ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3148/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3148/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 9295 din 12 iunie 2009,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SIF T., a respins acțiunea reclamantei SC

O.C. SA în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. și a admis acțiunile reunite, obligând-o

pe pârâta A.V.A.S. București să plătească reclamantei echivalentul în lei la

data plății a sumei de 535.000 euro cu titlu de despăgubiri și dobânda legală

aferentă acestei sume de la 10 martie 2009 și până la achitarea efectivă. De

asemenea, instanța a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în

cuantum de 32.851,68 RON cheltuieli de judecată.

În considerentele

sentinței, instanța a reținut că prin decizia nr. 1730 din 14 martie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta a fost obligată să restituie

în natură imobilul situat în Sinaia, imobil ce se afla în patrimoniul său din

anul 1991 ca urmare a fuziunii cu SC M. SA, societate constituită ca și SC O.C.

SA în temeiul Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1041/1990 privind constituirea

societății comerciale pe acțiuni în turism, dreptul de proprietate al

reclamantei fiind confirmat de Ministerul Turismului prin emiterea

Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 27

februarie 1995.

Hotărârea

judecătorească de restituire a fost executată la 10 martie 2009, iar prin

acțiune, reclamanta a invocat răspunderea statului – prin instituția publică

implicată în privatizarea sa – pentru prejudiciul creat prin restituirea

imobilului menționat adus ca aport exclusiv și integral de stat la capitalul

social conform art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

S-a mai reținut că, în

anul 1999 F.P.S. (actualul A.V.A.S.) a cesionat către SIF T. acțiunile pe care

statul le deținea la SC O.C. SA – acesta fiind momentul în care societatea

reclamantă a fost privatizată, privatizare ce s-a făcut, în mai multe etape,

începând cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 88/1991 când, 30% din capitalul

social al reclamantei a fost transferat gratuit către F.P.P. III T. (art. 3 și art.

5 din lege), diferența de 70% fiind deținută de F.P.S. – instituție publică cu

personalitate juridică, cu caracter comercial, aflată în subordinea Guvernului,

cu sarcina de a pune în aplicare programul și strategia de privatizare aprobată

de acesta, instituție ce avea ca atribuție și pe aceea de a asigura în regim de

publicitate, vânzarea acțiunilor sau a părților sociale deținute de stat sau de

autoritățile administrației publice locale la cel mai bun preț oferit, până la

privatizarea completă a societății comerciale.

Tribunalul a mai

constatat că actul de cesiune încheiat cu SIF T. a avut rolul de a asigura

regularizarea patrimonială de portofoliu între F.P.S. și S.I.F., producându-se

un schimb de restructurare a portofoliilor [art. 1 alin. (2), art. 2 – art. 3

din O.U.G. nr. 54/1998] pentru stingerea datoriilor dintre acestea.

Pe fondul cauzei,

instanța de fond a înlăturat solicitările A.V.A.S. de a se raporta la valoarea

contabilă a imobilului stabilită în dosarul de privatizare la nivelul anului

1999 și în raport de dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 a reținut

concluziile raportului de expertiză, apreciind ca justă despăgubirea în cuantum

de 535.000 euro, reprezentând valoarea de circulație a terenului de 1.310 mp și

construcției situate în Sinaia, județul Prahova.

În privința dobânzii

legale aferentă sumei acordate, tribunalul s-a raportat la dispozițiile art. 324

din O.U.G. nr. 88/1997 alin. (2) și art. 43 C. com.

Apelul declarat de

A.V.A.S. București împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr.

137 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a avut în vedere următoarele:

Cu privire la critica

ce a vizat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997

modificată prin Legea nr. 99/1999 s-a constatat că, în fața primei instanțe

apelanta a susținut că nu poate fi vorba de privatizare în cazul intimatei SC

O.C. SA pentru că nu a fost urmată niciuna din metodele prevăzute de art. 13

din O.U.G. nr. 88/1997, iar în apel susținerile acesteia sunt contradictorii.

Astfel, s-a avut în

vedere că pe de o parte aceasta a susținut că „nu prezintă importanță

caracterul oneros ori gratuit al actelor de privatizare atâta timp cât acestea

nu sunt contracte de vânzare - cumpărare de acțiuni”, iar pe de altă parte, că

„în speță privatizarea nu s-a realizat printr-un act cu titlu oneros, ci cu

titlu gratuit”.

Constatând și alte

susțineri contradictorii, în sensul că privatizarea SC O.C. SA s-a realizat

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 dar că nu se poate pune

problema răspunderii sale în calitate de instituție publică implicată în

privatizare datorită faptului că actul de cesiune nu este un contract de

vânzare – cumpărare, respectiv un act cu titlu oneros, Curtea de Apel a reținut

că apărările noi invocate au fost formulate cu încălcarea prevederilor art. 292

C. proc. civ.

Distinct de acest

aspect s-au luat în considerare reținerile din decizia nr. 246 din 29 mai 2008

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, rămasă irevocabilă prin

decizia din 13 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea a apreciat de

asemenea, că este lipsit de relevanță faptul că în Protocolul din 1 iunie 1999

se face vorbire de reglarea patrimonială dintre F.P.S. și S.I.F., nefiind

necesară menținerea contraprestației în contractul de cesiune, câtă vreme

această operațiune s-a desfășurat în baza unor acte normative.

