ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2212/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2212/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 164 din 4 februarie 2009,

Tribunalul Comercial Argeș a admis cererea principală, formulată de reclamanta SC

P. SA – societate aflată în procedura falimentului, dispunând obligarea pârâtei

A.V.A.S. la plata sumei de 124.614 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând

contravaloarea activului „Moară B.” și teren în suprafață de 1.276 m.p.

Prima instanță a reținut

că F.P.S., în calitate de asociat majoritar al SC P. SA, a vândut pachetul majoritar

de acțiuni în procent de 90,19% din valoarea capitalului subscris, iar ulterior

s-a dispus restituirea activului deținut de reclamantă către foștii proprietari,

care au intrat în posesia acestuia prin procesul-verbal încheiat la 20 septembrie

2006, astfel că, dând eficiență prevederilor art. 32

3

și art. 32

4

din Legea nr. 88/1997, modificată, a acordat reclamantei contravaloarea despăgubirilor

pentru activul „Moară B.” și pentru terenul aferent în suprafață de 1.276 m.p.,

calculată la valoarea de circulație, nefiind primită apărarea pârâtei privind calcularea

despăgubirilor la valoarea contabilă a despăgubirilor.

Apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței primei instanțe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel

Pitești, prin decizia nr. 77 din 22 iulie 2009, conform căreia a fost reținută aceeași

situație de fapt și s-a apreciat ca fiind corectă hotărârea primei instanțe.

Împotriva acestei decizii

pârâta A.V.A.S. a formulat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 244 din 26 ianuarie 2010, prin

care s-a reținut că sediul principal al pârâtei A.V.A.S. fiind în București, competența

teritorială de soluționare a cauzei aparține în primă instanță, Tribunalului București,

secția comercială, motiv pentru care a fost casată decizia atacată și trimisă cauza

spre soluționare în primă instanță, Tribunalului București.

Prin sentința comercială

nr. 1665 din 16 februarie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a respins excepția netimbrării acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune,

respingând cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că acțiunea reclamantei este scutită de plata taxei

judiciare de timbru conform art. 77 din Legea nr. 85/2006 și că în speță nu este

aplicabil termenul de o lună menționat de pârâtă în întâmpinare, ci termenul de

prescripție de trei ani, care începe să curgă de la data executării obligației impusă

de hotărârea judecătorească devenită irevocabilă.

Pe fondul cauzei a reținut

că reclamanta nu a administrat dovezi privind dreptul său de proprietate asupra

terenului și a construcțiilor edificate pe terenul în suprafață de 1.276 m.p. situat

în comuna Buzoiești, județul Argeș, deși sarcina probei îi revenea și, mai mult

decât atât, anterior încheierii contractului de privatizare, prin hotărâre judecătorească,

s-a stabilit că reclamanta nu are drept de proprietate asupra terenului și construcției

pentru care se solicită despăgubiri, nefiind primită apărarea reclamantei în sensul

că dreptul său de proprietate a ieșit din patrimoniu la data predării bunului, prin

predarea imobilului pierzând detenția și nu proprietatea.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei decizii a fost admis prin

decizia comercială

nr.

414 din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială,

care a s

chimbat

în parte sentința atacată, a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâta A.V.A.S. la

plata sumei de 124.614 RON cu titlu de despăgubiri, precum și la plata sumei de

6.632 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, menținând celelalte dispoziții ale

sentinței apelate.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite cerințele legale

prevăzute expres pentru acordarea despăgubirilor, în sensul că aceasta se încadrează

în categoria societăților comerciale privatizate, iar restituirea activului în comuna

Buzoiești și a suprafeței de teren pe care se află acesta, către foștii proprietari,

este efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv sentința

nr. 1386 din 26 octombrie 1999, fiind făcută când procesul de privatizare a SC

P. SA se afla în derulare, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni fiind încheiat

la 15 iunie 2000, astfel că s-a reținut greșit de prima instanță că, în raport de

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, reclamanta trebuia să îndeplinească

și altă cerință decât cele la care s-a făcut referire.

Instanța nu a primit susținerile

referitoare la reiterarea excepției formulate de intimată privind prescripția dreptului

la acțiune, care a fost analizată corect de instanța de fond.

Cu privire la valoarea

pretențiilor, instanța de apel a apreciat valoarea de circulație în sumă de 124.614

RON, așa cum s-a stabilit și în cele două expertize întocmite în cadrul judecății

în primă instanță, nefiind primită apărarea pârâtei privind limitarea valorii despăgubirilor

la valoarea contabilă a bunurilor, întrucât conform art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997, repararea prejudiciului trebuie să fie reală și integrală, nefiind

reținute nici susținerile referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, întrucât

nu sunt îndeplinite condițiile legale sub acest aspect.

La data de 24 noiembrie

2011, pârâta A.V.A.S. a formulat recurs, prin care a solicitat, în principal, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei

atacate în sensul respingerii apelului, iar în subsidiar, admiterea recursului,

casarea deciziei atacate, în sensul trimiterii spre rejudecare a apelului, în vederea

stabilirii cadrului procesual și administrării probatoriului ce poate duce la soluționarea

corectă a cauzei.

