ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2983/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă

de instanță înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția comercială, la

data de 19 martie 2004, reclamanta SC S. SA cu sediul în București, a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., obligarea acesteia la plata

despăgubirii care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat

societății prin restituirea către foștii proprietari a imobilului situat în

Municipiul București, compus din teren în suprafață de 506,45 mp și construcție

edificată pe teren formată din subsol, parter și șapte etaje.

În motivare reclamanta a

arătat că este o societate cu capital privat, urmare contractelor de

vânzare-cumpărare acțiuni încheiate cu F.P.S. și respectiv F.P.P. în iulie 1993

și august 2003, imobilul din B-dul Gheorghe Magheru fiind deținut în

proprietate.

Ca prin sentința nr. 854 din

13 decembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a comercială,

rămasă definitivă și irevocabilă, imobilul a fost restituit în natură foștilor

proprietari, sentința fiind pusă în executare la data de 20 februarie 2004

conform procesului verbal de predare-primire încheiat.

Totodată reclamanta a mai

arătat că în temeiul art. 32

4

alin. (1), (2) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997

privind privatizarea societăților comerciale, astfel cum a fost modificată și completată

prin Legea nr. 99/1999, a notificat-o pe pârâtă pentru stabilirea de comun

acord a despăgubirii, acord ce nu s-a realizat.

Prin întâmpinarea formulată

de către pârâtă la acțiunea introductivă aceasta a invocat excepția

prescripției dreptului la acțiune în temeiul art. 32

28

din O.U.G. nr.

88/1997, iar pe fondul litigiului a susținut că prejudiciul suferit de

reclamanta, urmare restituirii imobilului în natură către foștii proprietari

urmează a fi limitat la valoarea cu care acesta figura în contabilitatea

societății la data privatizării și nu la valoarea de piață astfel cum solicită

reclamanta.

Într-un prim ciclu procesual

derulat în cauză, acțiunea reclamantei a fost admisă, pârâta fiind obligată la

plata sumei de 33.369.428.451 lei vechi cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul suferit, conform celor statuate de Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința comercială nr. 4265 din 18 octombrie 2005.

Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 200 din data de 11 aprilie 2004,

a admis apelul declarat de pârâta A.V.A.S. și a schimbat în tot sentința fondului

în sensul respingerii acțiunii introductive ca prescrisă.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia nr. 3436 din 7 noiembrie 2006, a admis recursul

reclamantei împotriva deciziei pronunțate în apel și a casat hotărârea

instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare cu motivarea ca termenul

de prescriție aplicabil în cauză este termenul de trei ani prevăzut de art. 3

din Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă de la data rămânerii

irevocabile a sentinței de retrocedare a imobilului către foștii proprietari, 6

noiembrie 2003, dată în raport de care acțiunea introductivă înregistrată pe

rolul Tribunalui București la 19 martie 2004, se plasează înăuntrul termenului

de prescripție.

În rejudecare, Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 127 din data

de 12 martie 2007, respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta AVAS,

menținând ca legală și temeinică sentința fondului.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel apreciază că dispozițiile legale din O.U.G. nr. 88/1997

modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 nu interzic stabilirea

cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul cauzat societății la valoarea de

piață a imobilului ce a ieșit din patrimoniul societății urmare retrocedării

lui către foștii proprietari, obligația de despăgubire fiind statuată în

sarcina instituției publice implicată în procesul de privatizare – respectiv-

în sarcina pârâtei A.V.A.S.

Împotriva acestei decizii,

pârâta A.V.A.S. a declarat, în termen legal, recurs, invocând motive de nelegalitate

ce vizează încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză, motive în

temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei date în

apel, în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii introductive

formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

În dezvoltarea criticilor de

nelegalitate formulate recurenta a susținut următoarele:

- hotărârea instanței de

apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 32

4

alin. (1) din

O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în condițiile în care reclamanta își valorifică

un drept prevăzut de ordinanța, termenul de prescripție este de o lună de la

data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire a imobilului și nu de trei

ani astfel cum a decis instanța;

- în mod greșit instanța de

apel reține că societatea reclamantă este îndreptățită la repararea

prejudiciului, dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 modificată

instituie obligația de reparare a prejudiciului de asemenea natură,

cumpărătorilor care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare acțiuni și nu

societății privatizate;

- instanța a încălcat și

dispozițiile art. 32

4

alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată,

stabilind cuantumul despăgubirii la valoarea de piață și nu la valoarea

contabilă a imobilului astfel cum este evidențiată în registrele contabile ale

societății la data privatizării ei, respectiv 70 % din această sumă, întrucât

prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 82/1993, a fost vândut pachetul

de acțiuni deținut în numele statului la SC S. SA reprezentând numai 70 % din

capitalul social al societății și ca atare instituția implicată în privatizare

nu poate suporta întreg prejudiciul.

