ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2983/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2983/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea introductivă de instanță înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția comercială, la data de 19 martie 2004, reclamanta SC S. SA cu sediul în București, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., obligarea acesteia la plata despăgubirii care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat societății prin restituirea către foștii proprietari a imobilului situat în Municipiul București, compus din teren în suprafață de 506,45 mp și construcție edificată pe teren formată din subsol, parter și șapte etaje. În motivare reclamanta a arătat că este o societate cu capital privat, urmare contractelor de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate cu F.P.S.
și respectiv F.P.P. în iulie 1993 și august 2003, imobilul din B-dul Gheorghe Magheru fiind deținut în proprietate. Ca prin sentința nr. 854 din 13 decembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a comercială, rămasă definitivă și irevocabilă, imobilul a fost restituit în natură foștilor proprietari, sentința fiind pusă în executare la data de 20 februarie 2004 conform procesului verbal de predare-primire încheiat. Totodată reclamanta a mai arătat că în temeiul art. 32 4 alin. (1), (2) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, a notificat-o pe pârâtă pentru stabilirea de comun acord a despăgubirii, acord ce nu s-a realizat.
Prin întâmpinarea formulată de către pârâtă la acțiunea introductivă aceasta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în temeiul art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997, iar pe fondul litigiului a susținut că prejudiciul suferit de reclamanta, urmare restituirii imobilului în natură către foștii proprietari urmează a fi limitat la valoarea cu care acesta figura în contabilitatea societății la data privatizării și nu la valoarea de piață astfel cum solicită reclamanta. Într-un prim ciclu procesual derulat în cauză, acțiunea reclamantei a fost admisă, pârâta fiind obligată la plata sumei de 33.369.428.451 lei vechi cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit, conform celor statuate de Tribunalul București, secția comercială, prin sentința comercială nr. 4265 din 18 octombrie 2005. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 200 din data de 11 aprilie 2004, a admis apelul declarat de pârâta A.V.A.S.
și a schimbat în tot sentința fondului în sensul respingerii acțiunii introductive ca prescrisă. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3436 din 7 noiembrie 2006, a admis recursul reclamantei împotriva deciziei pronunțate în apel și a casat hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare cu motivarea ca termenul de prescriție aplicabil în cauză este termenul de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a sentinței de retrocedare a imobilului către foștii proprietari, 6 noiembrie 2003, dată în raport de care acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalui București la 19 martie 2004, se plasează înăuntrul termenului de prescripție.
În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 127 din data de 12 martie 2007, respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta AVAS, menținând ca legală și temeinică sentința fondului. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel apreciază că dispozițiile legale din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 nu interzic stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul cauzat societății la valoarea de piață a imobilului ce a ieșit din patrimoniul societății urmare retrocedării lui către foștii proprietari, obligația de despăgubire fiind statuată în sarcina instituției publice implicată în procesul de privatizare – respectiv- în sarcina pârâtei A.V.A.S.
Împotriva acestei decizii, pârâta A.V.A.S. a declarat, în termen legal, recurs, invocând motive de nelegalitate ce vizează încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză, motive în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei date în apel, în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii introductive formulată de reclamantă ca neîntemeiată. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate recurenta a susținut următoarele: - hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 32 4 alin. (1) din O.U.G.
nr. 88/1997 modificată, în condițiile în care reclamanta își valorifică un drept prevăzut de ordinanța, termenul de prescripție este de o lună de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire a imobilului și nu de trei ani astfel cum a decis instanța; - în mod greșit instanța de apel reține că societatea reclamantă este îndreptățită la repararea prejudiciului, dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 modificată instituie obligația de reparare a prejudiciului de asemenea natură, cumpărătorilor care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare acțiuni și nu societății privatizate; - instanța a încălcat și dispozițiile art. 32 4 alin. (5) din O.U.G.
nr. 88/1997 modificată, stabilind cuantumul despăgubirii la valoarea de piață și nu la valoarea contabilă a imobilului astfel cum este evidențiată în registrele contabile ale societății la data privatizării ei, respectiv 70 % din această sumă, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 82/1993, a fost vândut pachetul de acțiuni deținut în numele statului la SC S. SA reprezentând numai 70 % din capitalul social al societății și ca atare instituția implicată în privatizare nu poate suporta întreg prejudiciul. Asupra recursului: Examinând decizia atacată în contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Chestiunea prescripției dreptului material la acțiune în raport de legea aplicabilă respectiv legea generală în materie, Decretul nr. 167/1958 sau legea specială art. 39 din Legea nr. 137/2002 a fost tranșată irevocabil prin decizia nr. 3436 din 7 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauză, în primul ciclu procesual decizie prin care Curtea a statuat că „acțiunea reclamantei are caracterul unei acțiuni de drept comun, supusă termenului general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958” cererea reclamantei fiind înregistrată cu respectarea termenului legal.
