ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 06.07.2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2610/2010

HOTĂRÂRE
06.07.2010
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2610/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 4622 din 20 martie 2009, pronunțată

de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis acțiunea formulată

de reclamanta SC S. SA în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., așa cum a fost

precizată și ca urmare, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de

1.460.017 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plății, cu titlu

de despăgubiri, reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului suferit de

către SC S. SA ca urmare a restituirii în natură către fostul proprietar a

imobilului Vila R., construcție și teren situat în Sinaia, județul Sinaia, în

temeiul art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată

prin Legea nr. 99/1999, precum și suma de 6.075 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul

a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile generale privind

prescripția prevăzute în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la

termenul de 3 ani și nu cele din legea specială, termen care a început să curgă

de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus

restituirea imobilului, în cauză, 23 septembrie 2007, încât dreptul la acțiune

nu este prescris.

Pe fond, a reținut că societatea

reclamantă s-a înființat în temeiul H.G. nr. 1041/1990, dată în baza Legii nr. 15/1990,

privind reorganizarea unităților de stat în regii autonome și societăți

comerciale. Din cuprinsul anexei la H.G. nr. 1041/1990 și din conținutul

„Situației privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societății comerciale

cu capital de stat” a rezultat că imobilul Vila R., compus din construcție și

teren în suprafață de 1.634,78 mp figura în patrimoniul SC S. SA.

La data de 28 iulie 1994 reclamanta

a primit certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

din 21 iulie 1994 pentru suprafața de 49.515,93 mp.

La data de 31 martie 1995, între

F.P.S., în prezent A.V.A.S., pârâtă în cauză, în calitate de vânzător, și

Asociația S. PAS, în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de

vânzare- cumpărare de acțiuni având ca obiect transmiterea dreptului de

proprietate asupra unui număr de 136.582 acțiuni, reprezentând 70% din

capitalul social al SC S. SA, iar în anexa contractului este menționat terenul

aflat în Sinaia, în suprafață de 1.634,78 mp și clădirea R. Prin sentința

civilă nr. 27 din 13 ianuarie 2003, pronunțată de Tribunalul Prahova, în

dosarul nr. 6319/2002, s-a dispus restituirea în natură a imobilului format din

Vila H. și terenul în suprafață de 1.655,77 mp situat în Sinaia, devenită irevocabilă

prin respingerea recursurilor ca nefondate, în baza deciziei nr. 4384 din 23

mai 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 15369/1/2003,

ceea ce atrage incidența art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și

completată prin Legea nr. 99/1999, prevederi aplicabile contractelor încheiate

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.

S-au înlăturat apărările pârâtei

privind lipsa identității între imobilul retrocedat și cel prevăzut în anexele

contractului de privatizare, avându-se în vedere copia fișei matricole a

imobilului și alte înscrisuri, respectiv proba cu expertiză tehnică.

Pârâta A.V.A.S. a declarat apel

împotriva acestei hotărâri, considerând-o nelegală și netemeinică, solicitând

schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată,

iar în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței și omologarea raportului de

expertiză contabilă, prin obligarea apelantei la plata sumei de 256.516,09 lei,

cu titlu de despăgubiri, conform celor stabilite de către expertiza R. și I.

Prin decizia comercială nr. 548 din

17 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială a respins

apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, a

reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost corect rezolvată,

dispozițiile art. 322

8

, privind termenul de 3 luni de zile fiind

aplicabil doar în cazul atacării unor operațiuni sau acte prevăzute de

ordonanță sau de valorificare a unui drept conferit în cadrul procesului de

privatizare, iar momentul de la care începe să curgă este cel stabilit de prima

instanță.

Pe fond, a reținut că problema

identității între imobilul retrocedat de către SC S. SA către foștii

proprietari și cel aflat în patrimoniul reclamantei a fost pe deplin lămurită,

atât prin decizia nr. 127 din 27 mai 2003, pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, cât și prin evaluările și constatările expertului C.G., desemnată să

efectueze raportul de expertiză topografică.

Cât privește faptul că nu mai pot fi

acordate despăgubiri, contractul de privatizare nemaiproducând efecte juridice,

fiind anulat, s-a reținut că apărarea nu este fondată deoarece, contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 1995 nu a fost anulat integral. Prin sentința nr.

