ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 605/2010

Prin sentința comercială nr. 1094/C din 20 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.G.M. SA împotriva pârâtei A.V.A.S. București și în consecință, pârâta a fost obligată la plata unei despăgubiri în sumă de 570.649,65 lei și 7.576 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, suprafața de teren de 1.940 mp a ieșit definitiv din patrimoniul reclamantei, urmare a retrocedării acestei suprafețe fostului proprietar, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și aprobată prin Legea nr. 99/1999. Valoarea despăgubirii a fost stabilită prin expertiză judiciară, necontestată.

Apelul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 26/A-C din 20 martie 2009 a Curții de Apel Pitești, iar apelanta a fost obligată la 1.500 lei cheltuieli de judecată. Totodată a fost respinsă cererea de suspendare a executării, formulată de A.V.A.S. București. În considerentele deciziei, Curtea a reținut următoarele: Excepția necompetenței teritoriale este neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 8 C. proc. civ. care instituie o competență alternativă între instanța din capitala țării și cea din reședința județului unde domiciliază reclamantul. Neîntemeiată este și critica vizând încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 1141 alin. (2) C. proc.

civ. și, prin aceasta, a dreptului la apărare, precum și a principiului contradictorialității, față de dispozițiile încheierii din 17 aprilie 2008. Instanța a dat posibilitatea părților să-și facă apărările corespunzătoare. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a reținut că litigiul este născut din aplicarea principiului general al răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, determinând incidența dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, și deci, termenul general de prescripție, de 3 ani. Momentul de la care curge termenul a fost considerat ca fiind cel de la care bunul a ieșit efectiv din patrimoniul reclamantei. Pe fond, s-a reținut incidența art. 324 din Legea nr. 99/1999, faptul că statul garantează societatea privatizată cu privire la integritatea patrimoniului transmis, și nu pe acționari, astfel încât critica apelantei care susține că răspunderea sa trebuie să fie limitată la 70% din valoarea bunului nu a putut fi primită.

Împotriva acestei decizii pârâta A.V.A.S. București a declarat recurs, solicitând totodată, în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ. suspendarea executării sentinței nr. 1094/2008, precum și a deciziei din apel. Criticile pe care recurenta își motivează demersul judiciar vizează următoarele aspecte: 1. Necompetența teritorială a instanțelor care au pronunțat sentința și decizia, și care nu au avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora competența aparține Tribunalului București, secția comercială. 2. Decizia s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1141 alin. (2) C. proc.

civ., fiind lezat dreptul la apărare, precum și principiul contradictorialității procesului civil, prin necomunicarea de către instanță, procedural, a tuturor actelor pe care reclamanta le-a depus în susținerea cererii de chemare în judecată, inclusiv a expertizei tehnice judiciare. În baza acestor motive de recurs, recurenta solicită casarea deciziei și sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță. Recurenta mai susține că decizia din apel s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în privința momentului de la care s-a născut dreptul la acțiune și care, în opinia sa, este momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească de restituire în natură.

De asemenea, faptul că greșit s-au aplicat prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002, ale art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 și ale art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că în speță sunt aplicabile termenele speciale de prescripție deoarece se urmărește valorificarea unui drept prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997. Și raportat la norma generală, acțiunea este prescrisă, fiind promovată peste 3 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire. În privința cuantumului prejudiciului se invocă aplicarea eronată a art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul că acesta trebuia limitat la valoarea contabilă a bunului imobil înregistrată la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea „de piață”.

Recurenta mai arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Pe cale de consecință, un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogățire fără justă cauză. Într-o ultimă critică, recurenta susține că hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1084, art. 1341 și art. 1344 C. civ., care nu au aplicabilitate în speță, deoarece răspunderea prevăzută de art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997 nu este o răspundere contractuală, ci una care operează ope legis. Se arată că reclamanta nu a fost parte contractuală în contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni din 1994, neputând invoca evicțiunea și nici efectele acesteia. Prin întâmpinare, intimata SC A.G.M. SA a solicitat respingerea recursului. În combaterea criticilor din recurs, intimata invocă, cu privire la competența teritorială, dispozițiile art. 8 alin. (1) C. proc. civ., și faptul că acțiunea a fost promovată împotriva a doi pârâți, inclusiv Statul Român, prin M.F. Se arată că dispozițiile art. 1141 alin. (2) C. proc. civ. nu au fost încălcate, deoarece pârâtei i-au fost comunicate atât copia acțiunii, cât și înscrisurile, iar cu privire la expertiză arată faptul că protecția dreptului la apărare este asigurată de art. 209 C. proc.

