ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2212/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 164 din 4 februarie 2009, Tribunalul Comercial Argeș a admis cererea principală, formulată de reclamanta SC P. SA – societate aflată în procedura falimentului, dispunând obligarea pârâtei A.V.A.S. la plata sumei de 124.614 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea activului „Moară B.” și teren în suprafață de 1.276 m.p.

Prima instanță a reținut că F.P.S., în calitate de asociat majoritar al SC P. SA, a vândut pachetul majoritar de acțiuni în procent de 90,19% din valoarea capitalului subscris, iar ulterior s-a dispus restituirea activului deținut de reclamantă către foștii proprietari, care au intrat în posesia acestuia prin procesul-verbal încheiat la 20 septembrie 2006, astfel că, dând eficiență prevederilor art. 32 3 și art. 32 4 din Legea nr. 88/1997, modificată, a acordat reclamantei contravaloarea despăgubirilor pentru activul „Moară B.” și pentru terenul aferent în suprafață de 1.276 m.p., calculată la valoarea de circulație, nefiind primită apărarea pârâtei privind calcularea despăgubirilor la valoarea contabilă a despăgubirilor.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr. 77 din 22 iulie 2009, conform căreia a fost reținută aceeași situație de fapt și s-a apreciat ca fiind corectă hotărârea primei instanțe. Împotriva acestei decizii pârâta A.V.A.S. a formulat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 244 din 26 ianuarie 2010, prin care s-a reținut că sediul principal al pârâtei A.V.A.S. fiind în București, competența teritorială de soluționare a cauzei aparține în primă instanță, Tribunalului București, secția comercială, motiv pentru care a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre soluționare în primă instanță, Tribunalului București.

Prin sentința comercială nr. 1665 din 16 februarie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția netimbrării acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune, respingând cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că acțiunea reclamantei este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art. 77 din Legea nr. 85/2006 și că în speță nu este aplicabil termenul de o lună menționat de pârâtă în întâmpinare, ci termenul de prescripție de trei ani, care începe să curgă de la data executării obligației impusă de hotărârea judecătorească devenită irevocabilă. Pe fondul cauzei a reținut că reclamanta nu a administrat dovezi privind dreptul său de proprietate asupra terenului și a construcțiilor edificate pe terenul în suprafață de 1.276 m.p.

situat în comuna Buzoiești, județul Argeș, deși sarcina probei îi revenea și, mai mult decât atât, anterior încheierii contractului de privatizare, prin hotărâre judecătorească, s-a stabilit că reclamanta nu are drept de proprietate asupra terenului și construcției pentru care se solicită despăgubiri, nefiind primită apărarea reclamantei în sensul că dreptul său de proprietate a ieșit din patrimoniu la data predării bunului, prin predarea imobilului pierzând detenția și nu proprietatea. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia comercială nr. 414 din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care a s chimbat în parte sentința atacată, a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâta A.V.A.S.

la plata sumei de 124.614 RON cu titlu de despăgubiri, precum și la plata sumei de 6.632 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite cerințele legale prevăzute expres pentru acordarea despăgubirilor, în sensul că aceasta se încadrează în categoria societăților comerciale privatizate, iar restituirea activului în comuna Buzoiești și a suprafeței de teren pe care se află acesta, către foștii proprietari, este efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv sentința nr. 1386 din 26 octombrie 1999, fiind făcută când procesul de privatizare a SC P. SA se afla în derulare, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni fiind încheiat la 15 iunie 2000, astfel că s-a reținut greșit de prima instanță că, în raport de art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, reclamanta trebuia să îndeplinească și altă cerință decât cele la care s-a făcut referire. Instanța nu a primit susținerile referitoare la reiterarea excepției formulate de intimată privind prescripția dreptului la acțiune, care a fost analizată corect de instanța de fond. Cu privire la valoarea pretențiilor, instanța de apel a apreciat valoarea de circulație în sumă de 124.614 RON, așa cum s-a stabilit și în cele două expertize întocmite în cadrul judecății în primă instanță, nefiind primită apărarea pârâtei privind limitarea valorii despăgubirilor la valoarea contabilă a bunurilor, întrucât conform art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, repararea prejudiciului trebuie să fie reală și integrală, nefiind reținute nici susținerile referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale sub acest aspect.

