ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 605/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 605/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin sentința comercială nr. 1094/C din 20 noiembrie 2008

pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș s-a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC A.G.M. SA împotriva pârâtei A.V.A.S. București

și în consecință, pârâta a fost obligată la plata unei despăgubiri

în sumă de 570.649,65 lei și 7.576 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință

prima instanță a reținut că, prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, suprafața de teren de 1.940 mp

a ieșit definitiv din patrimoniul reclamantei, urmare a retrocedării

acestei suprafețe fostului proprietar, fiind astfel îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată și aprobată prin Legea nr. 99/1999. Valoarea

despăgubirii a fost stabilită prin expertiză judiciară,

necontestată.

Apelul declarat de pârâta A.V.A.S. București

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 26/A-C

din 20 martie 2009 a Curții de Apel Pitești, iar apelanta a fost

obligată la 1.500 lei cheltuieli de judecată. Totodată a fost

respinsă cererea de suspendare a executării, formulată de A.V.A.S.

București.

În considerentele deciziei, Curtea a reținut

următoarele:

Excepția necompetenței teritoriale este

neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 8 C. proc. civ. care

instituie o competență alternativă între instanța din

capitala țării și cea din reședința județului

unde domiciliază reclamantul.

Neîntemeiată este și critica vizând

încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art.

1141 alin. (2) C. proc. civ. și, prin aceasta, a dreptului la

apărare, precum și a principiului contradictorialității,

față de dispozițiile încheierii din 17 aprilie 2008.

Instanța a dat posibilitatea părților să-și facă

apărările corespunzătoare.

Cu privire la excepția prescripției

dreptului material la acțiune s-a reținut că litigiul este

născut din aplicarea principiului general al răspunderii vânzătorului

pentru evicțiune, determinând incidența dispozițiilor art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, și deci, termenul general de prescripție, de 3

ani. Momentul de la care curge termenul a fost considerat ca fiind cel de la

care bunul a ieșit efectiv din patrimoniul reclamantei.

Pe fond, s-a reținut incidența art. 324 din

Legea nr. 99/1999, faptul că statul garantează societatea

privatizată cu privire la integritatea patrimoniului transmis, și nu

pe acționari, astfel încât critica apelantei care susține că răspunderea

sa trebuie să fie limitată la 70% din valoarea bunului nu a putut fi

primită.

Împotriva acestei decizii pârâta A.V.A.S. București

a declarat recurs, solicitând totodată, în temeiul art. 300 alin. (2) C.

proc. civ. suspendarea executării sentinței nr. 1094/2008, precum

și a deciziei din apel.

Criticile pe care recurenta își motivează

demersul judiciar vizează următoarele aspecte:

instanțelor care au pronunțat sentința și decizia, și

care nu au avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 5 teza I C.

proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ.,

potrivit cărora competența aparține Tribunalului București,

secția comercială.

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1141 alin. (2) C. proc.

civ., fiind lezat dreptul la apărare, precum și principiul

contradictorialității procesului civil, prin necomunicarea de

către instanță, procedural, a tuturor actelor pe care reclamanta

le-a depus în susținerea cererii de chemare în judecată, inclusiv a

expertizei tehnice judiciare.

În baza acestor motive de recurs, recurenta

solicită casarea deciziei și sentinței și trimiterea cauzei

spre rejudecare în primă instanță.

Recurenta mai susține că decizia din apel

s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în privința momentului

de la care s-a născut dreptul la acțiune și care, în opinia sa,

este momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea

judecătorească de restituire în natură.

De asemenea, faptul că greșit s-au aplicat

prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002, ale art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997

și ale art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că în

speță sunt aplicabile termenele speciale de prescripție deoarece

se urmărește valorificarea unui drept prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997.

Și raportat la norma generală,

acțiunea este prescrisă, fiind promovată peste 3 ani de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii de restituire.