civ., conform căruia lucrarea se depune cu 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. În privința momentului nașterii dreptului la acțiune, intimata invocă practica conform căreia acesta curge de la data deposedării efective, iar nu de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, iar în privința termenului de prescripție susține că este inaplicabil termenul de 3 luni prevăzut de art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997 deoarece litigiul și dreptul pretins nu derivă din procesul de privatizare, nu se atacă o operațiune sau un act prevăzut de Legea nr. 99/1999, ci sunt ulterioare, fiind consecința retrocedării imobilului supus anterior privatizării, acțiunea de despăgubiri fiind supusă termenului general de prescripție.

De asemenea, este inaplicabil termenul de 1 lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002, pentru că nu se atacă o operațiune sau un act prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997. Despre cuantumul despăgubirilor, intimata susține că au fost corect calculate, la valoarea de circulație, în lipsa unor criterii de despăgubire, iar teoria îmbogățirii fără just temei nu-și găsește aplicarea în cauză, deoarece aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe temei juridic.

În legătură cu ultima critică, vizând aplicarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, intimata susține că nu poate fi primită, în primul rând, pentru că o asemenea critică nu a format obiect în apel și, în al doilea rând, aceste dispoziții sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni din speță fiind încheiat la 4 aprilie 1994, după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: Reclamanta SC A.G.M. SA a solicitat prin acțiunea promovată, în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, obligarea în solidar a pârâților Statul Român, reprezentat de M.F.P. și A.V.A.S. București, la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea unui teren în suprafață de 1.940 mp, ieșit din patrimoniul reclamantei în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Ulterior, la termenul de judecată din 4 septembrie 2008 instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, dispunând scoaterea acestuia din cauză. Acțiunea a fost admisă, iar sentința primei instanțe a fost menținută prin respingerea apelului. O primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. vizează excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș, respectiv a Curții de Apel Pitești, susținându-se că norma aplicabilă o constituie art. 5 coroborat cu art. 10 pct. 1 C. proc. civ. Din acest punct de vedere, atât domiciliul pârâtei, cât și locul executării contractului atrag competența teritorială a Tribunalului București, secția comercială.

Într-o primă observație se reține regula potrivit căreia pricinile sunt de competența instanței de drept comun din punct de vedere teritorial, respectiv instanța domiciliului sau sediului pârâtului. De la această regulă există două excepții: competența teritorială alternativă și competența teritorială exclusivă. Competența teritorială invocată de către recurentă în baza dispozițiilor art. 10 pct. 1 C. proc. civ. nu este incidentă deoarece, pe de o parte, în cererile privitoare la obligațiile comerciale sunt incidente prevederile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., când reclamantul poate opta între instanța domiciliului pârâtului, instanța locului unde s-a născut obligația și instanța locului plății.

Pe de altă parte, în speță sunt aplicabile, așa cum corect au reținut și instanțele de fond, dispozițiile art. 8 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „Cererile îndreptate împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice, caselor autonome și administrațiilor comerciale se pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul”. Prin urmare, textul consacră o competență teritorială alternativă, la alegerea titularului cererii. Aceste dispoziții sunt aplicabile deoarece acțiunea a fost promovată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., chiar dacă ulterior, așa cum s-a arătat, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive.

Pe de altă parte, A.V.A.S. are calitatea de instituție publică centrală implicată în procesul de privatizare și își exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar al statului, înscriindu-se în categoriile prevăzute de textul de lege. Prin urmare, fiind vorba despre o competență teritorială alternativă, în aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1), raportat la art. 12 C. proc. civ., reclamanta a promovat corect acțiunea la Tribunalul Comercial Argeș. Un al doilea motiv de recurs vizează încălcarea și aplicarea greșită a legii, invocat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub mai multe aspecte: Astfel, se susține încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, prin prisma încălcării art. 1141 alin. (2) C. proc.

