ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4177/2003
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4177/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin acțiunea formulată în contradictoriu cu
pârâta A.P.A.P.S. reclamanta S.C. I. S.A. Rm.Vâlcea a solicitat ca prin
hotărârea ce se va pronunța de către instanța de judecată aceasta să fie
obligată la repararea prejudiciului suferit în sumă de 100.000.000 lei urmare
restituirii către foștii proprietari a imobilelor din Rm.Vâlcea amplasate pe un
teren în suprafață de 2.110 mp, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința nr. 1496 din 18 decembrie 2001
Tribunalul Vâlcea a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de
3.717.028.000 lei despăgubiri și 63.840.280 lei cheltuieli de judecată.
Pentru
a hotărî astfel Tribunalul în baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei și a
dispozițiilor legale incidente cauzei a reținut rezolvând în primul rând
excepțiile ridicate de pârâtă în fața sa că:
Reclamanta a făcut dovada realizării procedurii
prealabile prevăzute de art. 720
1
C. proc. civ. astfel încât
excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă ca neîntemeiată.
Totodată s-a reținut ca neîntemeiată și respinsă
ca atare excepția prescripției dreptului la acțiune; termenul de prescripție
aplicabil în cauză fiind termenul general de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958
și nu cel de trei luni prevăzut de art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997, deoarece
repararea prejudiciului cauzat societăților comerciale prin restituirea unor
bunuri imobile către foștii proprietari nu este o acțiune ce derivă din
procesul de privatizare la care se referă art.1 din același act normativ.
Pe fondul cauzei s-a reținut că reclamanta
societate comercială cu capital integral privat a fost obligată prin hotărârea
irevocabilă (sentința nr. 70/1999) a Tribunalului Vâlcea să restituie în natură
moștenitorilor foștilor proprietari L.N. și L.O.D. imobilele situate pe un
teren de 2.110 mp în municipiul Rm.Vâlcea, clădiri și terenuri aflate în
patrimoniul reclamantei.
Recursul declarat de A.P.A.P.S., pârâtă în cauză
a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 352 din 13 mai 2002 a Curții de
Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ. S-a motivat că
sunt neîntemeiate criticile privind excepțiile respinse de instanța de fond
referitoare la necompetența acesteia de a soluționa cauza în raport de obiectul
său, ca și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei. De
asemenea au fost respinse ca neîntemeiate criticile privind greșita
interpretare a legii, a probelor și neasigurarea dreptului la apărare.
În cauză a promovat recurs în anulare procurorul
general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție susținând că hotărârile
pronunțate s-au dat cu încălcarea esențială a legii și sunt vădit netemeinice.
Se mai invocă lipsa rolului activ al instanțelor
în privința asigurării dreptului la apărare al pârâtei.
Criticile sunt neîntemeiate iar recursul în
anulare se va respinge pentru considerentele ce urmează.
Astfel se afirmă într-un prim motiv de recurs
iar potrivit art. 32
4
alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată
prin Legea nr. 99/1999 societățile privatizate sau în curs de privatizare care
au suferit o pagubă prin restituirea unor imobile foștilor proprietari primesc
o despăgubire ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat.
Totodată sunt invocate dispozițiile art. 32
28
din același act normativ care prevăd că termenul de prescripție pentru
introducerea unei cereri ...prin care se valorifică un drept conferit de
aceasta este de trei luni. În temeiul aceluiași text tribunalul era necompetent
să soluționeze cauza și cum excepția de necompetență materială este de ordine
publică aceasta putea fi ridicată oricând în cursul procesului putând fi pusă
în discuție, din oficiu, de către instanță.
Cum hotărârea judecătorească prin care
societatea S.C. I. S.A., a fost obligată să restituie imobilele a rămas
definitivă la 5 noiembrie 1999 și a devenit irevocabilă în februarie 2001 iar
acțiunea a fost introdusă la 9 iulie 2001, aceasta s-a introdus cu mult peste
termenul de prescripție de 3 luni.
Ori, invocarea în cauză a prevederilor art. 32
28
din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 inclusiv cu privire la
termenul special de prescripție de trei luni și implicit cu privire la
competența de soluționare a cauzei este greșită deoarece potrivit art. 4
3
alin. (1) pct. 3 din lege litigiile privind contractele, convențiile,
protocoalele și orice alte acte sau înțelegeri încheiate de instituțiile
publice în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare...
sunt de competența secțiilor comerciale ale instanțelor judecătorești. Numai că
în cauză nu ne aflăm în prezența unui litigiu de natura celor la care se referă
textul invocat.
Nu este vorba nici de un litigiu din cele
prevăzute la art. 32
28
care potrivit art. 32
31
ar fi în
competența de soluționare a Curților de apel și totodată ar atrage aplicarea în
cauză a termenului special de prescripție fiindcă acesta se referă la
operațiuni privind fuziunea, divizarea, dizolvarea și lichidarea. Așa fiind în
mod corect au apreciat instanțele că litigiul dintre reclamantă și pârâtă nu
este un litigiu de natura celor la care se referă legea specială că el este
supus regulilor de drept comun atât în ce privește competența de soluționare
cât și prescripția extinctivă respectiv normelor codului de procedură civilă și
Decretului nr. 167/1958.
Nu este întemeiată nici critica privind lipsa
rolului activ al instanțelor deoarece acesta este limitat la asigurarea
păstrării egalității șanselor părților și rolului de arbitrare a judecătorilor.
Dat fiind că din punct de vedere procedural nu au fost invocate prin recursul
în anulare încălcări ale legii instanța a constatat că procesul s-a desfășurat
în limitele legii, faptul că pârâta deși legal citată nu s-a prezentat pentru a
lua cunoștință de actele dosarului și a-și formula apărările adecvate nu este
imputabil instanțelor de judecată (fond și recurs).
În ce privește netemeinicia se afirmă că
întrucât imobilele pe care reclamanta a fost obligată prin hotărâre
judecătorească să le restituie sau cel puțin unul din ele este altul decât cel
revendicat suma la care pârâta a fost obligată este prea mare. Susținerea nu
este dovedită așa zisul proces verbal de punere în funcțiune, invocat în
sprijinul acestei susțineri nu face dovada că imobilul restituit nu a existat
și că a fost edificat unul nou. De aici apare neîntemeiată și susținerea că
Statul a fost obligat la o dublă reparație pe de o parte iar pe de altă parte
că reclamanta a realizat o îmbogățire fără justă cauză. În ceea ce privește
evaluarea pagubei aceasta nu a fost combătută prin nici un mijloc de probă iar
invocarea valorii de inventar, aceasta nu poate fi adusă în discuție în cadrul
procesului de evaluare a unei pagube reale care trebuie raportată la valoarea
de circulație deci de piață, așa încât nici această critică nu poate fi
primită.
În concluzie Curtea apreciază că hotărârile
pronunțate în cauză au fost date cu respectarea întocmai a legii și se
întemeiază pe probatoriile corect apreciate, și evaluate de judecătorii
fondului și cei ai recursului.
Față de considerentele ce preced, instanța:
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul în
anulare declarat de Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția
judiciară civilă, împotriva deciziei nr. 352 din 13 mai 2002 a Curții de Apel Pitești,
secția comercială și de contencios administrativ, și a sentinței civile nr. 1496
din 18 decembrie 2001 a Tribunalului Vâlcea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 4
noiembrie 2003.