ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4177/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta A.P.A.P.S. reclamanta S.C. I. S.A. Rm.Vâlcea a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța de către instanța de judecată aceasta să fie obligată la repararea prejudiciului suferit în sumă de 100.000.000 lei urmare restituirii către foștii proprietari a imobilelor din Rm.Vâlcea amplasate pe un teren în suprafață de 2.110 mp, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 1496 din 18 decembrie 2001 Tribunalul Vâlcea a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 3.717.028.000 lei despăgubiri și 63.840.280 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul în baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei și a dispozițiilor legale incidente cauzei a reținut rezolvând în primul rând excepțiile ridicate de pârâtă în fața sa că: Reclamanta a făcut dovada realizării procedurii prealabile prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ. astfel încât excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă ca neîntemeiată. Totodată s-a reținut ca neîntemeiată și respinsă ca atare excepția prescripției dreptului la acțiune; termenul de prescripție aplicabil în cauză fiind termenul general de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și nu cel de trei luni prevăzut de art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997, deoarece repararea prejudiciului cauzat societăților comerciale prin restituirea unor bunuri imobile către foștii proprietari nu este o acțiune ce derivă din procesul de privatizare la care se referă art.1 din același act normativ.

Pe fondul cauzei s-a reținut că reclamanta societate comercială cu capital integral privat a fost obligată prin hotărârea irevocabilă (sentința nr. 70/1999) a Tribunalului Vâlcea să restituie în natură moștenitorilor foștilor proprietari L.N. și L.O.D. imobilele situate pe un teren de 2.110 mp în municipiul Rm.Vâlcea, clădiri și terenuri aflate în patrimoniul reclamantei. Recursul declarat de A.P.A.P.S., pârâtă în cauză a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 352 din 13 mai 2002 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ. S-a motivat că sunt neîntemeiate criticile privind excepțiile respinse de instanța de fond referitoare la necompetența acesteia de a soluționa cauza în raport de obiectul său, ca și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei.

De asemenea au fost respinse ca neîntemeiate criticile privind greșita interpretare a legii, a probelor și neasigurarea dreptului la apărare. În cauză a promovat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție susținând că hotărârile pronunțate s-au dat cu încălcarea esențială a legii și sunt vădit netemeinice. Se mai invocă lipsa rolului activ al instanțelor în privința asigurării dreptului la apărare al pârâtei. Criticile sunt neîntemeiate iar recursul în anulare se va respinge pentru considerentele ce urmează. Astfel se afirmă într-un prim motiv de recurs iar potrivit art. 32 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999 societățile privatizate sau în curs de privatizare care au suferit o pagubă prin restituirea unor imobile foștilor proprietari primesc o despăgubire ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat.

Totodată sunt invocate dispozițiile art. 32 28 din același act normativ care prevăd că termenul de prescripție pentru introducerea unei cereri ...prin care se valorifică un drept conferit de aceasta este de trei luni. În temeiul aceluiași text tribunalul era necompetent să soluționeze cauza și cum excepția de necompetență materială este de ordine publică aceasta putea fi ridicată oricând în cursul procesului putând fi pusă în discuție, din oficiu, de către instanță. Cum hotărârea judecătorească prin care societatea S.C. I. S.A., a fost obligată să restituie imobilele a rămas definitivă la 5 noiembrie 1999 și a devenit irevocabilă în februarie 2001 iar acțiunea a fost introdusă la 9 iulie 2001, aceasta s-a introdus cu mult peste termenul de prescripție de 3 luni.

Ori, invocarea în cauză a prevederilor art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 inclusiv cu privire la termenul special de prescripție de trei luni și implicit cu privire la competența de soluționare a cauzei este greșită deoarece potrivit art. 4 3 alin. (1) pct. 3 din lege litigiile privind contractele, convențiile, protocoalele și orice alte acte sau înțelegeri încheiate de instituțiile publice în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare... sunt de competența secțiilor comerciale ale instanțelor judecătorești. Numai că în cauză nu ne aflăm în prezența unui litigiu de natura celor la care se referă textul invocat.

Nu este vorba nici de un litigiu din cele prevăzute la art. 32 28 care potrivit art. 32 31 ar fi în competența de soluționare a Curților de apel și totodată ar atrage aplicarea în cauză a termenului special de prescripție fiindcă acesta se referă la operațiuni privind fuziunea, divizarea, dizolvarea și lichidarea. Așa fiind în mod corect au apreciat instanțele că litigiul dintre reclamantă și pârâtă nu este un litigiu de natura celor la care se referă legea specială că el este supus regulilor de drept comun atât în ce privește competența de soluționare cât și prescripția extinctivă respectiv normelor codului de procedură civilă și Decretului nr. 167/1958. Nu este întemeiată nici critica privind lipsa rolului activ al instanțelor deoarece acesta este limitat la asigurarea păstrării egalității șanselor părților și rolului de arbitrare a judecătorilor.

Dat fiind că din punct de vedere procedural nu au fost invocate prin recursul în anulare încălcări ale legii instanța a constatat că procesul s-a desfășurat în limitele legii, faptul că pârâta deși legal citată nu s-a prezentat pentru a lua cunoștință de actele dosarului și a-și formula apărările adecvate nu este imputabil instanțelor de judecată (fond și recurs). În ce privește netemeinicia se afirmă că întrucât imobilele pe care reclamanta a fost obligată prin hotărâre judecătorească să le restituie sau cel puțin unul din ele este altul decât cel revendicat suma la care pârâta a fost obligată este prea mare. Susținerea nu este dovedită așa zisul proces verbal de punere în funcțiune, invocat în sprijinul acestei susțineri nu face dovada că imobilul restituit nu a existat și că a fost edificat unul nou.

De aici apare neîntemeiată și susținerea că Statul a fost obligat la o dublă reparație pe de o parte iar pe de altă parte că reclamanta a realizat o îmbogățire fără justă cauză. În ceea ce privește evaluarea pagubei aceasta nu a fost combătută prin nici un mijloc de probă iar invocarea valorii de inventar, aceasta nu poate fi adusă în discuție în cadrul procesului de evaluare a unei pagube reale care trebuie raportată la valoarea de circulație deci de piață, așa încât nici această critică nu poate fi primită. În concluzie Curtea apreciază că hotărârile pronunțate în cauză au fost date cu respectarea întocmai a legii și se întemeiază pe probatoriile corect apreciate, și evaluate de judecătorii fondului și cei ai recursului.

Față de considerentele ce preced, instanța:

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția judiciară civilă, împotriva deciziei nr. 352 din 13 mai 2002 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, și a sentinței civile nr. 1496 din 18 decembrie 2001 a Tribunalului Vâlcea. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 4 noiembrie 2003.