În privința cuantumului prejudiciului se

invocă aplicarea eronată a art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul

că acesta trebuia limitat la valoarea contabilă a bunului imobil

înregistrată la data când societatea a fost privatizată și nu la

valoarea „de piață”.

Recurenta mai arată că hotărârea a

fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din

Legea nr. 137/2002 prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea

despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din

prețul efectiv plătit de cumpărător.

Pe cale de consecință, un prejudiciu real

suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite

în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare

reprezentând o îmbogățire fără justă cauză.

Într-o ultimă critică, recurenta

susține că hotărârea criticată a fost pronunțată

cu încălcarea dispozițiilor art. 1084, art. 1341 și art. 1344 C.

civ., care nu au aplicabilitate în speță, deoarece răspunderea

prevăzută de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu este o răspundere

contractuală, ci una care operează ope legis.

Se arată că reclamanta nu a fost parte

contractuală în contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni din

1994, neputând invoca evicțiunea și nici efectele acesteia.

Prin întâmpinare, intimata SC A.G.M. SA a solicitat

respingerea recursului.

În combaterea criticilor din recurs, intimata

invocă, cu privire la competența teritorială, dispozițiile art.

8 alin. (1) C. proc. civ., și faptul că acțiunea a fost

promovată împotriva a doi pârâți, inclusiv Statul Român, prin M.F.

Se arată că dispozițiile art. 1141 alin.

(2) C. proc. civ. nu au fost încălcate, deoarece pârâtei i-au fost

comunicate atât copia acțiunii, cât și înscrisurile, iar cu privire

la expertiză arată faptul că protecția dreptului la

apărare este asigurată de art. 209 C. proc. civ., conform căruia

lucrarea se depune cu 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.

În privința momentului nașterii dreptului

la acțiune, intimata invocă practica conform căreia acesta curge

de la data deposedării efective, iar nu de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii, iar în privința termenului de

prescripție susține că este inaplicabil termenul de 3 luni

prevăzut de art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997 deoarece litigiul și

dreptul pretins nu derivă din procesul de privatizare, nu se atacă o

operațiune sau un act prevăzut de Legea nr. 99/1999, ci sunt

ulterioare, fiind consecința retrocedării imobilului supus anterior

privatizării, acțiunea de despăgubiri fiind supusă

termenului general de prescripție.

De asemenea, este inaplicabil termenul de 1 lună

prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002, pentru că nu se

atacă o operațiune sau un act prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997.

Despre cuantumul despăgubirilor, intimata

susține că au fost corect calculate, la valoarea de circulație,

în lipsa unor criterii de despăgubire, iar teoria îmbogățirii

fără just temei nu-și găsește aplicarea în cauză,

deoarece aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane

este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru

aceasta să existe temei juridic.

În legătură cu ultima critică, vizând

aplicarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, intimata

susține că nu poate fi primită, în primul rând, pentru că o

asemenea critică nu a format obiect în apel și, în al doilea rând,

aceste dispoziții sunt inaplicabile raportului juridic dedus

judecății contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni din

speță fiind încheiat la 4 aprilie 1994, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 137/2002.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se

vor reține următoarele:

Reclamanta SC A.G.M. SA a solicitat prin

acțiunea promovată, în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

obligarea în solidar a pârâților Statul Român, reprezentat de M.F.P.

și A.V.A.S. București, la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea

unui teren în suprafață de 1.940 mp, ieșit din patrimoniul

reclamantei în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Ulterior, la termenul de judecată din 4

septembrie 2008 instanța a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român, dispunând scoaterea acestuia din

cauză.

Acțiunea a fost admisă, iar sentința

primei instanțe a fost menținută prin respingerea apelului.

O primă critică, întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. vizează excepția

necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș, respectiv a

Curții de Apel Pitești, susținându-se că norma aplicabilă

o constituie art. 5 coroborat cu art. 10 pct. 1 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, atât domiciliul pârâtei,

cât și locul executării contractului atrag competența

teritorială a Tribunalului București, secția comercială.

