ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8328/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8328/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursurilor civile de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

sentința nr. 158 din 24 februarie 2003, Tribunalul București, secția a IV a civilă,

a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor C.S.D. România,

L.U.S.L. București, F.S.L.M.S.F.H. și intervenientei în interes propriu Uniunea

Sindicatelor Democratice, în raport de condițiile existenței unui drept

subiectiv civil.

A

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și

intervenientei în interes propriu, în raport de condiția existenței unui

interes și condiția unanimității, ca nefondată.

A

respins excepția lipsei calității procesual pasive a SC B.C.N.B. SA, ca

prematur formulată și, în consecință, a respins acțiunea formulată de

reclamante și intervenienta în interes propriu, în contradictoriu cu pârâții SC

B.C.N.B. SA, C.N.S.R.L.F. și SC F. SRL, pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare

și repunerea părților în situația anterioară, fiind formulate de persoane fără

calitate procesuală activă, determinată de lipsa condiției dreptului subiectiv

civil.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin cererea formulată la 19 aprilie

2001, reclamantele C.S.D. România, L.U.S.L. București și F.S.L.M.S.F.H. au

chemat în judecată pe pârâtele C.N.S.R.L.F. și SC F. SRL solicitând instanței

să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare intervenite

între C.N.S.R.L.F. și SC F. SRL privind imobilul din București, autentificat

sub nr. 6621 din 9 iunie 1997, nulitatea absolută a Hotărârii C.N.S.R.L.F. nr.

159 din 19 februarie 1996, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

intervenit între SC F. SRL și pârâta B.C.U. (în prezent, N.B.), privind 74% din

imobilul, autentificat sub nr. 2092 din 17 decembrie 1997.

U.S.D.

a formulat cerere de intervenție în interes propriu, având drept obiect

aceleași solicitări.

Tribunalul

a arătat că pentru exercitarea acțiunii civile este necesar să existe calitate

procesuală, capacitate procesuală, drept și interes.

În cauză, reclamantele și intervenienta, deși au

dovedit existența unui interes material, nu au dovedit existența unui drept

subiectiv civil, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale active,

invocată de pârâta N.B. este întemeiată.

S-a considerat că este nefondată excepția lipsei

calității procesuale active, raportată la condiția interesului, deoarece

reclamantele și intervenienta justifică un interes, rezultat din posesia

imobilului.

Regula unanimității este specifică acțiunii în

revendicare și nu se aplică acțiunilor în anulare, ceea ce face ca excepția

lipsei calității procesuale raportată la acest aspect să nu fie întemeiată.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă, s-a

constatat că prin sentința civilă nr. 255 din 6 februarie 2002 a Tribunalului

București, secția a VII-a comercială, contractul autentificat sub nr. 2092 din 17

decembrie 1997 a fost anulat, sentința fiind definitivă și atacată cu recurs.

Deși sentința poate fi executată, calitatea procesuală nu a dispărut, deoarece,

sub aspect substanțial, raportul juridic reflectat în contractul nr. 2092 nu

s-a stins irevocabil, dovadă fiind chiar faptul exercitării recursului

împotriva susmenționatei sentințe.

Prin urmare, s-a considerat că excepția lipsei

calității procesuale pasive este prematur invocată.

Apelurile declarate de reclamantele L.U.S.L. București

și F.S.L.M.S.F.H. și U.S.D. București și cererea de aderare la apel formulată

de C.S.D. România au fost admise prin decizia civilă nr. 422/A din 4 martie

2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Curtea de apel a respins excepția lipsei calității

procesuale de folosință a apelantelor și lipsei dovezii calității de

reprezentant a membrilor de sindicat ai apelantelor, excepții invocate de

pârâta N.B., a anulat în parte sentința și, rejudecând în fond, a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și intervenientei

în interes propriu.

A admis acțiunea și cererea de intervenție în interes

propriu, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 6621 din 9 iunie 1997 la B.N.P. S.I. și a Hotărârii C.N.S.R.L.F.

nr. 159 din 19 decembrie 1996 și a contractului autentificat sub nr. 2092 din 17

decembrie 1997 la B.N.P. M.P., dispunând repunerea părților în situația

anterioară.

