ÎCCJ, decizie (scj.ro #87048)

Acțiune formulată în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. Valoarea despăgubirii. Evaluarea imobilului în cadrul procedurii asigurării de dovezi.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații.

Index alfabetic :

despăgubiri

- imobil

- cumpărător

Legea nr. 10/2001, art. 50

1

În condițiile în care valoarea de piață a imobilului restituit fostului proprietar în urma admiterii acțiunii în revendicare, a fost stabilită în procedura asigurării de dovezi, expertiza efectuându-se pe baza constatărilor de la fața locului privind starea fizică a imobilului, cu toate îmbunătățirile necesare și utile realizate de cumpărătorul deposedat, în mod corect instanța de judecată a reținut, în admiterea acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, acea valoare de circulație a imobilului.

Secția I civilă, decizia nr. 478 din  13 februarie 2014

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 13.11.2007, modificată la data de 07.01.2008, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul General al Municipiului București, Municipiul București prin Primarul General, Primăria municipiului București și Primarul General al municipiului

București, solicitând:

1) obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 18.201,224 lei, reprezentând actualizarea cu rata inflației a prețului plătit pentru cumpărarea apartamentului nr. 2, situat în București, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/112/1996;

2) obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 88.422 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate pentru apartamentul sus-menționat, care reprezintă cheltuieli utile și necesare;

3) obligarea pârâților CGMB, Municipiul București prin Primar General, Primăria municipiului București prin Primar General și Primarul General al municipiului București la plata sumei de 588.372,78 lei, reprezentând daune interese în baza art. 1337-1344 C.civ.

De asemenea, reclamanta a formulat și cerere de asigurare dovezi, prin care a solicitat să se dispună

efectuarea expertizei tehnice imobiliare prin care să se stabilească îmbunătățirile efectuate de ea și contravaloarea lor, precum și valoarea de circulație a imobilului.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 19.12.1996 a încheiat cu Primăria municipiului București contractul de vânzare-cumpărare nr. x/112/1996, având ca obiect apartamentul nr. 2, situat în București, pentru care a achitat suma de 1328,65 RON, din care 296,5 RON reprezentând avansul, iar suma de 1032,15 RON reprezentând taxe și rate plătite în perioada 23.07.1996-18.07.2001.

Prin sentința civilă nr. 549 din 16.05.2001 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, s-a admis cererea de revendicare a acestui apartament, promovată de moștenitorii foștilor proprietari, hotărâre care a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 1809 din 18.10.2006 a Curții de Apel București.

Reclamanta a susținut că prin această hotărâre judecătorească, titlul său de proprietate a devenit lipsit de eficiență, astfel încât sunt incidente dispozițiile legale privind restituirea prețului plătit pentru imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare desființat, actualizat cu rata inflației.

De asemenea, a arătat că pentru apartamentul în litigiu a efectuat îmbunătățiri care i-au sporit considerabil valoarea, acestea reprezentând cheltuieli utile și necesare.

Prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare prin care a devenit proprietara apartamentului în litigiu, reclamanta a susținut că i s-a produs o pagubă care naște în sarcina pârâților CGMB, Municipiul București, Primăria municipiului București și Primarul General al municipiului București obligația de garanție pentru evicțiune, în condițiile art. 1337-1341 C.civ. A mai susținut reclamanta că a fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, în sensul că nu a cunoscut cauza evicțiunii, titlul său nefiind anulat pentru rea-credință, ci fiind lipsit de eficiență prin instituția comparării de titluri în cadrul acțiunii în revendicare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 48 alin. (1) și (3) și art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile H.G. nr. 250/2007 și dispozițiile art. 1337-1344 C.civ.

Pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Economiei și Finanțelor au

formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a SC R.V. SA pe primul capăt de cerere, invocând: a) excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, învederând că legitimare procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speță Municipiul București prin Primar General, nicidecum Ministerul Economiei și Finanțelor, pe de o parte, pentru că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, iar, pe de altă parte, întrucât contractul nu a fost desființat ca urmare a încheierii acestuia cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare; b) excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, învederând instanței că obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revine statului sau unității deținătoare, în situația de față aceasta din urmă fiind obligată la restituire având în vedere calitatea sa de parte contractantă.

Pârâta Primăria municipiului București a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului General al municipiului București, motivat de faptul că, potrivit Legii nr. 215/2001, CGMB este doar un organ deliberativ fără personalitate juridică, singura instituție cu personalitate juridică fiind Municipiul București reprezentat de Primarul General, care reprezintă în justiție direcțiile, inclusiv Consiliul General al municipiului București.