civ., care statuează că „Președintele va dispune în același timp să se comunice pârâtului, odată cu citația, copii de pe cerere și de pe înscrisuri, punându-i-se în vedere obligația de a depune la dosar întâmpinare cel mai târziu cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată”. În primul rând, instanța a procedat la comunicarea cererii de chemare în judecată, aspect reținut și în apel, apoi, în privința expertizei, aceasta urmează regimul juridic al probelor, în privința cărora nu există o reglementare expresă cu privire la obligativitatea comunicării raportului de expertiză. Obligația instituită de art. 209 C. proc. civ. cu privire la termenul de depunere a lucrării a fost îndeplinită, urmând a se reține, totodată, prevederile art. 108 alin. (3) C. proc.

civ. conform cărora „Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond”. Prin urmare, dacă recurenta ar fi sesizat o neregularitate de ordin procedural în administrarea acestei probe, trebuia să o invoce în termenul defipt de lege. Recurenta critică modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, sub aspectul momentului de la care se naște dreptul la acțiune. Sub acest aspect, se va reține că acest moment corespunde celui în care societatea reclamantă a fost evinsă, mai exact când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit fostului proprietar, dată de la care reclamanta a încercat un prejudiciu.

În ceea ce privește termenul de prescripție, dezlegarea dată de prima instanță și menținută prin decizia din apel este cea legală. Astfel, chiar dacă dreptul la despăgubiri este recunoscut de o lege specială, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, în condițiile în care, pentru exercițiul acțiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin reconstituirea dreptului de proprietate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun, sunt aplicabile pe deplin dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Aplicabilitatea prevederilor art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 și la alte situații decât cele prevăzute de textul de lege, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de acesta, nu poate fi primită, deoarece excede domeniului de aplicare al legii speciale, pentru care s-a instituit termenul de prescripție de 3 luni, aplicabil procedurii de privatizare.

De asemenea, nu este aplicabil nici termenul special de 1 lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002, pentru că nu se atacă o operațiune sau un act prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997. În privința termenului general de prescripție de 3 ani, s-a reținut anterior că dreptul la acțiune s-a născut la momentul predării efective a imobilului, iar nu la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire, cum eronat susține recurenta. Critica referitoare la cuantumul despăgubirii, în sensul încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 este, de asemenea, nefondată. În aplicarea principiului general de drept privind reparația integrală a prejudiciului, fără existența unor criterii deosebite prevăzute prin lege specială, nu există nicio rațiune pentru care nivelul despăgubirilor să se raporteze la valoarea contabilă.

În acest sens, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor publice implicate de a plăti societăților comerciale care au suferit un prejudiciu, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială, către foștii proprietari. Însuși legiuitorul distinge între despăgubiri și contravaloarea imobilului, astfel că echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă și îndestulătoare, reclamanta suferind o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și cele ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Totodată, împrejurarea că prin contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni nu s-au înstrăinat acțiuni reprezentând 100% din capitalul social nu este de natură a limita cuantumul despăgubirilor la proporția de 70% cum solicită recurenta, întrucât despăgubirile vizează repararea prejudiciului pentru pierderea bunului imobil aflate în proprietatea reclamantei, și nu a acțiunilor vândute, deținute de acționari și care au alt regim juridic. O altă critică adusă deciziei pronunțată de Curte se referă la încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.

Recurenta susține că aceste dispoziții legale sunt aplicabile, cererea de chemare în judecată fiind introdusă după intrarea în vigoare a actului normativ. Aceste susțineri sunt nelegale, dispozițiile invocate nefiind aplicabile raportului juridic dedus judecății, întrucât contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni s-a încheiat la 4 aprilie 1994, iar prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 prevăd că art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999 rămân aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare încheiate înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002. Pe de altă parte, examinarea acestui motiv de recurs nu poate fi realizată, pentru că nu a constituit obiect al apelului, o asemenea critică fiind adusă, pentru prima oară, în recurs.

În fine, nu vor fi reținute nici criticile privind încălcarea dispozițiilor Codului civil care reglementează răspunderea pentru evicțiune, deoarece, cum corect s-a reținut, obligația de despăgubire prevăzut de art. 324 constituie o aplicare a răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1341 C. civ. Astfel, reclamanta este îndreptățită să primească o despăgubire care să acopere întregul prejudiciu suferit, adică prețul plătit și sporul de valoare. În baza considerentelor reținute mai sus, văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul pârâtei A.V.A.S. Conform art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, recurenta va fi obligată la plata sumei de 1400 lei cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea intimatei - reclamante, ocazionate cu plata onorariu avocațial, potrivit chitanței de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 26/A-C din 20 martie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenta să plătească intimatei SC A.G.M. SA Mărăcineni 1.400 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.