A menținut dispozițiile sentinței în ceea ce privește

respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a SC N.B. SA și a

lipsei calității procesuale active a reclamantelor și a intervenientei în

interes propriu, în raport de condiția existenței unui interes și condiția

unanimității.

Pentru

a decide astfel, curtea de apel a reținut că prin Hotărârea nr. 159 din 19

decembrie 1996, imobilul ce formează obiectul litigiului a trecut din

patrimoniul C.N.S.R.L.F. în patrimoniul SC F. SRL, societate la care acționar

unic este C.N.S.R.L.F. Acest transfer s-a făcut în scopul valorificării

imobilului, astfel cum rezultă din art. 2 al hotărârii. Hotărârea, a reținut

curtea de apel, încalcă prevederile art. 22 din Legea nr. 54/1991, potrivit

cărora bunurile mobile și imobile aparținând sindicatelor pot fi folosite numai

potrivit intereselor membrilor de sindicat, dar nu pot fi împărțite între

aceștia.

Ulterior, imobilul a fost vândut cu prețul de

500.000.000 lei către SC F. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 6621 din 19 iunie 1997. La scurt timp, la 17 decembrie 1997,

SC F. SRL a vândut către B.C.U. S.A. (în prezent, N.B. S.A.) cota de 74% din

imobil, prin actul autentificat sub nr. 2092, pentru prețul de 7.627.000.000

lei.

Prin urmare, prețul vânzării către SC F. SRL a fost

neserios și fictiv, ceea ce atrage nulitatea contractului.

Fiind vorba despre constatarea nulității absolute,

acțiunea poate fi promovată de orice persoană care are un interes legitim și

actual, iar reclamantele și intervenienta au calitate procesuală activă.

În anul 1998, SC F. SRL a revândut către C.N.S.R.L.F.

cota de 26% din imobil, prin contractul autentificat sub nr. 11745 din 24

septembrie 1998 cu suma de 2.120.536.559 lei, acest contract fiind anulat prin

sentința civilă nr. 4236 din 22 mai 2001 a Tribunalului București, secția comercială,

definitivă prin decizia civilă nr. 345 din 5 octombrie 2001 a Curții de Apel

București.

Deși instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției

lipsei calității procesuale active, criticile formulate de apelante au privit

atât excepția, cât și fondul pricinii, iar concluziile pe care le-au pus

părțile în apel s-au referit atât la excepții cât și la fondul cauzei.

Excepțiile lipsei calității procesuale de folosință a

apelantelor și lipsei dovezii calității de reprezentant a membrilor de

sindicat, invocate de pârâta N.B. S.A. au fost respinse, cu motivarea că

imobilul în litigiu se află în patrimoniul comun al sindicatelor și nu era

necesar ca fiecare membru de sindicat să semneze cererea de chemare în

judecată, deoarece ei sunt reprezentați de organizațiile sindicale din care fac

parte.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs

pârâtele SC F. SRL, prin lichidator judiciar SC C. SRL și B.C.N.B. SA.

Prin decizia nr. 9404 din 17 noiembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a

admis recursurile declarate împotriva deciziei, pe care a casat-o în parte și a

trimis cauza la Tribunalul București pentru judecarea în fond a cauzei.

Instanța supremă a reținut că în fața Tribunalului București,

la termenul din 17 februarie 2003, instanța a acordat părților cuvântul pe

excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantelor și lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC B.C.N.B. și s-a pronunțat la 24

februarie 2003 asupra acestora.

Instanța de apel nu a cercetat, cu respectarea

principiului contradictorialității, fondul cauzei, nici în dezbaterile finale

și nici în dezbaterile ce au avut loc anterior acestui moment, deși s-a

pronunțat asupra acestuia și nu a dat posibilitatea părților să propună probe

și să formuleze apărări cu privire la pretenția concretă dedusă judecății, ceea

ce echivalează cu o necercetare în fond a pricinii, în sensul art. 312 alin. (5)

C. proc. civ.

Față de dispozițiile art. 297 C. proc. civ., astfel

cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr.

