evicțiunii, respectiv dacă a fost determinată de un viciu iminent dreptului vânzătorului, care provine dintr-o cauză anterioară vânzării și dacă nu există o cauză de negaranție.

În considerarea celor mai sus înfățișate, Înalta Curte a constatat că decizia atacată este nelegală atât din perspectiva lipsei de temei legal, cât și în ceea ce privește necercetarea  corespunzătoare a fondului, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a admis recursul și a casat decizia curții de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță în vederea examinării ei prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de apel formulate.