Prin urmare dezlegarea în drept a problemei prescripției dreptului material la acțiune rezolvată de instanța de recurs în primul ciclu procesual, este obligatorie potrivit art. 315 (1) C. proc. civ. și nu mai poate fi pusă în discuție.
Este adevărat că instanța de apel, în rejudecare, analizând motivul de apel privind prescripția, nu se referă explicit la dezlegarea obligatorie dată prin decizia de casare, deși ajunge la aceiași concluzie, dar această impreciziune în motivare, nu este de natură să ducă la schimbarea soluției și nici nu îndreptățește pe pârâtă să repună în discuție în cadrul acestui recurs, o problemă de drept dezlegată în cauză în primul ciclu procesual, cu atât mai mult cu cât instanța de recurs nu a statuat numai asupra termenului de prescripție de trei ani aplicabil dreptului pe care reclamanta tinde să și-l valorifice ci și asupra faptului că în raport de data nașterii dreptului la acțiune și data introducerii acțiunii, termenul de trei ani nu a fost împlinit.
Reclamanta este îndreptățită la repararea prejudiciului suferit ca urmare a restituirii în natură către foștii proprietari a bunului imobil deținut în patrimoniu în temeiul art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost modificat prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, potrivit cu care „Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”. Art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 modificate a menținut aplicarea dispozițiilor art. 32 4 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997 pentru contractele de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, astfel că recurenta, fără temei susține că societatea reclamantă, privatizată în baza contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 82/1993 nu este în drept să primească despăgubirea reglementată de art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997.
Dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările și completările ulterioare constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998, 999 C. civ., potrivit cărora oricine cauzează o pagubă altuia este obligat să o repare, fără nici o distincție în ceea ce privesc mijloacele prin care s-a produs. Prin urmare întinderea reparației trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită cât și beneficiul nerealizat, condiție care se îndeplinește prin stabilirea valorii de circulație a bunului la data reparației.
Limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăților privatizate pentru repararea prejudiciilor cauzate urmare restituirii în natură a imobilelor către foștii proprietari la 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător în contractul de privatizare, limitare introdusă de art. 30 din Legea nr. 137/2000 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării și care privește numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a respectivei legi, constituie un argument legal, peremtoriu cu privire la despăgubirea integrală stabilită de dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Și acesta, deoarece conform alin. (3) al art. 30, dispozițiile art. 32 4 rămân aplicabile în continuare contractelor de vânzare cumpărare acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii. Concluzia care se impune cu forța evidentei este aceea că s-a stabilit un alt regim juridic în ce privesc despăgubirile acordate, față de cel statuat anterior întemeiat pe regulile de drept comun.
Teoria îmbogățirii fără just temei invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece nici una din cele trei condiții ale acțiunii „de in rem verso” nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta în argumentarea acestei teze compară prețul încasat pe acțiuni la nivelul anului 2003 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată în anul 1993 - 2003, ceea de lipește de concludența ipoteza prezentată.
Invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicat care prevăd că ... „acționarii răspuns numai până la concurența capitalului social subscris”, dispoziții care în opinia sa a-i limita răspunderea sa pentru prejudiciul suferit de societate la 70 % întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni s-a vândut pachetul de acțiuni reprezentând 70 % din capitalul social, este lipsită de relevanță juridică, în cauză, deoarece repararea prejudiciului societăților comerciale instituită de legiuitor în sarcina instituției implicate, vizează pierderea bunurilor imobile aflate în patrimoniu și în proprietatea societății, și nu a acțiunilor, care au un alt regim juridic, deținute de acționari. Pentru aceste rațiuni, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge, ca nefodat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 127 din 12 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2007.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.