Chemata în garanție SC R.V. SA a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că ea reprezintă o unitate specializată în vânzarea, întreținerea și administrarea locuințelor ce fac parte din fondul imobiliar de stat, fondul extrabugetar creat fiind pus la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor, rațiune pentru care legiuitorul a instituit legitimarea procesuală pasivă exclusivă a acestuia.

Cererea de asigurare de dovezi a fost disjunsă, formându-se dosarul nr. x/302/2007, soluționat de Judecătoria Sectorului 5 București prin încheierea din Camera de Consiliu de la 29.01.2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1287R din 17.07.2008 a Tribunalului București, Secția  a III-a civilă, prin care s-a respins recursul exercitat de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Asupra cererilor cu care a rămas învestită, Judecătoria Sectorului 5 București, Secția a II-a civilă s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 2002 din 14.03.2008, conform căreia:

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor cu

privire la primul capăt de cerere, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, ca rămasă fără obiect.

A unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere.

A disjuns cererea de chemare în judecată, capetele 2 și 3 de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii îmbunătățirilor, respectiv la plata daunelor interese în baza art. 1337-1344 C.civ., formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul General al municipiului București, Primăria municipiului București prin Primar General, Municipiul București prin Primar General, Primarul General al municipiului București, cu formarea unui nou dosar.

Sentința civilă nr. 2002 din 14.03.2008 a Judecătoriei Sectorului 5 București a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 1514/R din 16.09.2008 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă, prin care au fost respinse recursurile promovate de reclamantă și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În urma disjungerii capetelor de cerere 2 și 3, s-a format un nou dosar, în cadrul căruia reclamanta a depus cerere modificatoare, arătând că înțelege să modifice cadrul procesual privind capătul 3 de cerere, respectiv cel privitor la obligația de plată a prețului de piață al apartamentului, având în vedere dispozițiile art. 50 alin. (3) și art. 50

1

din Legea nr.10/2001 republicată, așa cum a fost modificată prin art. 1 pct. 16-18 din Legea nr.1/2009.

Astfel, reclamanta a precizat că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestui pârât la plata sumei de 541.727,84 lei (127.766 euro la cursul de 4,24 lei/l euro), reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 2, situat în București, compus din 3 camere și dependințe, stabilit prin expertiză în procedura asigurării de dovezi.

Pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, învederând că legitimare procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speță Municipiul București prin Primar General, nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, iar contractul nu a fost desființat ca urmare a încheierii acestuia cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare; excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, învederând că obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revine, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr.1/2009, Legii nr.10/2001, persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul, în cazul de față fiind vorba despre moștenitorii foștilor proprietari ai imobilului.

Prin sentința civilă nr. 3162 din 08.04.2009, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței sale materiale în ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere, cu consecința declinării competenței de soluționare a celui de-al treilea capăt de cerere în favoarea Tribunalului București și a disjuns cel de-al doilea capăt de cerere, sub un număr nou de dosar.

Învestit prin declinare, Tribunalului București, Secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 940 din 29.06.2009 s-a dezînvestit în favoarea primei instanțe sesizate și, constatând ivit conflict negativ de competență, a înaintat dosarul Curții de Apel București pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 19F din 05.03.2010, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a stabilit

competența de soluționare în primă instanță a cauzei în favoarea Tribunalul București.

Prin sentința civilă nr. 1204 din 28.09.2010, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea așa cum a fost modificată și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 459.222 lei către reclamantă, reprezentând prețul de piață al imobilului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că urmează a se pronunța, potrivit dispozitivului sentinței civile nr. 3162 din 08.04.2009 a Judecătoriei sector 5 București, numai cu privire la capătul trei din cererea principală, nu și cu privire la capătul doi al aceleiași cereri, ce face obiectul altui dosar.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, invocată în privința acestui capăt de cerere, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, față de modificarea expresă a capătului trei din cererea de chemare în judecată făcută de reclamantă, inclusiv cu privire la temeiul în drept invocat.

Din chiar cuprinsul acestui text de lege reiese că această normă juridică se referă la plata sumelor reprezentând prețul de piață al imobilelor către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În acest caz, plata sumelor se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Cum sumele încasate din vânzarea apartamentelor s-au constituit în venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, se impunea ca plata prețului actualizat să se facă de către Ministerul Finanțelor Publice din acest fond.

Tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută nici susținerea în sensul că în speță nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr.10/2001. Astfel, nu este nevoie de existența unei hotărâri judecătorești prin care să se statueze buna-credință a reclamantei, având în vedere că buna-credință se prezumă, potrivit principiului consacrat de art. 1899 C.civ., așa încât, în lipsa unei hotărâri judecătorești prin care să se constate că au fost eludate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, chiriașul cumpărător este socotit a fi de bună-credință, iar încheierea contractului a fi făcută cu respectarea dispozițiilor legale.

Cât privește susținerea că nu ar fi fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă, tribunalul a apreciat că aceasta este lipsită de relevanță, în condițiile în care reclamanta a pierdut imobilul în urma evicțiunii, situație avută în vedere de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Față de toate aceste considerente, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Referitor la fondul cauzei, instanța a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/112/1996, încheiat între SC R.V. SA, în calitate de vânzător-mandatar al Primăriei municipiului București, ca reprezentant al statului, și reclamantă, aceasta din urmă a dobândit în baza Legii 112/1995 apartamentul nr. 2, situat în București, pe care  l-a plătit în rate în totalitate, în conformitate cu dovezile anexate.

Instanța a mai reținut și că, prin sentința civilă nr. 549 din 16.05.2001, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul moștenitorilor foștilor proprietari, astfel încât contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996 a fost desființat. Desființarea în sine nu este consecința anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătoare, ci consecința admiterii acțiunii în revendicare și a lipsirii cumpărătoarei subsecvente de consecințele juridice ale titlului său de proprietate, considerat nepreferabil titlului înfățișat de moștenitorii fostului proprietar, ceea ce antrenează principiul repunerii părților în situația anterioară.

În conformitate cu dispozițiile art. 50¹ din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar în conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată și completată, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2¹) se face de Ministerul Economiei și Finanțelor.

S-a mai reținut, de asemenea, că reclamanta în cauză deține în continuare un contract de vânzare-

cumpărare încheiat cu respectarea condițiilor impuse de Legea nr.112/1995, contractul acesteia nefiind declarat nul, ceea ce atrage incidența temeiurilor de drept expuse și justifică acțiunea formulată.

Pe de altă parte, pentru despăgubirea echitabilă a reclamantei, instanța a avut în vedere evaluarea imobilului astfel cum a fost realizată prin raportul de expertiză efectuat în cauza având ca obiect asigurare de dovezi, imobilul fiind evaluat la 459.222 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 280A din 02.07.2012, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului, dispunând schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii modificate, ca neîntemeiată, cu menținerea restului dispozițiilor sentinței.

Curtea de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, este întemeiată față de susținerile că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, respectiv art. 1337-1344 C.civ. și că, pentru restituirea prețului de piață sau a valorii de circulație a bunului, calitate procesuală pasivă are Primăria municipiului București, în calitatea sa de vânzător, parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Aplicabilitatea dreptului comun și a dispozițiilor Codului civil a fost statuată cu putere de lucru judecat chiar în prezenta cauză, prin sentința civilă nr. 2002/2008, devenită irevocabilă ca urmare a respingerii recursurilor prin decizia civilă nr. 1514/2008, reținându-se că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, singurul care ar putea răspunde pentru dezdăunarea reclamantei ca urmare a pierderii dreptului de proprietate prin fapta unui terț fiind Primăria municipiului București, în calitate de vânzător al imobilului și în temeiul obligației contra evicțiunii.

De asemenea, s-a statuat cu putere obligatorie că nu este aplicabilă legea specială, Legea nr. 10/2001, ci dreptul comun, reprezentat de art. 1337-1344 C.civ.

Cererea de modificare a acțiunii nu a ținut cont de chestiunile de drept dezlegate cu putere obligatorie prin hotărâri pronunțate chiar în prezenta cauză. Chiar dacă ulterior, Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, ea nu mai este aplicabilă, deoarece dreptul aplicabil și cadrul procesual, respectiv pârâții împotriva cărora se pot îndrepta pretențiile pentru dezdăunare ca urmare a evicțiunii, au fost dezlegate irevocabil.

În consecință, curtea a apreciat că apelul pârâtului este fondat, constatând că potrivit dispozițiilor art. 1337-1344 C.civ., dator să răspundă pentru evicțiune este Primăria municipiului București, în calitate de vânzător.