138/2000, instanța supremă a admis recursurile și a casat în parte decizia

atacată, în ceea ce privește admiterea acțiunii și a cererii de intervenție în

interes propriu și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare

cumpărare și a Hotărârii nr. 159 din 19 decembrie 1996 a C.N.S.R.L.F. și

repunerea părților în situația anterioară și a trimis cauza pentru judecata în

fond la Tribunalul București.

Înalta Curte a stabilit că la judecată se va avea în

vedere că atât reclamantele cât și intervenienta au calitate procesuală activă,

deoarece nulitatea absolută poate fi cerută de orice persoană legitim

interesată.

Atâta timp cât reclamantele și intervenienta au arătat

că scopul promovării acțiunii constă în reîntoarcerea bunului în patrimoniul ce

a aparținut sindicatelor, ele justifică un interes legitim, de natură a le

conferi calitate procesuală activă în cauză.

Instanța supremă a mai statuat că cererea este

scutită de taxă de timbru, față de dispozițiile art. 49 din Legea nr. 54/1991cu

privire la sindicate și art. 54 din Legea nr.

54/2003

și că

reclamantele și intervenientele nu trebuiau să dovedească

existența unui mandat din partea membrilor sindicatului pentru introducerea

cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre un litigiu ce poartă asupra

unui bun ce a făcut parte din patrimoniul organizației sindicale.

După judecata în fond după casare, Tribunalul

București, secția a IV a civilă, prin sentința civilă nr. 996 din 27 iunie

2007, a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active

și a lipsei capacității procesuale, invocate de pârâta C.N.S.L.R. F.

A admis în parte acțiunea principală, formulată de

reclamante și cererea de intervenție în interes propriu, formulată de U.S.D. București

în contradictoriu cu pârâții.

A constatat nulitatea absolută a hotărârii nr. 159

din 19 decembrie 1996 a C.N.S.L.R. F. - Comitetul Director.

A constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6621 din 19 iunie 1997 de B.N.P. S.I. și

a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2092 din 17 decembrie

1997 de B.N.P. M.P.

A respins ca neîntemeiate cererile privind repunerea

părților în situația anterioară și cererea pârâtei SC N.B. SA, prin

lichidatori, pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Tribunalul a reținut că problema calității procesuale

active a reclamantelor a fost soluționată de instanța de recurs, iar excepția

lipsei capacității procesuale a reclamantelor nu a fost motivată.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a

reținut că, prin hotărârea nr. 159 din 19 decembrie 1996 a C.N.S.L.R. F. Comitetul

Director s-a dispus trecerea în patrimoniul și administrarea SC F. SRL a

imobilului situat în București, și s-a hotărât ca SC F. SRL să ia măsuri de

valorificare a imobilului, potrivit amplasamentului și stării tehnice a

acestuia. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 6621 din 9 iunie

1997, pârâta C.N.S.L.R. F. a înstrăinat imobilul către pârâta SC F. SRL cu

prețul de 500.000.000 lei vechi.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2092 din 17

decembrie 1997, pârâta SC F. SRL a vândut imobilul către B.C.U., în prezent N.B.

S.A., prețul vânzării fiind de 7.627.000.000 lei vechi.

Tribunalul a mai reținut că actul de înstrăinare

autentificat sub nr. 6621 din 19 iunie 1997 s-a încheiat prin fraudă la lege,

deoarece, potrivit art. 22 din Legea nr. 54/1990, sindicatele nu pot încheia

acorduri decât cu privire la administrarea și folosința bunurilor ce au aparținut

fostei U.G.S.R., partajarea și înstrăinarea fiind interzise.

Fraudarea intereselor membrilor de sindicat rezultă

nu numai din nerespectarea unor interdicții legale, ci chiar din dispozițiile

statutare ale vânzătoarei, care prevăd caracterul indivizibil și netransmisibil

al propriului patrimoniu.

