ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 890/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanții P.B.N., P.A., M.V., P.R. și P.I.D., au chemat în judecată pe pârâta SC S. SA Câmpulung solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 100100 lei reprezentând lipsa de folosință a imobilelor-teren și construcție, proprietatea reclamanților dobândită în urma unei acțiuni în revendicare și pe care pârâta refuză să o predea. Tribunalul Comercial Argeș, prin sentința nr. 614/ C din 22 august 2006, declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș considerând de natură civilă litigiul dedus judecății, soluție infirmată de Curtea de Apel Pitești prin decizia nr. 651/ R/C din 6 octombrie 2006 care a caracterizat acțiunea drept un litigiu comercial deoarece imobilele în litigiu sunt accesorii ale unui fond de comerț.

În rejudecare, Tribunalul Comercial Argeș, prin sentința comercială nr. 112/ C din 29 ianuarie 2007, a admis acțiunea obligând pe pârâtă la plata sumei de 619.395,91 lei contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilele proprietatea reclamanților pentru perioada mai 2003 – decembrie 2006, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflației până la data plății dar și la plata în continuare a contravalorii lipsei de folosință la nivelul chiriilor stabilite de C.L. Câmpulung pentru spațiile comerciale. Totodată instanța a obligat pe pârâtă la plata sumei de 11781 lei cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut, în esență, că reclamanții au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu prin sentința civilă 2209 din 5 septembrie 1996, iar prin sentința civilă nr. 1078 din 20 mai 2004 aceștia au fost obligați la plata sumei de 4.231.926.127 lei contravaloarea îmbunătățirilor și extinderilor executate de pârâtă, instituindu-se în favoarea acesteia și un drept de retenție până la plata creanței. Întrucât dreptul de retenție este un drept real de garanție imperfect el nu conferă creditorului dreptul de folosință așa încât folosind imobilul prejudiciază prin fapta sa interesele reclamanților.

Curtea de Apel Pitești, prin decizia 57/ A-C din 22 mai 2007, a admis în parte acțiunea obligând pe pârâtă la plata sumei de 340.170,65 lei despăgubiri pentru folosința terenului pentru perioada mai 2003 – decembrie 2006 și pentru clădire pentru perioada mai 2003 – octombrie 2004, a respins cererea de despăgubiri pentru clădire pentru perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 și pentru viitor; a obligat pe pârâtă la 3587,6 lei cheltuieli de judecată la fond și pe reclamanți la 6298,8 lei cheltuieli de judecată în apel. Instanța de apel a considerat că pârâta a obținut un drept de retenție asupra clădirii, pentru îmbunătățirile efectuate, la data de 27 octombrie 2004, nu și asupra terenului astfel încât despăgubirile pentru lipsa de folosință a terenului se cuvin despăgubiri proprietarilor iar pentru lipsa de folosință a clădirii, despăgubirile se restrâng la perioada anterioară instituirii definitive a dreptului de retenție.

Împotriva deciziei astfel pronunțate, părțile au declarat recurs. Reclamanții, întemeindu-și recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au criticat decizia atacată susținând că deși instanța de apel a stabilit că pârâta nu era îndreptățită să folosească în interes propriu clădirea, nu a acordat despăgubiri pentru lipsa de folosință a reclamanților pe perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 și în viitor. Dreptul de retenție nu acordă retentorului decât puterea de a conserva bunul fără a-l putea folosi gratuit. Actele noi administrate în apel nu au fost analizate de curtea de apel, după cum instanța nu a avut în vedere nici notificarea prin care pârâtei i se dădea posibilitatea închirierii terenului și clădirii sau procesul verbal al executorului judecătoresc.

Greșit instanța de apel a concluzionat asupra lipsei dreptului reclamanților de a folosi clădirea fără a distinge asupra lipsei dreptului retentorului la fructele bunului, ignorând însă prevederile art. 480 și 483 C. civ., ce îndreptățesc pe proprietar să culeagă fructele în temeiul dreptului de accesiune. Folosința de către pârâtă a bunului nu înlătură obligația acesteia de a restitui valoarea fructelor civile proprietarilor. Greșit instanța de apel a înlăturat și obligația de plată a despăgubirilor pentru viitor, dreptul de plată a despăgubirilor încetând la data predării imobilului. În privința cheltuielilor de judecată, reclamanții susțin că greșit instanța de apel a redus cheltuielile de judecată de la prima instanță întrucât nu a format motiv de apel.

Recursul declarat de pârâtă întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., critică decizia atacată întrucât temeiul juridic al acțiunii nu îl reprezintă o faptă delictuală cât timp creditorul avea un drept de retenție iar obiectul pretențiilor îl formează lipsa de folosință. Astfel, reținerea de către instanțe a elementelor răspunderii civile delictuale reprezintă o schimbare vădită a cadrului procesual ce era definit de reclamanți în termenii prevederilor art. 1688 – art. 1694 C. civ., privind refuzul creditorului gajist de a restitui bunul înainte de plata creanței și ai prevederilor art. 8 din Legea nr. 16/1994 privind retenția arendașului.