În ce privește apelul reclamantei, curtea a apreciat că acesta se impune a fi respins urmare a admiterii apelului pârâtului, fără a mai fi necesară cercetarea criticilor vizând suma datorată cu titlu de despăgubiri pentru imobilul pierdut urmare a evicțiunii, fiind o consecință a constatării inaplicabilității Legii nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecății.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta.

Prin decizia nr. 1049 din 28.02.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță, reținând că în mod nelegal instanța de apel a soluționat cauza pe excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 2002/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 București, definitivă și irevocabilă, în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, aplicabilitatea dreptului comun, respectiv a dispozițiilor Codului civil, precum și în ceea ce privește inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în raportul juridic dedus judecății. Aceasta deoarece, între cele două litigii nu este îndeplinită condiția identității de obiect și cauză, acțiunea soluționată definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 2002/2008 având ca obiect restituirea prețului actualizat cu rata inflației și fiind întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009, pe când prezenta acțiune are ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului și a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (3) și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

În rejudecare, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a pronunțat decizia civilă nr. 170A din 02.07.2013, dispunând următoarele: admiterea apelului reclamantei; respingerea, ca nefondat, a apelului pârâtului; schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 127.665 euro, echivalentul în lei la data efectuării plății, reprezentând prețul de piață al imobilului; menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

Referitor la apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, curtea a avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 50  alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În această situație, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este dată de lege, care a înțeles ca în cadrul răspunderii pentru evicțiune, dezdăunarea să se facă de către Ministerul Finanțelor Publice și nu de către vânzător, respectiv Primăria municipiului București.

Nici cea de-a doua critică nu este fondată, având în vedere că actul de vânzare-cumpărare prin care reclamanta a dobândit inițial proprietatea imobilului nu a fost desființat și nici constatat nul, aceasta pierzând proprietatea imobilului în cadrul acțiunii în revendicare, ipoteză prevăzută de art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 reglementează inclusiv situația în care cumpărătorul

pierde proprietatea bunului urmare a unei acțiuni în revendicare, nu numai a acțiunilor în constatarea nulității actelor de vânzare-cumpărare, interpretare unanim acceptată în practica judecătorească.

Nici ultima critică din apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice nu este fondată, având în vedere că în urma probatoriului administrat în apel a rezultat fără echivoc că, deși imobilul există fizic în momentul de față, acesta a suferit foarte multe modificări structurale în interior, fiind practic recompartimentat și orice fel de îmbunătățire efectuată de către reclamantă nu a mai putut fi constatată de către expert.

Această situație de fapt rezultă cu claritate și din planșele fotografice anexate rapoartelor de expertiză, precum și din răspunsul la obiecțiuni ale expertului.

Referitor la apelul reclamantei, curtea a apreciat că este întemeiat având în vedere, pe de o parte, considerentele care sunt comune motivului de apel dezlegat anterior și formulat de către Ministerul Finanțelor Publice, precum și următoarelor considerente, care, de asemenea, sunt comune și Ministerului Finanțelor Publice.

Reclamanta a pierdut proprietatea imobilului prin sentința civilă nr. 549 din 16.05.2001 pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1809 din 18.10.2006, fiind evacuată și pierzând astfel și posesia asupra imobilului prin sentința civilă nr. 8436 din 29.05.2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a se constata starea imobilului la momentul la care reclamanta a pierdut posesia și valoarea imobilului în starea în care acesta se afla la momentul evacuării reclamantei, aceasta a formulat o cerere de asigurare de dovezi pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului.

Cererea de asigurare de dovezi a fost admisă, constatându-se efectuat raportul de expertiză tehnică judiciară, fiind și omologat de instanță prin încheierea ședinței Camerei de Consiliu din 29.01.2008.

Prin această expertiză s-a putut constata în mod direct de către expert atât starea fizică a imobilului la data de 4.01.2008, precum și lucrările de îmbunătățire efectuate de către reclamantă, valoarea de circulație a imobilului reflectând toate aceste elemente.

În consecință, valoarea de circulație avută în vedere de instanță va fi cea stabilită prin încheierea de asigurare de dovezi, respectiv 127.665 euro, întrucât astfel cum s-a dovedit, la momentul actual imobilul nu mai poate fi evaluat decât ipotetic în raport cu starea de fapt în care se află.

Întrucât probele conservate prin procedura asigurării dovezilor au aceeași valoare probantă ca și când ele s-ar fi administrat în cursul judecății, curtea a avut în vedere valoarea de circulație stabilită prin raportul de expertiză și datorită împrejurării că în prezent imobilul nu mai poate fi evaluat în starea lui inițială și astfel cum acesta arăta când era deținut de către reclamantă.

