ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4177/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată în contradictoriu cu

pârâta A.P.A.P.S. reclamanta S.C. I. S.A. Rm.Vâlcea a solicitat ca prin

hotărârea ce se va pronunța de către instanța de judecată aceasta să fie

obligată la repararea prejudiciului suferit în sumă de 100.000.000 lei urmare

restituirii către foștii proprietari a imobilelor din Rm.Vâlcea amplasate pe un

teren în suprafață de 2.110 mp, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1496 din 18 decembrie 2001

Tribunalul Vâlcea a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de

3.717.028.000 lei despăgubiri și 63.840.280 lei cheltuieli de judecată.

Pentru

a hotărî astfel Tribunalul în baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei și a

dispozițiilor legale incidente cauzei a reținut rezolvând în primul rând

excepțiile ridicate de pârâtă în fața sa că:

Reclamanta a făcut dovada realizării procedurii

prealabile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. astfel încât

excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă ca neîntemeiată.

Totodată s-a reținut ca neîntemeiată și respinsă

ca atare excepția prescripției dreptului la acțiune; termenul de prescripție

aplicabil în cauză fiind termenul general de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958

și nu cel de trei luni prevăzut de art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997, deoarece

repararea prejudiciului cauzat societăților comerciale prin restituirea unor

bunuri imobile către foștii proprietari nu este o acțiune ce derivă din

procesul de privatizare la care se referă art.1 din același act normativ.

Pe fondul cauzei s-a reținut că reclamanta

societate comercială cu capital integral privat a fost obligată prin hotărârea

irevocabilă (sentința nr. 70/1999) a Tribunalului Vâlcea să restituie în natură

moștenitorilor foștilor proprietari L.N. și L.O.D. imobilele situate pe un

teren de 2.110 mp în municipiul Rm.Vâlcea, clădiri și terenuri aflate în

patrimoniul reclamantei.

Recursul declarat de A.P.A.P.S., pârâtă în cauză

a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 352 din 13 mai 2002 a Curții de

Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ. S-a motivat că

sunt neîntemeiate criticile privind excepțiile respinse de instanța de fond

referitoare la necompetența acesteia de a soluționa cauza în raport de obiectul

său, ca și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei. De

asemenea au fost respinse ca neîntemeiate criticile privind greșita

interpretare a legii, a probelor și neasigurarea dreptului la apărare.

În cauză a promovat recurs în anulare procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție susținând că hotărârile

pronunțate s-au dat cu încălcarea esențială a legii și sunt vădit netemeinice.

Se mai invocă lipsa rolului activ al instanțelor

în privința asigurării dreptului la apărare al pârâtei.

Criticile sunt neîntemeiate iar recursul în

anulare se va respinge pentru considerentele ce urmează.

Astfel se afirmă într-un prim motiv de recurs

iar potrivit art. 32

4

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată

prin Legea nr. 99/1999 societățile privatizate sau în curs de privatizare care

au suferit o pagubă prin restituirea unor imobile foștilor proprietari primesc

o despăgubire ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat.

Totodată sunt invocate dispozițiile art. 32

28

din același act normativ care prevăd că termenul de prescripție pentru

introducerea unei cereri ...prin care se valorifică un drept conferit de

aceasta este de trei luni. În temeiul aceluiași text tribunalul era necompetent

să soluționeze cauza și cum excepția de necompetență materială este de ordine

publică aceasta putea fi ridicată oricând în cursul procesului putând fi pusă

în discuție, din oficiu, de către instanță.

Cum hotărârea judecătorească prin care

societatea S.C. I. S.A., a fost obligată să restituie imobilele a rămas

definitivă la 5 noiembrie 1999 și a devenit irevocabilă în februarie 2001 iar

acțiunea a fost introdusă la 9 iulie 2001, aceasta s-a introdus cu mult peste

termenul de prescripție de 3 luni.

Ori, invocarea în cauză a prevederilor art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 inclusiv cu privire la

termenul special de prescripție de trei luni și implicit cu privire la

competența de soluționare a cauzei este greșită deoarece potrivit art. 4

3

alin. (1) pct. 3 din lege litigiile privind contractele, convențiile,

protocoalele și orice alte acte sau înțelegeri încheiate de instituțiile

publice în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare...

sunt de competența secțiilor comerciale ale instanțelor judecătorești. Numai că

în cauză nu ne aflăm în prezența unui litigiu de natura celor la care se referă

textul invocat.

Nu este vorba nici de un litigiu din cele

prevăzute la art. 32

28

care potrivit art. 32

31

ar fi în

competența de soluționare a Curților de apel și totodată ar atrage aplicarea în

cauză a termenului special de prescripție fiindcă acesta se referă la

operațiuni privind fuziunea, divizarea, dizolvarea și lichidarea. Așa fiind în

mod corect au apreciat instanțele că litigiul dintre reclamantă și pârâtă nu

este un litigiu de natura celor la care se referă legea specială că el este

supus regulilor de drept comun atât în ce privește competența de soluționare

cât și prescripția extinctivă respectiv normelor codului de procedură civilă și

Decretului nr. 167/1958.

Nu este întemeiată nici critica privind lipsa

rolului activ al instanțelor deoarece acesta este limitat la asigurarea

păstrării egalității șanselor părților și rolului de arbitrare a judecătorilor.

Dat fiind că din punct de vedere procedural nu au fost invocate prin recursul

în anulare încălcări ale legii instanța a constatat că procesul s-a desfășurat

în limitele legii, faptul că pârâta deși legal citată nu s-a prezentat pentru a

lua cunoștință de actele dosarului și a-și formula apărările adecvate nu este

imputabil instanțelor de judecată (fond și recurs).

În ce privește netemeinicia se afirmă că

întrucât imobilele pe care reclamanta a fost obligată prin hotărâre

judecătorească să le restituie sau cel puțin unul din ele este altul decât cel

revendicat suma la care pârâta a fost obligată este prea mare. Susținerea nu

este dovedită așa zisul proces verbal de punere în funcțiune, invocat în

sprijinul acestei susțineri nu face dovada că imobilul restituit nu a existat

și că a fost edificat unul nou. De aici apare neîntemeiată și susținerea că

Statul a fost obligat la o dublă reparație pe de o parte iar pe de altă parte

că reclamanta a realizat o îmbogățire fără justă cauză. În ceea ce privește

evaluarea pagubei aceasta nu a fost combătută prin nici un mijloc de probă iar

invocarea valorii de inventar, aceasta nu poate fi adusă în discuție în cadrul

procesului de evaluare a unei pagube reale care trebuie raportată la valoarea

de circulație deci de piață, așa încât nici această critică nu poate fi

primită.

În concluzie Curtea apreciază că hotărârile

pronunțate în cauză au fost date cu respectarea întocmai a legii și se

întemeiază pe probatoriile corect apreciate, și evaluate de judecătorii

fondului și cei ai recursului.

Față de considerentele ce preced, instanța:

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția

judiciară civilă, împotriva deciziei nr. 352 din 13 mai 2002 a Curții de Apel Pitești,

secția comercială și de contencios administrativ, și a sentinței civile nr. 1496

din 18 decembrie 2001 a Tribunalului Vâlcea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 4

noiembrie 2003.