În susținerea acestor

concluzii recurenta a apreciat că hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

un prim aspect, nereținut de instanță, reprezentându-l data la care s-a născut dreptul

societății de a pretinde despăgubiri, astfel că raportat la momentul rămânerii irevocabile

a hotărârii judecătorești de restituire în natură a imobilului, acțiunea este prescrisă

față de prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, reiterând termenul

de o lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 și de trei luni prevăzut de

art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997.

A invocat nelegalitatea

hotărârii având în vedere faptul că instanța de apel a înlăturat fără motiv susținerile

sale referitoare la introducerea în capitalul social al societății privatizate a

imobilelor restituite foștilor proprietari, din actele depuse în apel, respectiv

extrasul din dosarul de prezentare al societății privatizate, întocmite în vederea

privatizării, rezultă că imobilele pentru care se solicită despăgubiri, nu figurează

la Capitolul 1 Secțiunea 1.2 – Date privind situația patrimonială pct. 1.2.1. –

Terenurile și pct. 1.2.2. – Clădirile, așa cum rezultă și din sentința nr. 1386/1999,

astfel că pentru aceste imobile nu se pot pretinde despăgubiri, acestea nefiind

introduse în capitalul social la momentul privatizării nefăcând parte din patrimoniul

reclamantei la momentul privatizării și nu a fost avut în vedere stabilirea prețului

acțiunilor din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

A susținut, de asemenea,

că prejudiciul trebuia limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate

în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată

și nu la valoarea de piață, și în proporție de 90,19% întrucât A.V.A.S. a vândut

acțiuni reprezentând numai 90,19% din capitalul social al SC P. SA, diferența urmând

a fi suportată de ceilalți acționari ai societății, astfel se ajunge la o îmbogățire

fără justă cauză.

De asemenea, a invocat

art. 30 din Legea nr. 137/2002, dispoziție potrivit căreia valoarea despăgubirilor

acordate nu vor depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărători.

În acest sens a invocat

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 304

pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată poate fi modificată dacă este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ipoteza

vizată în cauză fiind aplicarea greșită a art. 32

4

și art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, art. 30, art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Analizând actele și lucrările

dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că în

mod corect instanța de apel a apreciat incidența în cauză a termenului general de

prescripție de trei ani care a început să curgă de la momentul executării obligației

prevăzute de hotărârea judecătorească de restituire a imobilelor și nu s-a împlinit

până la data formulării acțiunii și că dispozițiile art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997 au în vedere ca bunurile să se fi aflat în patrimoniul societății, situație

incidentă în cazul reclamantei, în condițiile în care anterior bunurile au fost

preluate de stat de la foștii proprietari, iar societatea reclamantă s-a înființat

în baza Legii nr. 15/1991, acționar fiind Statul, prin F.P.S.

În acest context, primele

două motive nu pot fi primite, urmând a fi respinse.

În ceea ce privește motivul

privind cuantumul despăgubirilor, se rețin următoarele:

Instanțele de judecată

care au soluționat cauza în fond, respectiv în apel, au apreciat că repararea integrală

a prejudiciului nu poate fi realizată decât prin plata valorii de circulație a imobilelor

și au admis acțiunea în temeiul art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, constatând

că dispozițiile legale enunțate nu limitează nivelul maxim al despăgubirilor.

Prin decizia

nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunțată de instanța supremă, în recurs în interesul

legii, s-a stabilit că „în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea

nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate

societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare,

ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului,

astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului

din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație

de la momentul plății despăgubirii”.

S-a apreciat

că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii

proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul

societății, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului

social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată

în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

Această valoare

acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens). În baza principiului

reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidențiată în bilanț

trebuie adăugată rata inflației, calculată prin raportare la momentul plății despăgubirii

(aceasta acoperind și beneficiul nerealizat - lucruum cesans).

S-a mai reținut

că, în măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piață a

activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât

valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a menține

în acest fel capitalul social. Pentru suma ce excede acestei valori contabile societatea

ar trebui să declanșeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecința

legală a emiterii de noi acțiuni, iar scopul legiuitorului în reglementarea posibilității

de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului

social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social,

astfel cum aceasta este reflectată în activele societății.

S-a apreciat

de instanța supremă și că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților

comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile

răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de „bun”, reglementat

de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de decizia pronunțată

în recurs în interesul legii, obligatorie potrivit dispozițiilor C. proc. civ.,

Înalta Curte apreciază că despăgubirile datorate nu pot depăși valoarea contabilă

actualizată a bunurilor, valoare care nu a fost însă stabilită nici în primul ciclu

procesual și nici în apel.

Având în vedere necesitatea

efectuării unor expertize tehnice de specialitate din care să rezulte valoarea contabilă

actualizată a imobilelor care au fost retrocedate, în acord cu decizia nr. 18/2011

pronunțată de instanța supremă, pentru stabilirea exactă a situației de fapt, ca

și împrejurarea că modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea

de probe noi, Înalta Curte va admite recursul în temeiul art. 312 alin. (3) raportat

la art. 304 pct. 9, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea

apelului la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de

pârâta A.V.A.S. București împotriva

deciziei comerciale

nr. 414 din 28 septembrie 2011, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o casează și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.