La data de 24 noiembrie 2011, pârâta A.V.A.S. a formulat recurs, prin care a solicitat, în principal, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei atacate, în sensul trimiterii spre rejudecare a apelului, în vederea stabilirii cadrului procesual și administrării probatoriului ce poate duce la soluționarea corectă a cauzei. În susținerea acestor concluzii recurenta a apreciat că hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, un prim aspect, nereținut de instanță, reprezentându-l data la care s-a născut dreptul societății de a pretinde despăgubiri, astfel că raportat la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de restituire în natură a imobilului, acțiunea este prescrisă față de prevederile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, reiterând termenul de o lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 și de trei luni prevăzut de art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997. A invocat nelegalitatea hotărârii având în vedere faptul că instanța de apel a înlăturat fără motiv susținerile sale referitoare la introducerea în capitalul social al societății privatizate a imobilelor restituite foștilor proprietari, din actele depuse în apel, respectiv extrasul din dosarul de prezentare al societății privatizate, întocmite în vederea privatizării, rezultă că imobilele pentru care se solicită despăgubiri, nu figurează la Capitolul 1 Secțiunea 1.2 – Date privind situația patrimonială pct. 1.2.1. – Terenurile și pct. 1.2.2.

– Clădirile, așa cum rezultă și din sentința nr. 1386/1999, astfel că pentru aceste imobile nu se pot pretinde despăgubiri, acestea nefiind introduse în capitalul social la momentul privatizării nefăcând parte din patrimoniul reclamantei la momentul privatizării și nu a fost avut în vedere stabilirea prețului acțiunilor din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni. A susținut, de asemenea, că prejudiciul trebuia limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea de piață, și în proporție de 90,19% întrucât A.V.A.S. a vândut acțiuni reprezentând numai 90,19% din capitalul social al SC P. SA, diferența urmând a fi suportată de ceilalți acționari ai societății, astfel se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză.

De asemenea, a invocat art. 30 din Legea nr. 137/2002, dispoziție potrivit căreia valoarea despăgubirilor acordate nu vor depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărători. În acest sens a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată poate fi modificată dacă este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ipoteza vizată în cauză fiind aplicarea greșită a art. 32 4 și art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 30, art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat incidența în cauză a termenului general de prescripție de trei ani care a început să curgă de la momentul executării obligației prevăzute de hotărârea judecătorească de restituire a imobilelor și nu s-a împlinit până la data formulării acțiunii și că dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 au în vedere ca bunurile să se fi aflat în patrimoniul societății, situație incidentă în cazul reclamantei, în condițiile în care anterior bunurile au fost preluate de stat de la foștii proprietari, iar societatea reclamantă s-a înființat în baza Legii nr. 15/1991, acționar fiind Statul, prin F.P.S.

În acest context, primele două motive nu pot fi primite, urmând a fi respinse. În ceea ce privește motivul privind cuantumul despăgubirilor, se rețin următoarele: Instanțele de judecată care au soluționat cauza în fond, respectiv în apel, au apreciat că repararea integrală a prejudiciului nu poate fi realizată decât prin plata valorii de circulație a imobilelor și au admis acțiunea în temeiul art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, constatând că dispozițiile legale enunțate nu limitează nivelul maxim al despăgubirilor. Prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunțată de instanța supremă, în recurs în interesul legii, s-a stabilit că „în aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii”. S-a apreciat că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

Această valoare acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens). În baza principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidențiată în bilanț trebuie adăugată rata inflației, calculată prin raportare la momentul plății despăgubirii (aceasta acoperind și beneficiul nerealizat - lucruum cesans). S-a mai reținut că, în măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piață a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a menține în acest fel capitalul social.

Pentru suma ce excede acestei valori contabile societatea ar trebui să declanșeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecința legală a emiterii de noi acțiuni, iar scopul legiuitorului în reglementarea posibilității de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societății. S-a apreciat de instanța supremă și că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de „bun”, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de decizia pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie potrivit dispozițiilor C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că despăgubirile datorate nu pot depăși valoarea contabilă actualizată a bunurilor, valoare care nu a fost însă stabilită nici în primul ciclu procesual și nici în apel. Având în vedere necesitatea efectuării unor expertize tehnice de specialitate din care să rezulte valoarea contabilă actualizată a imobilelor care au fost retrocedate, în acord cu decizia nr. 18/2011 pronunțată de instanța supremă, pentru stabilirea exactă a situației de fapt, ca și împrejurarea că modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, Înalta Curte va admite recursul în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei comerciale nr. 414 din 28 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.