- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția a II-a civilă
- Data
- 6 octombrie 2010
Decizia nr. 3148/2010 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 9295/2009 a Tribunalului București
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 9295 din 12 iunie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SIF T., a respins acțiunea reclamantei SC O.C. SA în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. și a admis acțiunile reunite, obligând-o pe pârâta A.V.A.S. București să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plății a sumei de 535.000 euro cu titlu de despăgubiri și dobânda legală aferentă acestei sume de la 10 martie 2009 și până la achitarea efectivă.
De asemenea, instanța a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 32.851,68 RON cheltuieli de judecată. În considerentele sentinței, instanța a reținut că prin decizia nr. 1730 din 14 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta a fost obligată să restituie în natură imobilul situat în Sinaia, imobil ce se afla în patrimoniul său din anul 1991 ca urmare a fuziunii cu SC M. SA, societate constituită ca și SC O.C. SA în temeiul Legii nr. 15/1990 și a H.G.
nr. 1041/1990 privind constituirea societății comerciale pe acțiuni în turism, dreptul de proprietate al reclamantei fiind confirmat de Ministerul Turismului prin emiterea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 27 februarie 1995. Hotărârea judecătorească de restituire a fost executată la 10 martie 2009, iar prin acțiune, reclamanta a invocat răspunderea statului – prin instituția publică implicată în privatizarea sa – pentru prejudiciul creat prin restituirea imobilului menționat adus ca aport exclusiv și integral de stat la capitalul social conform art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997. S-a mai reținut că, în anul 1999 F.P.S. (actualul A.V.A.S.) a cesionat către SIF T. acțiunile pe care statul le deținea la SC O.C.
SA – acesta fiind momentul în care societatea reclamantă a fost privatizată, privatizare ce s-a făcut, în mai multe etape, începând cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 88/1991 când, 30% din capitalul social al reclamantei a fost transferat gratuit către F.P.P. III T. (art. 3 și art. 5 din lege), diferența de 70% fiind deținută de F.P.S. – instituție publică cu personalitate juridică, cu caracter comercial, aflată în subordinea Guvernului, cu sarcina de a pune în aplicare programul și strategia de privatizare aprobată de acesta, instituție ce avea ca atribuție și pe aceea de a asigura în regim de publicitate, vânzarea acțiunilor sau a părților sociale deținute de stat sau de autoritățile administrației publice locale la cel mai bun preț oferit, până la privatizarea completă a societății comerciale.
Tribunalul a mai constatat că actul de cesiune încheiat cu SIF T. a avut rolul de a asigura regularizarea patrimonială de portofoliu între F.P.S. și S.I.F., producându-se un schimb de restructurare a portofoliilor [art. 1 alin. (2), art. 2 – art. 3 din O.U.G. nr. 54/1998] pentru stingerea datoriilor dintre acestea. Pe fondul cauzei, instanța de fond a înlăturat solicitările A.V.A.S. de a se raporta la valoarea contabilă a imobilului stabilită în dosarul de privatizare la nivelul anului 1999 și în raport de dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 a reținut concluziile raportului de expertiză, apreciind ca justă despăgubirea în cuantum de 535.000 euro, reprezentând valoarea de circulație a terenului de 1.310 mp și construcției situate în Sinaia, județul Prahova.
În privința dobânzii legale aferentă sumei acordate, tribunalul s-a raportat la dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 alin. (2) și art. 43 C. com. Apelul declarat de A.V.A.S. București împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 137 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Pentru a se pronunța astfel, instanța a avut în vedere următoarele: Cu privire la critica ce a vizat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 s-a constatat că, în fața primei instanțe apelanta a susținut că nu poate fi vorba de privatizare în cazul intimatei SC O.C. SA pentru că nu a fost urmată niciuna din metodele prevăzute de art. 13 din O.U.G.
nr. 88/1997, iar în apel susținerile acesteia sunt contradictorii. Astfel, s-a avut în vedere că pe de o parte aceasta a susținut că „nu prezintă importanță caracterul oneros ori gratuit al actelor de privatizare atâta timp cât acestea nu sunt contracte de vânzare - cumpărare de acțiuni”, iar pe de altă parte, că „în speță privatizarea nu s-a realizat printr-un act cu titlu oneros, ci cu titlu gratuit”. Constatând și alte susțineri contradictorii, în sensul că privatizarea SC O.C. SA s-a realizat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 dar că nu se poate pune problema răspunderii sale în calitate de instituție publică implicată în privatizare datorită faptului că actul de cesiune nu este un contract de vânzare – cumpărare, respectiv un act cu titlu oneros, Curtea de Apel a reținut că apărările noi invocate au fost formulate cu încălcarea prevederilor art. 292 C. proc.
civ. Distinct de acest aspect s-au luat în considerare reținerile din decizia nr. 246 din 29 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, rămasă irevocabilă prin decizia din 13 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Curtea a apreciat de asemenea, că este lipsit de relevanță faptul că în Protocolul din 1 iunie 1999 se face vorbire de reglarea patrimonială dintre F.P.S. și S.I.F., nefiind necesară menținerea contraprestației în contractul de cesiune, câtă vreme această operațiune s-a desfășurat în baza unor acte normative.