Instanța de apel motivează contradictoriu hotărârea reținând cu valoare de principiu neaplicarea prevederilor art. 992 C. civ., a indivizibilității între teren și construcție, a prevederilor art. 998 C. civ., pentru viitor, dar obligând în temeiul răspunderii delictuale deși retentorul avea obligația să conserve lucrul. Aplicând răspunderea civilă delictuală, instanța de apel nu identifică elementele răspunderii delictuale: nu există un fapt ilicit, nu există prejudiciu și nici raport de cauzalitate. Pe de altă parte atitudinea reclamanților ia forma abuzului de drept: nu solicită retrocedarea așteptând curgerea termenului pentru a invoca pretenții bănești, scopul fiind acela al sumelor viitoare.

Instanța de apel nu a avut în vedere buna credință a retentorului și nici faptul că detenția bunului nu obligă pe retentor să achite o indemnizație de ocupare, așa încât suma stabilită de instanțe este nelegală, fictivă, nu se regăsește în documentele financiar-contabile ale societății și reprezintă de 8 ori profitul societății pe perioada 2000 - 2006. Recursurile sunt nefondate și vor fi respinse pentru considerentele ce se vor expune. Prin decizia nr. 2647/2000 a Tribunalului Argeș reclamanții au obținut dreptul de proprietate asupra suprafeței de 836,05 mp teren și a unei clădiri aflată pe acest teren. Printr-o altă hotărâre judecătorească definitivă (decizia 2042/ A din 27 octombrie 2004 a Tribunalului Argeș) pârâta a obținut un drept de retenție asupra clădirii până la plata creanței de 4.231.926.127 lei îmbunătățiri și extinderi.

Deși dreptul de retenție nu conferă retentorului alte prerogative decât acela de conservare și întreținere a bunului, el are scopul de a garanta creanța și a sancționa pe debitorul rău platnic. În acest sens dreptul de a culege fructele lucrului nu aparține nici creditorului, însă nici debitorului, acesta din urmă suportând efectele naturii juridice de garanție reală imperfectă a dreptului de retenție. Neavând dreptul la fructe pe întreaga perioadă de exercitare a acestui drept, reclamanților le lipsește vocația de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință, indiferent de faptele și actele retentorului. Ei au însă opțiunea prin mijloace procesuale distincte, de a limita eventualele abuzuri ale retentorului în exercițiul drepturilor sale.

Așadar, în mod judicios instanța de apel a considerat că de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești privind instituirea dreptului de retenție, reclamanții nu mai beneficiază de fructele lucrului reținut, ca o adevărată sancțiune civilă în sarcina debitorului rău platnic, căruia prin derogare nu-i mai sunt recunoscute o parte din prerogativele dreptului de proprietate. În aceeași măsură nu se poate obliga pârâta la plata unui prejudiciu pentru o faptă viitoare. În privința administrării și interpretării probelor administrate în instanța de apel, acestea nu mai pot forma obiectul analizei hotărârii judecătorești recurate, prevederile pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate.

Nici critica referitoare la reducerea cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, instanța de apel fiind sesizată cu cererea, privind nelegalitatea și netemeinicia întregii hotărâri judecătorești atacate în care se solicită respingerea acțiunii pe fond. În aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța de apel, schimbând sentința atacată și admițând în parte acțiunea a acordat cheltuieli de judecată în raport cu capetele de cerere admise. Critica pârâtei relativă la schimbarea temeiului acțiunii este nefondată iar aceasta este indisolubil legată de caracterizarea caracterului indivizibil al dreptului de retenție. Dreptul de retenție se extinde asupra întregului bun ce formează obiectul retenției, iar acesta a fost stabilit prin sentința civilă nr. 1078 din 20 mai 2004 a Judecătoriei Câmpulung, rămasă definitivă prin decizia 2042/ A din 27 octombrie 2004, la construcția existentă pe teren.

De aceea, instanța de apel, judicios a considerat folosința terenului dar și a clădirii până la instituirea dreptului de retenție drept un fapt ilicit cauzator de prejudicii, indiferent de calificarea dată de reclamanți. Dreptul de retenție este o creație jurisprudențială codul civil marcând numai aplicații ale sale fără însă a le identifica chiar și în situația de speță cu alte instituții strict determinate legislativ (art. 1688 - 1694 C. civ., sau art. 8 Legea nr. 16/1994). Folosința unui lucru, neafectat de o garanție precum dreptul de retenție, fără acordul proprietarului reprezintă un fapt ilicit, care creează în patrimoniul proprietarului prejudiciul cuantificat în lipsa de folosință, așa încât între faptul cauzator și prejudiciu există o legătură cauzală ce a îndreptățit instanța să caracterizeze răspunderea ca fiind delictuală.

Pe de altă parte, lipsa din contabilitatea pârâtei a sumei de bani stabilită de instanță ca fiind prejudiciul în patrimoniul reclamanților este fără semnificații, cât timp raportul de expertiză a evaluat lipsa de folosință a imobilelor. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate împotriva deciziei nr. 57/ A-C din 22 mai 2007 a Curții de Apel Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții P.B.N., P.A., M.V., P.I.D., P.R. și pârâta SC S. SRL Câmpulung împotriva deciziei nr. 57/ A-C din 22 mai 2007 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios-administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2008.