Această din urmă decizie a curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pentru următoarele motive:

În primul rând, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre

reclamantă și Primăria municipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului București.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

În speță, sunt întrunite condițiile garanției pentru evicțiune a vânzătorului, respectiv a Primăriei municipiului București, neputând fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că nu există culpa acestei instituții.

Art. 1337 C.civ. reprezintă o dispoziție de drept comun, care nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

De asemenea, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Un alt aspect este acela că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în speță dedusă judecații, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile, întrucât nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus, situația rămânând neschimbată și în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.

Având în vedere că nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare x/112/1996, încheiat de reclamantă și Primăria municipiului București, nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru a fi aplicabile dispozițiile legale menționate mai sus și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995, se cere să fie întrunite cumulativ două condiții, și anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și aceste contracte să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Totodată, dispozițiile art. 50¹ fac vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, însă textul de lege are în vedere existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. În caz contrar, legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50¹ condițiile pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea prețului la valoarea de piață.

Astfel, nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, avea obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărătoare a unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligente, ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu

valabil și, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Faptul că reclamanta nu a depus minime diligențe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună-credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, și anume validitatea cauzei. Reaua-credință determină ilicitatea cauzei, or, prin existența unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult decât atât, existența sau inexistența bunei-credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare -

cumpărare.

Preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauză și, prin urmare, încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În consecință, având în vedere că reclamanta își invocă propria turpitudine, și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceasta nu poate beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului.

Nici cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege nu este îndeplinită în speță, întrucât deposedarea reclamantei de imobil s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul său de vânzare-cumpărare nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în mod nelegal instanțele anterioare au admis cererea de chemare în judecată, Ministerul Finanțelor Publice neputând fi obligat la restituirea prețului la valoarea de piață.

Prin urmare, instanța era obligată să aibă în vedere această expertiză efectuată în fața instanței de apel la data de 25.06.2012, iar nu cererea de asigurare de dovezi, care a avut în vedere starea fizică a imobilului la data de 04.01.2008, când piața imobiliară se afla într-o continuă explozie a prețurilor.

Prin omologarea cererii de asigurare de dovezi, instanța de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus. Din moment ce instanța a omologat cererea de asigurare de dovezi, care a stabilit o valoare de piață a imobilului de 127.665 euro, cu mult mai mare decât cea stabilită prin raportul de expertiză tehnică efectuat în fata instanței de apel, respectiv 276.200 lei, rezultă că pârâtului i-a fost agravată situația în propria cale de atac, fiind obligat la plata unei sume mult mai mari decât cea stabilită prin sentința apelată.

Valoarea stabilită prin cererea de asigurare de dovezi nu reflectă prețul real al imobilului în discuție.

Astfel, în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nici o corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare. Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanta achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții, cu cel puțin 30% din valoarea reală.

Evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată de recurent la - 30% .

Prin urmare, în speță operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanta să încaseze în 2013 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.

Astfel, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv, a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare; stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial, diferența dintre

prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile arătate mai sus.

În caz contrar, ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea având în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Prin stabilirea valorii de piață la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment, pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în niciun caz neputând fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul cumpărător.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile

pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

În situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor

pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.

Prin urmare, această cauză se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare.

Pentru aceste din urmă situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (

Velikovi c. Bulgariei

) ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (

Tudor Tudor c. României

).

Recurentul a redat, în continuare, cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, concluzionând în sensul că indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii, deoarece prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 este mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării lor de către chiriași, începând cu anul 1996.

Astfel, situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr.112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață.

Pentru toate aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii valorii de piață a imobilului, deoarece imobilul a fost supraevaluat.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind că în raport de acestea pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.

Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și (2¹) (prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Se instituie, așadar, ex lege, obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii.

Obligația de plată a prețului de piață revine pârâtului în temeiul dispoziției legale sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile arătate mai sus. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuție.

Nici principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reținerea lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului de piață.

Cât privește susținerile recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicțiune (art. 1337 și urm. C.civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și urm. C.civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale Codului civil, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

Or, față de dispozițiile legii speciale, aplicabile în cauză, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, potrivit celor deja arătate.