Nici critica prin care s-a susținut că prima instanță a acordat despăgubirile raportate la întregul imobil, acordând mai mult decât s-a cerut, nu a fost primită, în condițiile în care obiectul acțiunii a fost clar determinat, iar obiectivul raportului de expertiză întocmit în cauză s-a limitat strict la acesta, fiind formală și critica ce s-a referit la caracterul echivoc al obiectivului expertizei, existând identitate între ceea ce s-a restituit în natură, ceea ce s-a solicitat prin acțiune, ceea ce s-a expertizat și ceea ce s-a acordat prin hotărâre. Cu privire la cuantumul despăgubirilor s-a reținut că prin art. 56 din Legea nr. 137/2002 au fost abrogate dispozițiile art. 324 alin. (1), (2), (3) din O.U.G.
nr. 88/1997, modificată și completată de Legea nr. 99/1999, dar nu pentru situația societății comerciale privatizate înainte de apariția Legii nr. 137/2002 – pentru care dispozițiile rămân în vigoare, reglementări ce nu limitează despăgubirile. De asemenea, s-a avut în vedere că apelanta nu a contestat expertiza efectuată în cauză, iar modalitatea de acordare a despăgubirilor este în deplin acord cu practica judiciară internă, cât și cu jurisprudența C.E.D.O., nefiind primită susținerea în sensul căreia cuantumul despăgubirilor trebuia limitat la valoarea contabilă a imobilului la momentul privatizării pentru că o astfel de valoare nu poate reprezenta o dreaptă și justă despăgubire.
În ce privește critica depășirii limitelor rolului activ de către prima instanță, faptul că aceasta s-ar fi antepronunțat și ar fi încălcat dreptul de apărare al apelantei s-a statuat că, atunci când o instanță apreciază ca neconcludentă, nepertinentă și neutilă o probă nu poate conduce la opinia apelantei. Mai mult, examinându-se încheierile de ședință s-a constatat că apelantei i s-au acordat mai multe termene pentru a prezenta înscrisuri și pentru a formula obiecțiuni la raportul de expertiză, nefiind necesară efectuarea unei expertize contabile pentru a se stabili valoarea contabilă a imobilului pentru că aceasta rezulta din dosarul de privatizare. Împotriva deciziei, pârâta A.V.A.S. București a declarat recurs prin care a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., susținând următoarele critici:
Decizia este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 322 8 din O.U.G. nr. 88/1999 conform cu care – termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de ordonanță ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului. Față de aceste prevederi, recurenta consideră că acțiunea reclamantei este prescrisă. De asemenea, recurenta susține că, și în raport de dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 acțiunea este prescrisă față de termenul special de prescripție de o lună, care începe să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existența sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului.
Decizia este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. întrucât prin respingerea probei privind efectuarea unei expertize contabile i-a fost încălcat dreptul la apărare, dreptul de a invoca și a propune probe ce erau necesare și esențiale în pronunțarea unei hotărâri, fără a se încălca principiului îmbogățirii fără justă cauză a reclamantei.
În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 situație față de care, acțiunea reclamantei trebuia să fie respinsă ca inadmisibilă, întrucât vânzarea acțiunilor emise de SC O.C. SA nu a fost făcută de A.V.A.S. Mai mult, recurenta consideră că pârâta trebuia să probeze că la data așazisei privatizări imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social, din moment ce statul – prin A.V.A.S. – nu a încasat vreo sumă de bani pentru acțiunile emise de aceasta, pârâta îndreptându-se în mod eronat cu solicitarea de despăgubiri. Se mai susține că ambele instanțe au apreciat în mod eronat că actul de cesiune încheiat între A.V.A.S. și SIF T. reprezintă un act cu titlu oneros, deoarece elementul principal ce trebuia să fie luat în considerare în cazul unui asemenea contract – prețul – nu a existat.
Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut prin acțiune întrucât reclamanta a solicitat despăgubiri pentru terenul în suprafață de 1.310 mp și ½ din construcția alcătuită din subsol, parter, etaj și mansardă, iar instanța i le-a acordat pentru întreaga construcție.