27/2003 s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului numai în ceea

ce privește imobilul Vila R. și terenul aferent, ca urmare a restituirii către

foștii proprietari, și a faptului că statul nu putea vinde un bun care nu era

proprietatea sa. Tocmai din acest motiv au fost reglementate dispozițiile

speciale privind acordarea de despăgubiri în situația societăților comerciale

privatizate și care ar putea fi deposedate de bunuri în baza unor hotărâri

irevocabile de retrocedare a acestor bunuri către foștii proprietari.

În privința legii aplicabile

contractului s-a reținut că, față de momentul încheierii contractului și a

producerii prejudiciului, legea în vigoare era O.U.G. nr. 88/1997, modificată

și completată prin Legea nr. 99/1999.

În privința modului de stabilire a

cuantumului despăgubirilor s-a reținut că alin. (2) al art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată prin Legea nr. 99/1999, prevede că instituțiile statului implicate

vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să

reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în

natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari

prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Potrivit art.

30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997

rămân aplicabile pentru contractele de vânzare- cumpărare de acțiuni încheiate

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, lege care limitează

cuantumul despăgubirilor numai pentru contractele încheiate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 137/2002.

În acord cu instanța de fond,

instanța de apel a constatat că despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art.

324 trebuie să respecte principiul reparării integrale a prejudiciului, și o

reparare justă presupune stabilirea despăgubirilor în funcție de valoarea de

circulație a imobilului la data evicțiunii, respectiv la momentul în care

reclamanta a suferit prejudiciul cauzat de restituirea imobilului prin hotărâre

judecătorească irevocabilă (27 septembrie 2007).

Împotriva acestei hotărâri, în

termenul legal, a formulat recurs pârâta invocând motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat, totodată și suspendarea

executării sentinței, în temeiul art. 300 C. proc. civ. până la soluționarea

recursului.

A invocat motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și după expunerea situației de fapt a

susținut, în esență, următoarele:

- Instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 și ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată prin Legea nr. 99/1999, privind termenele speciale de prescripție,

termenul general de prescripție de 3 ani nefiind incident în cauză cât și data

de la care acestea au început să curgă, respectiv de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii de retrocedare a imobilului și nu aceea a pierderii

posesiei bunului.

- Situația de fapt a fost incorect

reținută, din actele depuse și din susținerile părților rezultând că nu există

identitate între imobilul retrocedat și cel prevăzut în anexa la contractul de

privatizare, din 1995, respectiv imobilul menționat în dispozitivul sentinței

de restituire este „vila H. cu o suprafață de teren de 1.644,7 mp, iar imobilul

menționat în anexa la contractul de privatizare este „vila R., având teren

aferent de 1.634,78 mp, or dreptul la despăgubiri prevăzut de art. 324 din

O.U.G. nr. 88/1997 este recunoscut exclusiv pentru imobilele deținute de

societățile comerciale privatizate, iar proba deținerii imobilului la data

privatizării se face întotdeauna cu mențiunile înscrise în contractul de

privatizare și nu cu alte probe.

- În cauză, nu sunt incidente

dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în partea privitoare la activul

comercial restituit de reclamantă, prin sentința civilă nr. 27/2003 a

Tribunalului Prahova, definitivă și irevocabilă, deoarece contractul de

privatizare a fost anulat în această privință.

Astfel, recurenta nu poate fi

obligată la despăgubiri, fiind stabilit judicios, definitiv și irevocabil, că

privatizarea nu a fost valabilă, iar incidența responsabilizării speciale are

la bază fundamentul răspunderii derivate din garanția pentru evicțiune, care în

cauză nu mai există, apărare ignorată de către instanță.

În subsidiar, răspunderea ar putea

fi antrenată doar în temeiul art. 6 pct. 3 din contractul de privatizare din 31

martie 1995, dacă se admite că, cumpărătorul acțiunilor, aflat în situația

prevăzută de art. 47 din Legea nr. 77/1994, este substituit de societatea

privatizată.

