ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 890/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 890/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
dosarului, constată următoarele:
Reclamanții P.B.N., P.A., M.V.,
P.R. și P.I.D., au chemat în judecată pe pârâta SC S. SA Câmpulung solicitând
obligarea acesteia la plata sumei de 100100 lei reprezentând lipsa de folosință
a imobilelor-teren și construcție, proprietatea reclamanților dobândită în urma
unei acțiuni în revendicare și pe care pârâta refuză să o predea.
Tribunalul Comercial Argeș,
prin sentința nr. 614/ C din 22 august 2006, declină competența de soluționare
a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș considerând de natură civilă litigiul
dedus judecății, soluție infirmată de Curtea de Apel Pitești prin decizia nr. 651/
R/C din 6 octombrie 2006 care a caracterizat acțiunea drept un litigiu
comercial deoarece imobilele în litigiu sunt accesorii ale unui fond de comerț.
În rejudecare, Tribunalul Comercial
Argeș, prin sentința comercială nr. 112/ C din 29 ianuarie 2007, a admis
acțiunea obligând pe pârâtă la plata sumei de 619.395,91 lei contravaloarea
lipsei de folosință pentru imobilele proprietatea reclamanților pentru perioada
mai 2003 – decembrie 2006, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflației
până la data plății dar și la plata în continuare a contravalorii lipsei de
folosință la nivelul chiriilor stabilite de C.L. Câmpulung pentru spațiile
comerciale. Totodată instanța a obligat pe pârâtă la plata sumei de 11781 lei
cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reținut, în
esență, că reclamanții au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor
în litigiu prin
sentința civilă
2209 din 5
septembrie 1996, iar prin sentința civilă nr. 1078 din 20 mai 2004 aceștia au
fost obligați la plata sumei de 4.231.926.127 lei contravaloarea
îmbunătățirilor și extinderilor executate de pârâtă, instituindu-se în favoarea
acesteia și un drept de retenție până la plata creanței. Întrucât dreptul de
retenție este un drept real de garanție imperfect el nu conferă creditorului
dreptul de folosință așa încât folosind imobilul prejudiciază prin fapta sa
interesele reclamanților.
Curtea de Apel Pitești, prin
decizia 57/ A-C din 22 mai 2007, a admis în parte acțiunea obligând pe pârâtă
la plata sumei de 340.170,65 lei despăgubiri pentru folosința terenului pentru
perioada mai 2003 – decembrie 2006 și pentru clădire pentru perioada mai 2003 –
octombrie 2004, a respins cererea de despăgubiri pentru clădire pentru perioada
noiembrie 2004 – decembrie 2006 și pentru viitor; a obligat pe pârâtă la 3587,6
lei cheltuieli de judecată la fond și pe reclamanți la 6298,8 lei cheltuieli de
judecată în apel.
Instanța de apel a
considerat că pârâta a obținut un drept de retenție asupra clădirii, pentru
îmbunătățirile efectuate, la data de 27 octombrie 2004, nu și asupra terenului
astfel încât despăgubirile pentru lipsa de folosință a terenului se cuvin
despăgubiri proprietarilor iar pentru lipsa de folosință a clădirii,
despăgubirile se restrâng la perioada anterioară instituirii definitive a
dreptului de retenție.
Împotriva deciziei astfel
pronunțate, părțile au declarat recurs.
Reclamanții, întemeindu-și
recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au criticat decizia atacată
susținând că deși instanța de apel a stabilit că pârâta nu era îndreptățită să
folosească în interes propriu clădirea, nu a acordat despăgubiri pentru lipsa
de folosință a reclamanților pe perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 și în
viitor.
Dreptul de retenție nu
acordă retentorului decât puterea de a conserva bunul fără a-l putea folosi
gratuit.
Actele noi administrate în
apel nu au fost analizate de curtea de apel, după cum instanța nu a avut în
vedere nici notificarea prin care pârâtei i se dădea posibilitatea închirierii
terenului și clădirii sau procesul verbal al executorului judecătoresc.
Greșit instanța de apel a
concluzionat asupra lipsei dreptului reclamanților de a folosi clădirea fără a
distinge asupra lipsei dreptului retentorului la fructele bunului, ignorând
însă prevederile art. 480 și 483 C. civ., ce îndreptățesc pe proprietar să
culeagă fructele în temeiul dreptului de accesiune. Folosința de către pârâtă a
bunului nu înlătură obligația acesteia de a restitui valoarea fructelor civile
proprietarilor.
Greșit instanța de apel a
înlăturat și obligația de plată a despăgubirilor pentru viitor, dreptul de
plată a despăgubirilor încetând la data predării imobilului.
În privința cheltuielilor de
judecată, reclamanții susțin că greșit instanța de apel a redus cheltuielile de
judecată de la prima instanță întrucât nu a format motiv de apel.
Recursul declarat de pârâtă
întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., critică
decizia atacată întrucât temeiul juridic al acțiunii nu îl reprezintă o faptă
delictuală cât timp creditorul avea un drept de retenție iar obiectul
pretențiilor îl formează lipsa de folosință. Astfel, reținerea de către
instanțe a elementelor răspunderii civile delictuale reprezintă o schimbare
vădită a cadrului procesual ce era definit de reclamanți în termenii
prevederilor art. 1688 – art. 1694 C. civ., privind refuzul creditorului gajist
de a restitui bunul înainte de plata creanței și ai prevederilor art. 8 din
Legea nr. 16/1994 privind retenția arendașului.