În mod greșit cuantumul despăgubirilor acordate a fost raportat la valoarea de circulație a imobilului pentru că art. 324 din Legea nr. 99/1999 nu cuprinde nicio mențiune în acest sens. Recurenta consideră că valoarea despăgubirilor trebuie limitată la valoarea contabilă a bunurilor imobile înregistrate la data privatizării deoarece aceeași valoare s-a regăsit și în capitalul social la acea dată, scopul despăgubirilor fiind acela de acoperire a unui prejudiciu cert, real, iar nu o îmbogățire fără just temei. Prin întâmpinare, intimata a răspuns la fiecare dintre motivele de nelegalitate invocate de recurentă și a solicitat respingerea recursului. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 322 8 din O.U.G. nr. 88/1997 cu raportare la dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, modificată, se constată următoarele: În fața instanței de fond, pârâta A.V.A.S. București a invocat mai multe excepții printre care și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei raportat la prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002, excepție asupra căreia Tribunalul s-a pronunțat prin încheierea de ședință din data de 3 noiembrie 2008, încheiere ce putea fi atacată cu apel în condițiile reglementate de dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit prevederilor articolului evocat, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele nu s-a întrerupt cursul judecății. Cum, în cazul încheierii în discuție nu s-a întrerupt cursul judecății înseamnă că aceasta nu putea fi atacată decât odată cu sentința pronunțată pe fondul cauzei. Este de remarcat faptul că, față de reglementarea actuală a textului și față de faptul că prin Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin. (3) al art. 282 C. proc. civ. (care prevedea că apelul declarat împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierii premergătoare, instituind prezumția că partea care a atacat hotărârea a înțeles să atace și încheierea premergătoare) este absolut necesar ca, în situația în care se dorește declararea căii de atac a apelului și împotriva unei încheierii premergătoare, trebuie să se precizeze expres – în cuprinsul cererii de apel – faptul că se înțelege să se atace și încheierea premergătoare considerată nelegală. În cauză, pârâta A.V.A.S. București nu a menționat – prin apelul declarat împotriva sentinței – că înțelege să atace și încheierea prin care s-a soluționat excepția prescripției și nici nu a criticat în vreun fel modul în care aceasta a fost soluționată. În atare situație, în care pârâta A.V.A.S. București nu a invocat înaintea instanței de apel o pretinsă nelegalitate a soluției date excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, nu se poate ca – pentru prima dată să fie invocată înaintea instanței de recurs știut fiind că, pot fi supuse controlului de nelegalitate numai aspectele ce au făcut obiectul analizei instanței de apel. 2. Nici critica, privind pretinsa încălcare a art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. nu poate fi primită în contextul în care respingerea administrării unei probe (în cauză fiind vorba de efectuarea unei expertize contabile) nu poate reprezenta o încălcare a dreptului la apărare și nici a celui de a invoca și propune probe. Din contră, instanțele anterioare au respectat drepturile procesuale ale părților, iar faptul că s-a apreciat asupra neconcludenței ori inutilității unei probe nu poate contura o încălcare a dreptului la apărare al părții, fiind atributul instanței să aprecieze asupra necesității și utilității administrării probelor solicitate de părți, în dezlegarea pricinii. 3. Contrar susținerilor recurentei în cauză sunt incidente dispozițiile art. 324 din Legea nr. 88/1997 întrucât actul de cesiune ce stă la baza privatizării SC O.C. SA, act încheiat între F.P.S. și S.I.F. este un act oneros câtă vreme prin încheierea acestuia a avut loc o regularizare patrimonială de portofoliu între cele două instituții, în baza art. 1 alin. (2), art. 2 și art. 3 din O.U.G. nr. 54/1998, pentru stingerea datoriilor dintre acestea. De altfel, instanța de apel nu putea face abstracție de decizia nr. 246 din 29 mai 2008 a Curții de Apel București (decizie irevocabilă), care a statuat, pe același aspect și pentru aceleași considerente asupra caracterului oneros al actului de cesiune din 8 septembrie 1999. Mai mult, instanțele au argumentat în mod corect că privatizarea societății s-a efectuat în mai multe etape, procedura finalizându-se chiar prin actul de cesiune, după a cărui înregistrare capitalul societății a devenit integral privat. 4. Nu este fondată nici critica prin care s-a susținut că instanța a acordat mai mult decât s-a solicitat, aceasta reprezentând mai mult o critică formală în condițiile în care există identitate între ceea ce s-a dispus și ceea ce s-a solicitat prin acțiune. 5. În ce privește critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 324 din Legea nr. 99/1999, în ce privește cuantumul despăgubirilor acordate este, de asemenea, nefondată câtă vreme dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării lămuresc aceste aspecte și anume că, prevederile art. 324 O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, se aplică contractelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Cum, în cauză actul de cesiune a fost încheiat în anul 1999, prevederile menționate sunt aplicabile în sensul că, în lipsa unei restricționări legale, stabilirea contravalorii despăgubirilor urmează regulile generale în materie, acelea de acoperire efectivă a prejudiciului. În atare situație se constată că, în mod corect, cuantumul despăgubirilor acordate a fost stabilit la valoarea de circulație a imobilului retrocedat, dându-se eficiență principiului „tempus regit actum” și celui al neretroactivității legii. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va menține ca legală decizia pronunțată de instanța de apel prin respingerea recursului ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei comerciale nr. 137 din 16 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2010.