Pe de altă parte, dispozițiile Legii

nr. 137/2002 privind responsabilitatea în caz de evicțiune în cadrul

contractelor de privatizare, exclusiv în situația restituirii judiciare a

imobilelor preluate incorect de stat, a abrogat art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

aceste dispoziții fiind înlocuite cu dispozițiile art. 27art. 30 din această

lege, iar garanția legal instituită se bazează pe prevederi legale ce au în

vedere contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni, care nu are ca obiect

imobilele preluate, încât obligația de garanție se abate de la prevederile de

drept comun ale art. 133

6

către instanța de apel.

- Hotărârea este nelegală și pentru

faptul că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002,

privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul

stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată cu Legea nr. 99/1999, dispoziție

prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va

putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, iar

interpretarea corectă a art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, este în

sensul că art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 se aplică în continuare contractelor

menționate, respectiv celor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

137/2002, dar cu privire la aspectele pe care art. 27art. 30 din Legea nr. 137/2002

nu le reglementează.

Mai exact, supraviețuirea legii

abrogate (art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997) vizează exclusiv alin. (4) din acest

articol Legea nr. 137/2002 a modificat subiectul activ al dreptului la

repararea prejudiciului cauzat, or în speță cererea nu a fost formulată de

cumpărătorul de acțiuni, ci de societatea privatizată care nu are calitate

procesuală activă.

Pe de altă parte, în condițiile în

care în litigiul purtat cu cei cărora imobilul le-a fost preluat de stat, a

figurat și A.V.A.S., dar nu s-a formulat cerere de chemare în garanție,

prezenta cerere de chemare în judecată privind valorificarea dreptului la

garanția trebuia făcută cu respectarea legii speciale în vigoare, respectiv

Legea nr. 137/2002.

Soluția contrară ar duce la

îmbogățirea nejustificată a societății privatizate, care nu se află în nicio

legătură contractuală cu pârâta și căreia i s-ar acorda o despăgubire bănească

mai mare decât prețul acțiunilor, ori valoarea contabilă a activului comercial

de care societatea a fost lipsită.

Așa fiind, suma stabilită de expert

R.E. era cea mai apropiată de adevăr și a fost, nelegal, ignorată.

Intimata- pârâtă a formulat

întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul se găsește

nefondat.

- În privința incidenței termenului

general de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și a

momentului de la care începe să curgă acest termen, în raport cu dispozițiile

speciale ale art. 322

8

din O.U.G. nr. 88/1997, privind termenul de 3

luni, respectiv ale art. 39 din Legea nr. 137/2002, privind termenul de 1 lună,

se constată că instanța de apel a dat o rezolvare corectă în cauză, deoarece

excepțiile sunt de strictă interpretare, iar dispozițiile speciale invocate

privesc atacarea unor operațiuni sau acte în legătură cu procesul privatizării

și nu ulterioare acestuia.

În cauză, obiectul cererii de

chemare în judecată vizează recuperarea prejudiciului suferit de reclamantă ca

urmare a retrocedării către adevăratul proprietar a unui imobil intrat în

patrimoniul societății cu ocazia privatizării.

Acțiunea în răspundere legală își

are temeiul în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999,

deci i se aplică termenul general de prescripție care începe să curgă de la

data nașterii dreptului la acțiune. În cauză, hotărârea de retrocedare a rămas

irevocabilă la 23 mai 2007 iar pierderea efectivă a posesiei bunului a avut loc

la 2 noiembrie 2007, încât introducerea acțiunii la 17 august 2007, s-a făcut

cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani.

- Referitor la încălcarea legii din

perspectiva aplicabilității în cauză a dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată prin Legea nr. 99/1999, doar în cazul imobilelor retrocedate ca

urmare a preluării lor fără un titlu legal de către stat și a dovezilor ce

trebuie făcute în această privință, recurenta solicită, de fapt, o reapreciere

a probelor, susținând aceeași apărare potrivit căreia nu există identitate

între imobilul retrocedat prin hotărâre judecătorească și cel supus

privatizării, conform anexei la contractul de privatizare, pentru a se putea

astfel antrena răspunderea în garanție, or această problemă a fost stabilită,

pe de o parte, definitiv și irevocabil încă prin decizia nr. 127 din 27 mai

2003, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, iar pe de altă parte, stabilirea

pertinenței și concludenței probelor este de competența instanței devolutive,

neputându-se reține din această perspectivă nicio încălcare a dispozițiilor

Codului de procedură civilă. Instanța de apel s-a bazat pe toate probele

administrate în acest sens, cu acte și expertiză, iar concluzia este

concordantă cu acestea, în sensul că imobilul retrocedat pentru care se pretind

despăgubiri este cuprins între cele care au făcut obiectul procesului de

privatizare;