Instanța de apel motivează
contradictoriu hotărârea reținând cu valoare de principiu neaplicarea
prevederilor art. 992 C. civ., a indivizibilității între teren și construcție,
a prevederilor art. 998 C. civ., pentru viitor, dar obligând în temeiul
răspunderii delictuale deși retentorul avea obligația să conserve lucrul.
Aplicând răspunderea civilă
delictuală, instanța de apel nu identifică elementele răspunderii delictuale:
nu există un fapt ilicit, nu există prejudiciu și nici raport de cauzalitate.
Pe de altă parte atitudinea
reclamanților ia forma abuzului de drept: nu solicită retrocedarea așteptând
curgerea termenului pentru a invoca pretenții bănești, scopul fiind acela al
sumelor viitoare.
Instanța de apel nu a avut
în vedere buna credință a retentorului și nici faptul că detenția bunului nu
obligă pe retentor să achite o indemnizație de ocupare, așa încât suma
stabilită de instanțe este nelegală, fictivă, nu se regăsește în documentele
financiar-contabile ale societății și reprezintă de 8 ori profitul societății
pe perioada 2000 - 2006.
Recursurile sunt nefondate
și vor fi respinse pentru considerentele ce se vor expune.
Prin decizia nr. 2647/2000 a
Tribunalului Argeș reclamanții au obținut dreptul de proprietate asupra
suprafeței de 836,05 mp teren și a unei clădiri aflată pe acest teren. Printr-o
altă hotărâre judecătorească definitivă (decizia 2042/ A din 27 octombrie 2004
a Tribunalului Argeș) pârâta a obținut un drept de retenție asupra clădirii
până la plata creanței de 4.231.926.127 lei îmbunătățiri și extinderi.
Deși dreptul de retenție nu
conferă retentorului alte prerogative decât acela de conservare și întreținere
a bunului, el are scopul de a garanta creanța și a sancționa pe debitorul rău
platnic.
În acest sens dreptul de a
culege fructele lucrului nu aparține nici creditorului, însă nici debitorului,
acesta din urmă suportând efectele naturii juridice de garanție reală
imperfectă a dreptului de retenție.
Neavând dreptul la fructe pe
întreaga perioadă de exercitare a acestui drept, reclamanților le lipsește
vocația de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință, indiferent de faptele
și actele retentorului. Ei au însă opțiunea prin mijloace procesuale distincte,
de a limita eventualele abuzuri ale retentorului în exercițiul drepturilor
sale.
Așadar, în mod judicios
instanța de apel a considerat că de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești privind instituirea dreptului de retenție, reclamanții nu mai
beneficiază de fructele lucrului reținut, ca o adevărată sancțiune civilă în
sarcina debitorului rău platnic, căruia prin derogare nu-i mai sunt recunoscute
o parte din prerogativele dreptului de proprietate. În aceeași măsură nu se
poate obliga pârâta la plata unui prejudiciu pentru o faptă viitoare.
În privința administrării și
interpretării probelor administrate în instanța de apel, acestea nu mai pot forma
obiectul analizei hotărârii judecătorești recurate, prevederile pct. 10 și 11
ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate.
Nici critica referitoare la
reducerea cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, instanța de apel fiind
sesizată cu cererea, privind nelegalitatea și netemeinicia întregii hotărâri
judecătorești atacate în care se solicită respingerea acțiunii pe fond.
În aplicarea dispozițiilor art.
274 C. proc. civ., instanța de apel, schimbând sentința atacată și admițând în
parte acțiunea a acordat cheltuieli de judecată în raport cu capetele de cerere
admise.
Critica pârâtei relativă la
schimbarea temeiului acțiunii este nefondată iar aceasta este indisolubil
legată de caracterizarea caracterului indivizibil al dreptului de retenție.
Dreptul de retenție se
extinde asupra întregului bun ce formează obiectul retenției, iar acesta a fost
stabilit prin sentința civilă nr. 1078 din 20 mai 2004 a Judecătoriei
Câmpulung, rămasă definitivă prin decizia 2042/ A din 27 octombrie 2004, la
construcția existentă pe teren.
De aceea, instanța de apel,
judicios a considerat folosința terenului dar și a clădirii până la instituirea
dreptului de retenție drept un fapt ilicit cauzator de prejudicii, indiferent
de calificarea dată de reclamanți.
Dreptul de retenție este o
creație jurisprudențială codul civil marcând numai aplicații ale sale fără însă
a le identifica chiar și în situația de speță cu alte instituții strict
determinate legislativ (art. 1688 - 1694 C. civ., sau art. 8 Legea nr. 16/1994).
Folosința unui lucru,
neafectat de o garanție precum dreptul de retenție, fără acordul proprietarului
reprezintă un fapt ilicit, care creează în patrimoniul proprietarului
prejudiciul cuantificat în lipsa de folosință, așa încât între faptul cauzator
și prejudiciu există o legătură cauzală ce a îndreptățit instanța să
caracterizeze răspunderea ca fiind delictuală.
Pe de altă parte, lipsa din
contabilitatea pârâtei a sumei de bani stabilită de instanță ca fiind
prejudiciul în patrimoniul reclamanților este fără semnificații, cât timp
raportul de expertiză a evaluat lipsa de folosință a imobilelor.
Așa fiind, în temeiul
dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va
respinge, ca nefondate, recursurile declarate împotriva deciziei nr. 57/ A-C
din 22 mai 2007 a Curții de Apel Pitești.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate,
recursurile declarate de reclamanții P.B.N., P.A., M.V., P.I.D., P.R. și pârâta
SC S. SRL Câmpulung împotriva deciziei nr. 57/ A-C din 22 mai 2007 a Curții de
Apel Pitești, secția comercială, de contencios-administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 4 martie 2008.