Imobilul vândut nu era proprietatea C.N.S.R.L.F. ci

se afla în administrarea acesteia, față de specificul modalității de preluare a

patrimoniului fostei U.G.S.R.

Prin urmare, hotărârea nr. 159/1996 a C.N.S.R.L.F. și

contractul de vânzare-cumpărare nr. 6621/1997 sunt lovite de nulitate absolută.

În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 2092 din 17 decembrie 1997, încheiat între pârâta SC F.

SRL, în calitate de vânzătoare și N.B. S.A., în calitate de cumpărătoare,

tribunalul a reținut că terțul dobânditor cu titlu oneros nu poate invoca buna

credință pentru a paraliza acțiunea ce ar duce la rectificarea înscrierii

dreptului său de proprietate, înainte de împlinirea termenului de 3 ani, conform

art. 36 din Legea nr. 7/1997.

Pe de altă parte, doar dreptul de proprietate al

pârâtei SC N.B. SA a fost înscris în cartea funciară, dreptul de proprietate al

SC F. SA fiind înscris doar în registrul de inscripțiuni, ceea ce înseamnă că,

în cauză, principiul publicității materiale nu este aplicabil.

Tribunalul a mai constatat că pârâta SC N.B. SA nu a

fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare- cumpărare

autentificat sub nr. 2092/1997, deoarece modul de dobândire al imobilelor era

trecut în contractele anterioare.

Pârâta S. C. N.B. nu poate invoca necunoașterea legii

și a acceptat echivocul în ceea ce privește valabilitatea titlului vânzătoarei,

motiv pentru care nu a fost de bună credință la încheierea contractului.

În ceea ce privește capătul de cerere privind

repunerea părților în situația anterioară, tribunalul a reținut că acest aspect

privește efectele nulității între părți și nu față de terți.

Prin decizia nr. 708A din 2 octombrie 2008, Curtea de

Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

respins ca nefondate apelurile declarate de reclamante, de pârâtele S.C. N.B.,

prin lichidatori și SC F.R. SRL, prin lichidator și intervenienta U.S.D. din

România.

Instanța de apel a reținut că imobilul din București,

sector 5 a trecut din proprietatea Statului Român în proprietatea fostei

Confederații Generale a Muncii, entitate care l-a administrat și întreținut

până în ianuarie 1990, prin Decretul nr. 327/1948.

Cele patru confederații sindicale – C.N.S.R.L.F.,

Cartel Alfa, B.N.S. și C.S.D.R. au încheiat un acord prin care și-au declarat

voința și hotărârea de a administra în comun patrimoniul fostului C.C. al

U.G.S.R., în interesul și folosul membrilor de sindicat, stabilind și cotele

procentuale pentru administrare.

Legea nr. 54/1991, în prezent abrogată, dar care era

în vigoare la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare atacate în

instanță și la data adoptării hotărârii nr. 159/1996 a Comitetului Director al C.N.S.R.L.F.,

a prevăzut că sindicatele sunt constituite în scopul apărării și promovării

intereselor și drepturilor membrilor lor (art. 1), că bunurile mobile și

imobile pot fi folosite numai potrivit intereselor membrilor de sindicat, fără

a putea fi împărțite între aceștia (art. 22) și că sindicatul poate dobândi

bunuri mobile sau imobile necesare realizării scopului pentru care a fost

înființat (art. 23).

Hotărârile de Guvern nr. 718/1990 și 702/1993 se

referă la transmiterea în folosință a imobilului în litigiu, cu mențiunea

expresă a respectării prevederilor legale în vigoare.

Instanța de apel a mai constatat că tribunalul a

reținut în mod corect că hotărârea nr. 159/1996 a Comitetului Director al C.N.S.R.L.F.

și cele două contracte de vânzare-cumpărare au fraudat legea, deoarece dispozițiile

legale care permiteau înființarea de societăți comerciale au fost folosite cu

scopul de a frauda membrii de sindicat.