- În privința incidenței în speță, a

dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, din perspectiva împrejurării că

prin hotărârea de retrocedare instanța a dispus și anularea parțială a

contractului de privatizare ca urmare a reținerii faptului că statul a

înstrăinat imobilul fără un titlu valabil, astfel că nu mai subzistă obligația

de garanție, se constată că răspunderea nu este înlăturată atât timp cât, așa

cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată prin Legea nr. 99/1999, instituțiile publice implicate – în cauză

A.V.A.S., sunt obligate să asigure repararea prejudiciilor cauzate societăților

comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor

imobile preluate de stat, situație în care continuă să se afle societatea

comercială.

În cauză, are relevanță juridică

scoaterea bunului din patrimoniul societății cu capital privat, din culpa

statului, premise legale îndeplinite în cauză pentru promovarea cererii de

chemare în judecată, independent de împrejurarea că printr-o hotărâre separată,

care nu poate fi cenzurată pe această cale, s-a dispus anularea parțială a

contractului de vânzare- cumpărare acțiuni cu efecte juridice doar în privința

capitalului social.

Referitor la criticile potrivit

cărora dispozițiile Legii nr. 137/2002 sunt de imediată aplicare în cauză și

că, prin urmare, societatea comercială nu are calitate procesuală activă în

formularea cererii în despăgubiri, că acestea trebuie limitate la 50% din

prețul efectiv plătit de cumpărător și că, în caz contrar, s-ar ajunge la o

îmbogățire fără justă cauză, cu referire la contravaloarea care ar fi trebuit

acordată în opinia recurentei prin raportare la expertiza R.E., sunt, de

asemenea nefondate în condițiile în care art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind

unele măsuri pentru accelerarea privatizării lămuresc aceste aspecte esențiale

în sensul că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 se aplică contractelor

încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, iar valoarea

despăgubirilor limitată la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător vizează

numai aceste contract.

Contractul de vânzare - cumpărare

acțiuni a fost încheiat în anul 1995, fiindu-i astfel aplicabile dispozițiile art.

324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, situație în care

acțiunea în răspundere legală aparține societății comerciale privatizate iar

contravaloarea despăgubirilor, în lipsa unei restricționări legale, urmează

regulile generale în materie, în sensul acoperirii efective a prejudiciului,

stabilită în cauză la valoarea de circulație a imobilului.

A admite o altă interpretare

înseamnă a încălca principiul tempus regit actum și al neretroactivității

legii, încât toate referirile recurentei la dispozițiile Legii nr. 137/2002 nu

sunt aplicabile în cauză și nu se poate reține, deci, o încălcare a acestora de

către instanța de apel.

Față de cele arătate în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta

A.V.A.S., împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 548 din 17 decembrie

2009, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 iulie 2010.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2010-10-06
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3148/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 9295 din 12 iunie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SI
ÎCCJ 2007-05-11
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1778/2007
vidențiată în contabilitate. În consecință, Curtea de apel a admis apelul reclamantei și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 809.204,43 lei despăgubiri civile precum și 19.443,5 lei cheltuieli de judecată. Apelul pârâtei A.V.A
ÎCCJ 2009-11-24
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3049/2009
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Constată că prin cererea înregistrată la 27 aprilie 2007, pe rolul Tribunalului Comercial Argeș, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.
ÎCCJ 2003-11-04
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4177/2003
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta A.P.A.P.S. reclamanta S.C. I. S.A. Rm.Vâlcea a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța de către
ÎCCJ 2010-02-16
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 605/2010
aparține Tribunalului București, secția comercială. 2. Decizia s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., fiind lezat dreptul la apărare, precum și principiul contradictorialității procesul
Sursă