Într-o primă observație se reține

regula potrivit căreia pricinile sunt de competența instanței de

drept comun din punct de vedere teritorial, respectiv instanța

domiciliului sau sediului pârâtului.

De la această regulă există două

excepții: competența teritorială alternativă și

competența teritorială exclusivă.

Competența teritorială invocată de

către recurentă în baza dispozițiilor art. 10 pct. 1 C. proc.

civ. nu este incidentă deoarece, pe de o parte, în cererile privitoare la

obligațiile comerciale sunt incidente prevederile art. 10 pct. 4 C. proc.

civ., când reclamantul poate opta între instanța domiciliului pârâtului,

instanța locului unde s-a născut obligația și instanța

locului plății. Pe de altă parte, în speță sunt

aplicabile, așa cum corect au reținut și instanțele de fond,

dispozițiile art. 8 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „Cererile

îndreptate împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice,

caselor autonome și administrațiilor comerciale se pot face la

instanțele din capitala țării sau la cele din

reședința județului unde își are domiciliul reclamantul”.

Prin urmare, textul consacră o

competență teritorială alternativă, la alegerea titularului

cererii.

Aceste dispoziții sunt aplicabile deoarece

acțiunea a fost promovată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.,

chiar dacă ulterior, așa cum s-a arătat, s-a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive. Pe de altă parte, A.V.A.S. are

calitatea de instituție publică centrală implicată în

procesul de privatizare și își exercită toate drepturile ce

decurg din calitatea de acționar al statului, înscriindu-se în categoriile

prevăzute de textul de lege.

Prin urmare, fiind vorba despre o

competență teritorială alternativă, în aplicarea

dispozițiilor art. 8 alin. (1), raportat la art. 12 C. proc. civ.,

reclamanta a promovat corect acțiunea la Tribunalul Comercial Argeș.

Un al doilea motiv de recurs vizează

încălcarea și aplicarea greșită a legii, invocat în baza art.

304 pct. 9 C. proc. civ., sub mai multe aspecte:

Astfel, se susține încălcarea dreptului la

apărare și a principiului contradictorialității, prin

prisma încălcării art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., care

statuează că „Președintele va dispune în același timp

să se comunice pârâtului, odată cu citația, copii de pe cerere

și de pe înscrisuri, punându-i-se în vedere obligația de a depune la

dosar întâmpinare cel mai târziu cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru

judecată”.

În primul rând, instanța a procedat la

comunicarea cererii de chemare în judecată, aspect reținut și în

apel, apoi, în privința expertizei, aceasta urmează regimul juridic

al probelor, în privința cărora nu există o reglementare

expresă cu privire la obligativitatea comunicării raportului de

expertiză.

Obligația instituită de art. 209 C. proc.

civ. cu privire la termenul de depunere a lucrării a fost îndeplinită,

urmând a se reține, totodată, prevederile art. 108 alin. (3) C. proc.

civ. conform cărora „Neregularitatea actelor de procedură se

acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de

înfățișare ce a urmat după această neregularitate

și înainte de a pune concluzii în fond”.

Prin urmare, dacă recurenta ar fi sesizat o

neregularitate de ordin procedural în administrarea acestei probe, trebuia

să o invoce în termenul defipt de lege.

Recurenta critică modalitatea de aplicare a

dispozițiilor art. art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, sub aspectul

momentului de la care se naște dreptul la acțiune.

Sub acest aspect, se va reține că acest

moment corespunde celui în care societatea reclamantă a fost evinsă,

mai exact când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit fostului

proprietar, dată de la care reclamanta a încercat un prejudiciu.

În ceea ce privește termenul de

prescripție, dezlegarea dată de prima instanță și

menținută prin decizia din apel este cea legală.

Astfel, chiar dacă dreptul la despăgubiri

este recunoscut de o lege specială, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, în

condițiile în care, pentru exercițiul acțiunilor care au ca obiect

repararea prejudiciului creat prin reconstituirea dreptului de proprietate, nu

s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun, sunt

aplicabile pe deplin dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Aplicabilitatea prevederilor art. 3228 din O.U.G. nr.