Fraudarea intereselor membrilor de sindicat a

rezultat nu numai din încălcarea unor interdicții legale, dar și din încălcarea

dispozițiilor statutare ale vânzătoarei, care prevăd caracterul indivizibil și

netransmisibil al patrimoniului propriu.

În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare

nr. 2092 din 17 decembrie 1997, instanța de apel a reținut că, în aplicarea

principiului „

resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis

”,

păstrarea actului subsecvent reprezintă o situație de excepție pentru

subdobânditorul de bună credință cu titlu oneros.

Reaua credință a SC N.B. SA rezultă din faptul că a

acceptat să contracteze un bun a cărui situație juridică îi putea fi cunoscută

din înscrisurile prezentat în fața notarului de stat, pentru care legea în

vigoare interzicea înstrăinarea.

În ceea ce privește repunerea în situația anterioară,

instanța de apel a reținut că acțiunea în constatarea nulității unui contract

de vânzare-cumpărare are natura juridică a unei acțiuni în realizare, cu

consecința repunerii în situația anterioară, atunci când cel care o promovează

este una din părțile la convenție și nu un terț interesat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au

declarat recurs reclamanta L.U.S.L. București și pârâtele C.N.S.L.R. F. și SC

N.B. SA, în faliment, prin lichidator judiciar T. și asociații S.P.R.L. și A.L.

I.P.U.R.L.

Reclamanta L.U.S.L. București a invocat dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel a încălcat

principiul „

restitutio in integrum

”, potrivit căruia tot ce s-a executat

în baza unui act anulat ori nul trebuie restituit, astfel încât părțile

raportului juridic trebuie să ajungă în situația încare acel act nu s-ar fi

încheiat.

Nulitatea actului juridic civil are efecte și față de

terți, atât față de terții care au dobândit de la oricare din părți drepturi

asupra bunurilor ce trebuie restituite , cât și față de terții ce au avut

interesul legitim să ceară nulitatea actului juridic încheiat cu nerespectarea

legii.

Pârâta C.N.S.L.R. F. a invocat la modul general

dispozițiile art. 299 C. proc. civ. și a arătat că decizia atacată este dată cu

aplicarea greșită a legii, deoarece art. 22 din Legea nr. 54/1991 privind

sindicatele nu interzice expres înstrăinarea prin acte între vii.

Incapacitățile constituie excepția, iar nu regula, trebuind să fie expres

reglementate.

A mai arătat recurenta, că instanța de apel trebuia

să aplice cele două hotărâri de guvern la care a făcut referire, deoarece nu

poate refuza aplicarea unui act normativ, dar a respins corect cererea privind

repunerea părților în situația anterioară.

Pârâta S.C. N.B. a invocat dispozițiile art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel a plecat de la premisa

falsă și nemotivată că legea interzicea înstrăinarea oricărui bun aflat în

patrimoniul unui sindicat.

Constatarea nulității absolute a fost admisă pentru

existența unei fraude la lege, iar motivarea instanței sub acest aspect fie

lipsește, fie este contradictorie.

Recurenta a mai arătat că prevederile actului juridic

intitulat „Tranzacție generală”, încheiat la 7 noiembrie 1991, între

C.N.S.L.R., C.N.S. „C.A.” și C.S.I. F. au fost greșit interpretate de instanța

de apel, deoarece intenția comună a părților contractante a fost aceea de a lua

în discuție partajarea și obținerea patrimoniului sindical, care a aparținut

fostului Comitet Central al U.G.S.R.

Legea interzice partajarea bunurilor sindicatului

între membrii acestuia, iar nu înstrăinarea față de terți.

Legea nr. 54/1991 a recunoscut patrimoniul propriu al

sindicatelor, dobândit conform legii de fiecare din acestea în urma partajării

patrimoniului fostului C. C. al U.G.S.R., iar în urma tranzacției, imobilul a

revenit în proprietatea C.N.S.L.R.

Instanța de apel a interpretat greșit clauzele

tranzacției în funcție de declarația nr. 122 din 3 martie 1990 a C.N.S.L.R.

față de patrimoniul fostei U.G.S.R., iar prevederile Statutului C.N.S.R.L.F.,

conform cărora patrimoniul confederației este indivizibil și netransmisibil

între membrii acesteia nu sunt relevante pentru analiza tranzacției.