Asupra recursului:

Examinând decizia atacată în

contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele ce urmează:

dreptului material la acțiune în raport de legea aplicabilă respectiv legea

generală în materie, Decretul nr. 167/1958 sau legea specială art. 39 din Legea

nr. 137/2002 a fost tranșată irevocabil prin decizia nr. 3436 din 7 noiembrie

2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauză, în primul

ciclu procesual decizie prin care Curtea a statuat că „acțiunea reclamantei are

caracterul unei acțiuni de drept comun, supusă termenului general de

prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958” cererea reclamantei

fiind înregistrată cu respectarea termenului legal.

drept a problemei prescripției dreptului material la acțiune rezolvată de

instanța de recurs în primul ciclu procesual, este obligatorie potrivit art. 315

(1) C. proc. civ. și nu mai poate fi pusă în discuție.

de apel, în rejudecare, analizând motivul de apel privind prescripția, nu se

referă explicit la dezlegarea obligatorie dată prin decizia de casare, deși

ajunge la aceiași concluzie, dar această impreciziune în motivare, nu este de

natură să ducă la schimbarea soluției și nici nu îndreptățește pe pârâtă să

repună în discuție în cadrul acestui recurs, o problemă de drept dezlegată în

cauză în primul ciclu procesual, cu atât mai mult cu cât instanța de recurs nu

a statuat numai asupra termenului de prescripție de trei ani aplicabil

dreptului pe care reclamanta tinde să și-l valorifice ci și asupra faptului că

în raport de data nașterii dreptului la acțiune și data introducerii acțiunii,

termenul de trei ani nu a fost împlinit.

îndreptățită la repararea prejudiciului suferit ca urmare a restituirii în

natură către foștii proprietari a bunului imobil deținut în patrimoniu în

temeiul art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost modificat

prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, potrivit cu care „Instituțiile publice

implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale

privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii

proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”.

Art. 30 alin. (3) din Legea nr.

137/2002 modificate a menținut aplicarea dispozițiilor art. 32

4

alin.

(1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997 pentru contractele de vânzare-cumpărare

acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, astfel că

recurenta, fără temei susține că societatea reclamantă, privatizată în baza

contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 82/1993 nu este în drept să

primească despăgubirea reglementată de art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

4

din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările și completările ulterioare constituie o

consacrare a principiului de drept înscris în art. 998, 999 C. civ., potrivit

cărora oricine cauzează o pagubă altuia este obligat să o repare, fără nici o

distincție în ceea ce privesc mijloacele prin care s-a produs.

Prin urmare întinderea

reparației trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită cât și

beneficiul nerealizat, condiție care se îndeplinește prin stabilirea valorii de

circulație a bunului la data reparației.

despăgubirilor acordate societăților privatizate pentru repararea prejudiciilor

cauzate urmare restituirii în natură a imobilelor către foștii proprietari la

50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător în contractul de privatizare,

limitare introdusă de art. 30 din Legea nr. 137/2000 privind unele măsuri

pentru accelerarea privatizării și care privește numai contractele de

vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a respectivei legi,

constituie un argument legal, peremtoriu cu privire la despăgubirea integrală stabilită

de dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997. Și acesta, deoarece

conform alin. (3) al art. 30, dispozițiile art. 32

4

rămân aplicabile

în continuare contractelor de vânzare cumpărare acțiuni încheiate înainte de intrarea

în vigoare a legii.

Concluzia care se impune cu

forța evidentei este aceea că s-a stabilit un alt regim juridic în ce privesc

despăgubirile acordate, față de cel statuat anterior întemeiat pe regulile de

drept comun.

just temei invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece

nici una din cele trei condiții ale acțiunii „de in rem verso” nu este

îndeplinită, distinct de faptul că recurenta în argumentarea acestei teze

compară prețul încasat pe acțiuni la nivelul anului 2003 cu valoarea actuală a

despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată

în anul 1993 - 2003, ceea de lipește de concludența ipoteza prezentată.

recurentă a dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicat

care prevăd că ... „acționarii răspuns numai până la concurența capitalului

social subscris”, dispoziții care în opinia sa a-i limita răspunderea sa pentru

prejudiciul suferit de societate la 70 % întrucât prin contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni s-a vândut pachetul de acțiuni reprezentând 70 % din

capitalul social, este lipsită de relevanță juridică, în cauză, deoarece

repararea prejudiciului societăților comerciale instituită de legiuitor în

sarcina instituției implicate, vizează pierderea bunurilor imobile aflate în

patrimoniu și în proprietatea societății, și nu a acțiunilor, care au un alt

regim juridic, deținute de acționari.

Pentru aceste rațiuni,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefodat,

recursul declarat de pârâta A.V.A.S. BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr.

127 din 12 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 octombrie 2007.