ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 137/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 50/ C din 21 ianuarie 2005, Tribunalul comercial Argeș a admis acțiunea restrânsă formulată de reclamantă SC F.M. SA Câmpulung, împotriva pârâtei A.V.A.S. București, pe care a obligat-o la plata sumei de 11.892.368.190 lei cu titlu de despăgubiri civile și la 279.343.253 lei cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta și Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 54/ A-C din 13 aprilie 2005 a respins apelul, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, a reținut, cu privire la excepția prevăzută de art. 720 1 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., că reclamanta a încercat concilierea prealabilă, fără rezultat, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul de fond, respectarea termenului de o lună prevăzut de text nefiind posibilă față de prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002, privind introducerea acțiunii. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune a reținut că acțiunea a fost introdusă în termenul de o lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 calculat începând cu data de 14 iulie 2004, când prin hotărâre irevocabilă SC F.M. SA a fost obligată să restituie terenul în litigiu către foștii proprietari. Excepția de necompetență teritorială întemeiată pe art. 5 C. proc. civ., conform căreia reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente teritorială, în cauză reclamanta optând pentru una dintre aceste instanțe, iar excepția nici nu a fost invocată în fața instanței de fond.

Privitor la încălcarea principiilor contradictorialității și al rolului activ, s-a reținut că pârâta nu a înțeles să-și formuleze apărări, deși s-au acordat mai multe termene, iar expertiza tehnică a fost dispusă la cererea reclamantei cu respectarea dispozițiilor art. 208 și art. 209 C. proc. civ., neexistând o prevedere legală care să impună comunicarea acesteia. În privința modalității de determinare a despăgubirilor, instanța de apel a reținut că s-au respectat dispozițiile art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 și art. 29 și art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, nefiind incidente dispozițiile art. 3 pct. 3 din Legea nr. 31/1990/R. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta, invocând în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. A susținut că instanța de apel a rezolvat greșit excepția de prematuritate a acțiunii, deoarece, în cauză, erau incidente dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 58/1997 modificată, care prevăd un termen de 3 luni pentru introducerea acțiunii încât, era posibilă respectarea termenului de o lună prevăzut de art. 720 1 alin. (5) C. proc. civ., pentru realizarea procedurii prealabile. Cât privește excepția prescripției dreptului la acțiune, a arătat că termenul de 3 luni și nu de o lună, cum a reținut instanța de apel, a început să curgă de la data expirării termenului de recurs de 15 zile de la data comunicării hotărârii de retrocedare a imobilului și nu de la data când s-a dispus la cerere, legalizarea hotărârii încât, dreptul la acțiune, la momentul introducerii acesteia era deja prescris.

Printr-o altă critică a arătat că s-au încălcat și dispozițiile art. 144 1 C. proc. civ., existând obligativitatea comunicării raportului de expertiză în respectarea principiului contradictorialității și al garantării respectării dreptului la apărare. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a reținut că despăgubirea se calculează, conform O.U.G. nr. 88/1997 modificată, Legea nr. 99/1999 și Legea nr. 137/2002 și nu potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 3 din Legea nr. 31/1990/R deși cele dintâi norme nu exclud aplicarea celor din urmă și ele nu se interpretează în mod singular, ci în contextul întregii legislații aplicabile societăților comerciale, Legea nr. 31/1990, republicată, stabilind clar că răspunderea nu poate fi antrenată decât în limita acțiunilor.

Recursul este nefondat. Potrivit art. 29 din Legea nr. 137/2002 se stipulează că prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată privind acțiunile în despăgubiri, ca urmare a retrocedărilor imobilelor foștilor proprietari, rămân aplicabile numai contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, deci și contractului în speță. Cât privește normele de drept aplicabile în domeniul prescripției în raport de care trebuie analizate excepția prescripției dreptului la acțiune și, în același timp, și aceea a prematurității se constată că, art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1991, la care face trimitere recurenta, era incident numai în situațiile reglementate prin Capitolul V din lege și nu și acțiunilor reglementate prin art. 32 4 din același act normativ, excepțiile fiind de strictă interpretare.

Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil în speță, este termenul general de 3 ani încât, acțiunea a fost introdusă în termen față de data rămânerii irevocabile a hotărârii de retrocedare a imobilului când s-a născut dreptul la acțiune, motiv pentru care excepția a fost bine rezolvată de instanța de apel, chiar dacă în analiza sa s-a raportat la termenul de o lună prevăzut de Legea nr. 177/2002, inaplicabil. Nu se poate susține deci, nici prematuritatea acțiunii, deoarece nerealizarea procedurii prealabile nu întrerupe termenul de prescripție sancțiunea, în caz de nerespectare a procedurii prealabilă a fost realizată. Cât privește nerespectarea termenului de o lună pentru realizarea procedurii prealabile, recurenta nu a făcut dovada vătămării.

Se înlătură și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 144 1 C. proc. civ. față de dispozițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a se pune concluzii pe fond, ori recurenta a invocat necomunicarea raportului de expertiză abia în apel. Pe fond, calculul despăgubirilor s-a făcut cu respectarea legii speciale așa cum s-a reținut de instanța de apel și vizează răspunderea recurentei pârâte în calitate de autoritate publică și nu în calitate de acționar, conform art. 3 pct. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, care se referă la răspunderea acționarilor față de terți.

Invocarea de către instanța de apel și a dispozițiilor Legii nr. 137/2002 este, într-adevăr, eronată fără ca prin aceasta hotărârea să fie supusă însă modificării pentru cele ce s-au arătat în precedent. Așa fiind, hotărârea este la adăpost de toate criticile formulate încât, în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București, împotriva deciziei nr. 54 din 13 aprilie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, ca nefondat. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2006.