Denaturarea actelor deduse judecății s-a făcut și

prin ignorarea conținutului real și a semnificației H.G. nr. 718/1990 și H.G.

nr. 702/1993, care fac vorbire de imobilul proprietatea C.N.S.R.L.F.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel a aplicat

greșit principiul „

fraus omnia corrumpit

”, în lipsa identificării normei

de drept ce se pretinde că a fost fraudată, în condițiile în care bunul nu a

fost scos din circuitul civil general, iar contractul de vânzare-cumpărare nr.

6621 din 9 iunie 1997 a fost încheiat de persoane care au capacitatea de a

înstrăina.

Art. 22 din Legea nr. 54/1991 instituie incapacitatea

de a partaja între membrii sindicatului și nu incapacitatea de a înstrăina.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel a reținut

în mod greșit reaua sa credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

nr. 2092 din 17 decembrie 1997, deoarece faptul conex constituit din cuprinsul

dosarului notarial nu permite concluzia conform căreia legea în vigoare

interzicea în mod imperativ înstrăinarea, iar aspectele reținute de instanța de

apel nu fac verosimilă deducerea relei credințe.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată următoarele.

Recursul declarat de pârâta C.N.S.R.L.F. este

inadmisibil omisso medio.

Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că C.N.S.R.L.F.

nu a declarat apel împotriva sentinței instanței de fond.

Ca atare, critica, care, în cauză, vizează fondul

pricinii, nu poate fi luată în considerare, atâta timp cât recurenta nu a

exercitat calea de atac devolutivă a apelului.

Având în vedere și prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. care

stabilesc ce hotărâri pot fi atacate pe calea recursului, se constată că pârâta

nu poate formula pentru prima dată în recurs, trecând peste calea apelului,

critici pe care nu le-a adresat instanței de apel și asupra cărora aceasta nu s-a

pronunțat, pentru că s-ar încălca principiul de drept „

non omisso medio

”,

ceea ce este inadmisibil.

Reclamanta L.U.S.L. București a formulat critici care

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar

nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta.

Astfel, principiul relativității contractelor, face

ca, de regulă, efectele anulării sau constatării nulității contractului să se

răsfrângă asupra părților în cauză, care și-au asumat obligații și au dobândit

drepturi prin actul juridic încheiat.

Restabilirea situației anterioare este consecința

logică a nulității, deoarece tot ce s-a executat în baza unui act juridic

anulat trebuie restituit, astfel încât părțile să aibă o situație identică cu

cea dinainte de încheierea contractului.

De aceea, repunerea în situația anterioară nu poate

opera decât între părți și nu poate fi cerută decât de acestea, pentru că numai

părțile sunt în situația de a cere restituirea a ceea ce au prestat cu titlu de

obligație contractuală.

Este adevărat că nulitatea actului juridic civil are

efecte și față de terți, așa cum susține recurenta, dar efectele față de terți

operează sub alte aspecte, în special în ceea ce privește principiul „

resoluto

iure dantis, resolvitur ius accipientis

”, iar nu și în ceea ce privește

repunerea în situația anterioară.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a respins

capătul de cerere privind repunerea în situația anterioară, soluția fiind

menținută de instanța de apel, ambele instanțe făcând o corectă aplicare a

legii.

Nici recursul declarat de pârâta S.C. N.B. nu este

fondat.

Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. nu sunt fondate, deoarece motivarea instanței de apel nu este nici

contradictorie, nici străină de cauză.

Pentru a fi contradictorie, este necesar ca hotărârea

atacată să cuprindă argumente care să justifice o altă soluție decât cea

pronunțată în cauză, ceea ce nu este cazul în speță.

De altfel, recurenta nici nu a dezvoltat acest

aspect, mărginindu-se să afirme că motivarea instanței de apel fie lipsește,

fie este contradictorie.

Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ. privesc aceeași chestiune și anume faptul că bunul ce a

făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare a făcut parte din patrimoniul

vânzătoarei inițiale, C.N.S.R.L.F. și că legea nu instituie interdicția de

înstrăinare.

Contrar susținerilor recurentei, în sensul că Legea

nr. 54/1991 a recunoscut patrimoniul propriu al sindicatelor, dobândit conform

legii de fiecare din acestea în urma partajării patrimoniului fostului C. C. al

U.G.S.R., în realitate, problema patrimoniului fostului U.G.S.R. nu a primit

încă o rezolvare legislativă.

Au existat mai multe propuneri legislative a unor

grupuri de senatori și deputați, ba chiar și un proiect de lege adoptat de

Guvernul României în anul 2008, dar nu au fost finalizate prin adoptarea unei

legi care să reglementeze regimul juridic al patrimoniului fostei U.G.S.R.

În expunerea de motive a acestor propuneri

legislative s-a arătat că nu există un act normativ care să reglementeze

această chestiune și că acest vast patrimoniu imobiliar are o situație juridică

incertă.

Prin urmare, este nereală susținerea recurentei că Legea

sindicatelor nr. 54/1991, în vigoare la data adoptării hotărârii nr. 159/1997 a

Comitetului Director al C.N.S.R.L.F., a operat transferul dreptului de

proprietate a fostei U.G.S.R. către C.N.S.L.R., căci art. 23 alin. (1) din lege

prevedea că sindicatul poate dobândi, în condițiile prevăzute de lege, cu titlu

gratuit sau cu titlu oneros, orice fel de bunuri mobile și necesare realizării

scopului pentru care este înființat.

Această dispoziție a fost preluată întocmai și de

Legea nr. 54/2003 în art. 22 alin. (1).

În lipsa cadrului legal de transfer al dreptului de

proprietate asupra bunurilor care au aparținut fostei U.G.S.R. către

organizațiile sindicale, C.N.S.R.L.F. nu a dobândit niciodată dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu.

Imobilul situat în București, a intrat în

proprietatea Confederației Generale a Muncii din România prin Decretul nr.

327/1948, publicat în Monitorul Oficial al R.P.R. nr. 270 din 19 noiembrie

1948, făcând apoi parte din patrimoniul fostei U.G.S.R.

La 3 martie 1990, C.N.S.L.R. a adoptat declarația

referitoare la patrimoniul fostului U.G.S.R., în care se arată că Confederația

va acționa pentru redobândirea imobilelor ce au fost construite din fondurile

sindicatelor, iar prin H.G. nr. 702/1993, publicat în Monitorul oficial al

României nr. 5 din 12 ianuarie 1994, imobilul în discuție a trecut din

administrarea Consiliului local al municipiului București în folosința C.N.S.L.R.F.,

cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

La dosar se mai află „Acordul” prin care cele patru

confederații sindicale, C.N.S.R.L.F., Cartel Alfa, B.N.S. și C.S.D.R. și-au

declarat „voința și hotărârea de a administra în comun patrimoniul fostului

C.C. al U.G.S.R.” în cotele menționate în acord și „tranzacția generală”,

încheiată la 7 noiembrie 1991 între confederațiile sindicale, în urma căreia,

luându-se în discuție „partajarea și obținerea patrimoniului sindical” ce a

aparținut fostei U.G.S.R., C.N.S.R.L.F. a primit, printre altele, imobilul în

litigiu.

Prin hotărârea nr. 159 din 19 decembrie 1996,

Comitetul Director al C.N.S.R.L.F., în calitate de acționar unic al SC F. SRL a

hotărât trecerea imobilului în patrimoniul și administrarea acestei societăți,

care trebuia să ia măsuri pentru valorificarea imobilului potrivit

amplasamentului și stării tehnice.

Atât prima instanță, cât și instanța de apel au avut

în vedere toate aceste documente și au dat o interpretare corectă efectelor

lor, atunci când au constatat că hotărârea Comitetului Director al C.N.S.R.L.F.

și contractul de vânzare-cumpărare au fost încheiate prin fraudarea intereselor

membrilor de sindicat.