Referitor la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabilește, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în cererile de restituire a prețului actualizat plătit sau, după caz, a prețului de piață al imobilului. Această dispoziție are caracter procesual, legiuitorul nerezumându-se doar la identificarea sursei din care se va face plata, contrar susținerilor recurentului.

În ceea ce privește susținerea în sensul inexistenței unei hotărâri irevocabile de desființare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă, aceasta vizează fondul cauzei, iar nu legitimarea procesuală pasivă, așa încât nu va fi analizată în cadrul acestui motiv de recurs.

În raport de aceste considerente, urmează a se constata că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, sens în care în mod corect a apreciat și curtea de apel.

Dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 instituie, într-adevăr, două condiții pentru restituirea prețului de piață al imobilului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și acest contract să fie desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Contrar însă celor afirmate prin motivele de recurs, ambele condiții sunt îndeplinite în speță.

a) Referitor la prima condiție, recurentul a susținut că nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezidă în reaua sa credință la contractare, decurgând din faptul că la acel moment nu a depus minime diligențe pentru a cunoaște titlul statului vânzător.

Reaua-credință a reclamantei nu a fost însă reținută în hotărârea irevocabilă de admitere a acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, care a lipsit de efecte juridice contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei, hotărâre în raport de care se verifică aspectele legate de respectarea/nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriașul-cumpărător, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, deși în hotărârea de fond pronunțată în revendicare, respectiv sentința civilă nr. 549 din 16.05.2001 a Tribunalului București, s-a reținut reaua-credință a chiriașei-cumpărătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acest considerent a fost înlăturat prin decizia din recurs, respectiv decizia civilă nr. 1809 din 18.10.2006 a Curții de Apel București, prin care sentința de fond a rămas irevocabilă. Instanța de recurs a reținut că buna-credință nu prezintă relevanță în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate opuse de părți, prin care se soluționează acțiunea în revendicare, relevanță prezentând faptul că titlul revendicatorilor provine de la adevăratul proprietar, ceea ce îl face preferabil titlului pârâtei cumpărătoare pe Legea nr. 112/1995, care provine de la un

non dominus

.

Așa fiind, în contextul neanalizării, prin hotărârea irevocabilă dată în procesul de revendicare, a poziției subiective a chiriașei cumpărătoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, raportat la dispozițiile art. 1899 C.civ., potrivit cărora buna-credință se prezumă, urmează a se reține că reclamanta a fost de bună-credință la contractare.

Pe cale de consecință, argumentul recurentului privind nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, față de reaua-credință a reclamantei, nu poate fi primit.

În justificarea nerespectării primei condiții a art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, recurentul a invocat și faptul că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, situație în care imobilul nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 și, prin urmare, încheierea contractului s-a făcut cu nerespectarea prevederilor acestei legi.

O asemenea critică a fost însă formulată direct în recurs, trecând peste apel, omisso medio, ceea ce este inadmisibil.

Astfel, din verificarea cererii de apel formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, rezultă că motivul de apel privind neîndeplinirea condiției din art. 50¹, referitoare la  încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a fost susținut pe un singur considerent, legat de poziția subiectivă a reclamantei la încheierea contractului. În acest sens, pârâtul-apelant a susținut că „nu este îndeplinită prima condiție, pentru că reclamanta nu a depus o hotărâre în care să se rețină buna-credință a acesteia, ci s-a reținut că este preferabil titlul unei alte persoane.”

Prin urmare, întrucât critica legată de relevanța nevalabilității titlului statului înstrăinător asupra primei

condiții din art. 50¹ a fost formulată direct în recurs, omisso medio, ea nu poate fi analizată de prezenta

instanță, fiind inadmisibilă.

b) Referitor la cea de-a doua condiție, recurentul a susținut că nu este îndeplinită, întrucât deposedarea reclamantei de imobil s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul său de vânzare-cumpărare nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Altfel spus, din punctul de vedere al recurentului, admiterea unei acțiuni în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători pe Legea nr.112/1995 nu semnifică o „desființare” a contractului de vânzare-cumpărare al acestora, condiție prevăzută de art. 50¹ din Legea nr.10/2001 pentru angajarea răspunderii Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului.

Acest punct de vedere este greșit, întrucât ignoră sensul real al termenului de „desființare” a contractelor de vânzare-cumpărare din cuprinsul art. 50¹ al Legii nr.10/2001, care rezultă din analiza sistematică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, chiriașii-cumpărători au dreptul la restituirea prețului actualizat, iar art. 50 alin. (2¹) și art. 50¹ din aceeași lege, prevăd că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și ire