ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5210/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 30 ianuarie 2001 reclamanții Ș.S., C.C.M.

și C.S.Ș. au chemat în judecată pe L.M. și L.I.D. solicitând ca prin hotărârea

ce se va pronunța, pârâții să fie obligați a le lăsa în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în București.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat, că imobilul a aparținut autorului lor defunctul C.C., fiind dobândit de

acesta prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr.

13906/1948, și, a fost trecut în proprietatea statului cu încălcarea art. II

din Decretul nr. 92/1950. Ulterior imobilul a fost vândut pârâților L.M. și L.I.D.

prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC C.I. SA.

În drept reclamanții și-au întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Pârâții au chemat în garanție SC C.I. SA

și pe Municipiul București prin primar general, pentru a fi obligați la

restituirea prețului imobilului, în cazul în care vor fi evinși.

Prin sentința civilă nr. 523 din 15

aprilie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei C.S.Ș., a admis excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului C.C.M., față de care a

respins acțiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală

activă. A admis acțiunea precizată, formulată de reclamantele Ș.S. și C.S.Ș. și

a obligat pe pârâții L.M. și L.I.D. să lase reclamantelor în deplină

proprietate imobilul din București. A admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a chematei în garanție SC C.I. SA, față de care a respins

cererea de chemare în garanție împotriva acesteia ca fiind introdusă împotriva

unei persoane fără calitate procesuală. A admis cererea de chemare în garanție

formulată de pârâți împotriva Municipiului București prin Primarul General,

care a fost obligat să plătească acestora suma de 12.585.216 lei.

În esență tribunalul a reținut, că

apartamentul nr. 7 a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil,

întrucât autorul reclamantelor, fiind contabil făcea parte din categoria

persoanelor exceptate de la naționalizare și, procedând la compararea

titlurilor a apreciat, că titlul de proprietate prezentat de reclamante este

preferabil, având în vedere că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată în

mod valabil din patrimoniul autorului lor.

Apelurile pârâților și chematului în

garanție Municipiul București formulate împotriva sentinței, au fost admise de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 487 din 3

decembrie 2002. Sentința a fost schimbată în parte în sensul că a fost

respinsă, ca neîntemeiată acțiunea principală și, ca rămasă fără obiect cererea

de chemare în garanție a Municipiului București, menținându-se celelalte

dispoziții ale sentinței ce vizau lipsa calității procesuale active a

reclamantului C.C. și lipsa calității procesuale pasive a SC C.I. SA.

A reținut instanța de apel, că imobilul a

fost naționalizat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, autorul

reclamantelor fiind contabil, exceptat de la naționalizare și că, pârâții au

încheiat contractul de vânzare-cumpărare în condițiile Legii nr. 112/1995 cu

bună credință, ceea ce îi îndreptățește pe aceștia la păstrarea bunului

respectiv.

Reclamantele C.S.Ș. și Ș.S. au declarat

recurs împotriva deciziei pronunțate în apel și au invocat motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens au susținut că instanța

în mod greșit, a ignorat aspectul esențial și anume temeiul juridic al

acțiunii, art. 480 și urm. C. civ., prin compararea titlurilor și că acestea nu

au solicitat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți,

situație în care, este lipsită de relevanță juridică buna credință a pârâților

curtea de apel considerând eronat, ca fiind aplicabile prevederile art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În argumentarea motivului de recurs au mai

arătat, că statul care deținea imobilul fără titlu valabil, a fost notificat

prin cererea înregistrată la nr. 220 din 13 iunie 1996 de solicitare în natură

a imobilului așa încât vânzătorul a fost de rea credință și că, nu s-a făcut

nici o dovadă că pârâții ar fi depus un minim de diligență pentru a afla care

este situația juridică a imobilului.

Recursul este nefondat.

Reclamantele au investit instanța cu o

acțiune, prin care au solicitat obligarea pârâților să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București. Au întemeiat

acțiunea în drept pe art. 480 și art. 481 C. civ. precizând că trebuie soluționată

prin compararea titlurilor părților în litigiu. Au fost depuse la dosar, actul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13906 din 18 septembrie 1948 încheiat

de autorul reclamantelor C.C. pentru cumpărarea apartamentului nr. 5, al

imobilului bloc din București, compus din vestibul, una cameră mare și una

cameră mai mică, baie, chicinetă, mic oficiu și cămăruță dimpreună cu camera de

serviciu de la parter și cu boxa aferentă din subsolul I, precum și contractul

de vânzare-cumpărare nr. 588 încheiat la 13 ianuarie 1997 prin care pârâții au

cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 7, compus din 2 camere,

bucătărie, cămară, baie, oficiu, vestibul, balcon, boxă, în care locuiau în

calitate de chiriași.

Apartamentul fusese trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 92/1950 poz.74 pe numele autorului

reclamanților, care era exceptat de la naționalizare fiind contabil.

Pârâții au invocat în apărare încheierea

contractului de vânzare-cumpărare în condițiile Legii nr. 112/1995, cu bună

credință ceea ce îi îndreptățește la păstrarea bunului.

Prima instanță procedând la compararea

titlurilor a apreciat, că titlul prezentat de reclamante este preferabil pentru

că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată în mod valabil din patrimoniul

autorului lor. În schimb, s-a motivat de instanța de fond, pârâții au dobândit

de la un neproprietar, iar principiul aparenței nu are nici o incidență.

Instanța de apel în mod corect a dat

eficiență principiului aparenței în drept aplicat în favoarea pârâților

posesori, care au dobândit cu titlu oneros, un bun individual determinat, de la

un proprietar aparent, ei fiind de bună credință și împărtășind o eroare comună

și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului.

Într-adevăr, a rezultat din probele

dosarului că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut la 13

ianuarie 1997, prima acțiune în revendicare a reclamanților împotriva statului

fiind formulată și înregistrată la instanță ulterior, la 4 noiembrie 1998.

În cererea adresată Comisiei de aplicare

a Legii nr. 112/1995 la 13 iunie 1996, Ș.S. a solicitat restituirea în natură a

unui apartament compus din două camere situat în imobilul din strada B., fără a

indica numărul apartamentului.

În titlul de proprietate al autorului

reclamantelor este menționat apartamentul 5, situat la etajul II al imobilului

din str. B., iar în acțiune acestea cer restituirea apartamentului nr. 7 A, în

timp ce obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți îl

constituie apartamentul nr. 7.

Problema numărului apartamentului ce face

obiectul revendicării și faptul că acesta este identic cu cel înstrăinat

pârâților s-a lămurit abia pe parcursul desfășurării procesului.

În acest context, nu se poate reține că

pârâții ar fi avut cunoștință de existența unor impedimente la realizarea

vinderii cumpărării apartamentului în litigiu.

Neexistând indicii privind contestarea

valabilității titlului statului de către moștenitorii defunctului proprietar,

la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prezumția de bună

credință a pârâților care s-au încrezut în aparența de proprietar a

înstrăinătorului, nu a fost răsturnată.

Motivele de recurs sunt neîntemeiate și

nu pot fi reținute, decizia pronunțată de curtea de apel fiind corectă.

Pentru considerentele arătate, recursul

urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamantele C.S.Ș. și Ș.S. împotriva deciziei nr. 487 din 3 decembrie 2002 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 septembrie 2004.