88/1997 și la alte situații decât cele prevăzute de textul de

lege, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de acesta,

nu poate fi primită, deoarece excede domeniului de aplicare al legii

speciale, pentru care s-a instituit termenul de prescripție de 3 luni,

aplicabil procedurii de privatizare.

De asemenea, nu este aplicabil nici termenul special

de 1 lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002, pentru că

nu se atacă o operațiune sau un act prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997.

În privința termenului general de

prescripție de 3 ani, s-a reținut anterior că dreptul la

acțiune s-a născut la momentul predării efective a imobilului,

iar nu la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire, cum

eronat susține recurenta.

Critica referitoare la cuantumul despăgubirii,

în sensul încălcării și aplicării greșite a

dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 este, de asemenea,

nefondată.

În aplicarea principiului general de drept privind

reparația integrală a prejudiciului, fără existența

unor criterii deosebite prevăzute prin lege specială, nu există

nicio rațiune pentru care nivelul despăgubirilor să se raporteze

la valoarea contabilă.

În acest sens, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997

stabilește obligația instituțiilor publice implicate de a

plăti societăților comerciale care au suferit un prejudiciu, o

despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al

prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute

de societatea comercială, către foștii proprietari.

Însuși legiuitorul distinge între

despăgubiri și contravaloarea imobilului, astfel că echivalentul

bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a

imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă și

îndestulătoare, reclamanta suferind o veritabilă expropriere, fiind

incidente atât dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât

și cele ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Totodată, împrejurarea că prin contractul

de vânzare - cumpărare de acțiuni nu s-au înstrăinat

acțiuni reprezentând 100% din capitalul social nu este de natură a

limita cuantumul despăgubirilor la proporția de 70% cum solicită

recurenta, întrucât despăgubirile vizează repararea prejudiciului

pentru pierderea bunului imobil aflate în proprietatea reclamantei, și nu

a acțiunilor vândute, deținute de acționari și care au alt

regim juridic.

O altă critică adusă deciziei

pronunțată de Curte se referă la încălcarea

dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri

pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G.

nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție prin care se

arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu

va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de

cumpărător.

Recurenta susține că aceste dispoziții

legale sunt aplicabile, cererea de chemare în judecată fiind

introdusă după intrarea în vigoare a actului normativ.

Aceste susțineri sunt nelegale,

dispozițiile invocate nefiind aplicabile raportului juridic dedus

judecății, întrucât contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni s-a încheiat la 4 aprilie 1994, iar prevederile art. 30 alin. (3)

din Legea nr. 137/2002 prevăd că art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

aprobată prin Legea nr. 99/1999 rămân aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.

Pe de altă parte, examinarea acestui motiv de recurs

nu poate fi realizată, pentru că nu a constituit obiect al apelului,

o asemenea critică fiind adusă, pentru prima oară, în recurs.

În fine, nu vor fi reținute nici criticile

privind încălcarea dispozițiilor Codului civil care

reglementează răspunderea pentru evicțiune, deoarece, cum corect

s-a reținut, obligația de despăgubire prevăzut de art. 324

constituie o aplicare a răspunderii vânzătorului pentru

evicțiune, conform art. 1341 C. civ.

Astfel, reclamanta este îndreptățită

să primească o despăgubire care să acopere întregul

prejudiciu suferit, adică prețul plătit și sporul de

valoare.

În baza considerentelor reținute mai sus,

văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge

ca nefondat recursul pârâtei A.V.A.S.

Conform art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă

procesuală, recurenta va fi obligată la plata sumei de 1400 lei

cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea intimatei - reclamante,

ocazionate cu plata onorariu avocațial, potrivit chitanței de la

dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

București împotriva deciziei nr. 26/A-C din 20 martie 2009 a Curții

de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal.

Obligă recurenta să plătească

intimatei SC A.G.M. SA Mărăcineni 1.400 lei cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2010.