Instanța de apel a indicat textele legale încălcate,

respectiv art. 22 din Legea nr. 54/1991, art. 82-108 din Statutul C.N.S.R.L.F.,

care statuează expres și imperativ că patrimoniul confederației este

indivizibil și netransmisibil între membrii acesteia.

Fraudarea membrilor sindicatului rezultă din faptul

că imobilul a fost scos din folosința și administrarea C.N.S.L.R. și dat în

proprietate unei societăți comerciale cu răspundere limitată, cu scopul de a fi

înstrăinat.

Or, chiar dacă s-ar trece peste regimul juridic

incert al bunurilor care au aparținut fostei U.G.S.R., faptul că valorificarea

bunului s-a făcut în profitul unei societăți comerciale terțe și nu în profitul

membrilor de sindicat demonstrează fraudarea intereselor acestora.

Nici critica referitoare la faptul că instanța de

apel a interpretat greșit prevederile din „Tranzacția generală”, încheiată la 7

noiembrie 1991, între C.N.S.L.R., C.N.S. „C.A.” și C.S.I. F. nu este fondată,

deoarece, așa cum arată chiar recurenta, acest înscris probează intenția comună

a părților de a lua în discuție partajarea și obținerea patrimoniului sindical,

care a aparținut fostului Comitet Central al U.G.S.R., fără a avea ca efect

dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor menționate.

Analizând cadrul legal privind patrimoniul

sindicatelor, în mod corect instanța de apel a reținut că sindicatele nu puteau

încheia acorduri decât cu privire la administrarea și folosința bunurilor ce au

aparținut fostei U.G.S.R., fără a putea tranșa cu privire la problema proprietății.

Chiar dacă legea dă drept de dispoziție sindicatului

asupra bunului din proprietatea sa, așa cum susține recurenta, acest drept nu

se poate exercita decât în interesul membrilor de sindicat.

În cauză însă, C.N.S.R.L.F. a dispus asupra unui bun

aflat în folosința sa, asupra căruia nu a dobândit dreptul de proprietate în

condițiile legii și de care membrii sindicatului au fost privați.

Intervalul scurt la care s-au încheiat cele două

contracte și diferența mare de preț, de care a profitat societatea comercială

interpusă, demonstrează, așa cum s-a arătat, faptul că prin aceste operațiuni

juridice succesive interesul membrilor de sindicat a fost fraudat.

Instanța de apel a avut în vedere și cele două hotărâri

de guvern invocate de recurentă și a reținut că acestea se referă la

transmiterea în folosință a imobilului în litigiu, către Universitatea

București, pe durată nedeterminată și către C.N.S.L.F., ceea ce corespunde

conținutului actelor normative menționate.

Cât privește critica referitoare la greșita reținere

a relei credințe a recurentei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

nr. 2092 din 17 decembrie 1997, se constată că, într-adevăr, înscrisurile

depuse cu ocazia încheierii actului notarial și mențiunile din contractul de

vânzare cuprindeau modul în care C.N.S.R.L.F. a intrat în stăpânirea bunului.

Aceste înscrisuri, coroborate cu amplele discuții

care au avut loc de-a lungul timpului în diferite medii politice, sociale și

economice cu privire la patrimoniul fostei U.G.S.R., precum și faptul că

imobilul a făcut obiectul a două înstrăinări la intervale scurte de timp, prețurile

diferind spectaculos, erau de natură a ridica suspiciuni cu privire la

legalitatea înstrăinării și ar fi permis unei persoane chiar mai puțin

vigilente să realizeze situația juridică a bunului cumpărat.

Acceptarea riscului asupra proprietății și încheierea

contractului de vânzare cumpărare în aceste condiții echivalează cu reaua

credință.

Pentru toate argumentele expuse mai sus, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta L.U.S.L.

București și pârâtele C.N.S.L.R. F. și SC N.B. SA, în faliment, prin lichidator

judiciar T. și asociații S.P.R.L. și A.L. I.P.U.R.L. împotriva deciziei nr.

708A din 2 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2009.