Nici critica prin

care s-a susținut că prima instanță a acordat despăgubirile raportate la

întregul imobil, acordând mai mult decât s-a cerut, nu a fost primită, în

condițiile în care obiectul acțiunii a fost clar determinat, iar obiectivul

raportului de expertiză întocmit în cauză s-a limitat strict la acesta, fiind

formală și critica ce s-a referit la caracterul echivoc al obiectivului

expertizei, existând identitate între ceea ce s-a restituit în natură, ceea ce

s-a solicitat prin acțiune, ceea ce s-a expertizat și ceea ce s-a acordat prin

hotărâre.

Cu privire la

cuantumul despăgubirilor s-a reținut că prin art. 56 din Legea nr. 137/2002 au

fost abrogate dispozițiile art. 324 alin. (1), (2), (3) din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată și completată de Legea nr. 99/1999, dar nu pentru situația

societății comerciale privatizate înainte de apariția Legii nr. 137/2002 –

pentru care dispozițiile rămân în vigoare, reglementări ce nu limitează

despăgubirile.

De asemenea, s-a avut

în vedere că apelanta nu a contestat expertiza efectuată în cauză, iar

modalitatea de acordare a despăgubirilor este în deplin acord cu practica

judiciară internă, cât și cu jurisprudența C.E.D.O., nefiind primită susținerea

în sensul căreia cuantumul despăgubirilor trebuia limitat la valoarea contabilă

a imobilului la momentul privatizării pentru că o astfel de valoare nu poate

reprezenta o dreaptă și justă despăgubire.

În ce privește

critica depășirii limitelor rolului activ de către prima instanță, faptul că

aceasta s-ar fi antepronunțat și ar fi încălcat dreptul de apărare al apelantei

s-a statuat că, atunci când o instanță apreciază ca neconcludentă, nepertinentă

și neutilă o probă nu poate conduce la opinia apelantei. Mai mult,

examinându-se încheierile de ședință s-a constatat că apelantei i s-au acordat

mai multe termene pentru a prezenta înscrisuri și pentru a formula obiecțiuni

la raportul de expertiză, nefiind necesară efectuarea unei expertize contabile

pentru a se stabili valoarea contabilă a imobilului pentru că aceasta rezulta

din dosarul de privatizare.

Împotriva deciziei,

pârâta A.V.A.S. București a declarat recurs prin care a invocat prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele critici:

cu încălcarea dispozițiilor art. 322

8

din O.U.G. nr. 88/1999 conform

cu care – termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se

atacă o operațiune sau un act prevăzut de ordonanță ori se valorifică un drept

conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamanta a cunoscut sau

trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data

nașterii dreptului.

Față de aceste

prevederi, recurenta consideră că acțiunea reclamantei este prescrisă.

De asemenea,

recurenta susține că, și în raport de dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002

acțiunea este prescrisă față de termenul special de prescripție de o lună, care

începe să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să

cunoască existența sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului.

cu încălcarea dispozițiilor art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. întrucât prin

respingerea probei privind efectuarea unei expertize contabile i-a fost

încălcat dreptul la apărare, dreptul de a invoca și a propune probe ce erau

necesare și esențiale în pronunțarea unei hotărâri, fără a se încălca

principiului îmbogățirii fără justă cauză a reclamantei.

incidente dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 situație față de care,

acțiunea reclamantei trebuia să fie respinsă ca inadmisibilă, întrucât vânzarea

acțiunilor emise de SC O.C. SA nu a fost făcută de A.V.A.S.

Mai mult, recurenta

consideră că pârâta trebuia să probeze că la data așazisei privatizări imobilul

pierdut de societate era cuprins în capitalul social, din moment ce statul –

prin A.V.A.S. – nu a încasat vreo sumă de bani pentru acțiunile emise de

aceasta, pârâta îndreptându-se în mod eronat cu solicitarea de despăgubiri.

Se mai susține că

ambele instanțe au apreciat în mod eronat că actul de cesiune încheiat între

A.V.A.S. și SIF T. reprezintă un act cu titlu oneros, deoarece elementul

principal ce trebuia să fie luat în considerare în cazul unui asemenea contract

– prețul – nu a existat.

mai mult decât s-a cerut prin acțiune întrucât reclamanta a solicitat

despăgubiri pentru terenul în suprafață de 1.310 mp și ½ din construcția

alcătuită din subsol, parter, etaj și mansardă, iar instanța i le-a acordat

pentru întreaga construcție.

cuantumul despăgubirilor acordate a fost raportat la valoarea de circulație a

imobilului pentru că art. 324 din Legea nr. 99/1999 nu cuprinde nicio mențiune

în acest sens.

Recurenta consideră

că valoarea despăgubirilor trebuie limitată la valoarea contabilă a bunurilor

imobile înregistrate la data privatizării deoarece aceeași valoare s-a regăsit

și în capitalul social la acea dată, scopul despăgubirilor fiind acela de

acoperire a unui prejudiciu cert, real, iar nu o îmbogățire fără just temei.

Prin întâmpinare,

intimata a răspuns la fiecare dintre motivele de nelegalitate invocate de

recurentă și a solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia

atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

pretinsa încălcare a prevederilor art. 322

8

din O.U.G. nr. 88/1997

cu raportare la dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, modificată, se

constată următoarele:

În fața instanței de

fond, pârâta A.V.A.S. București a invocat mai multe excepții printre care și

excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei raportat la

prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002, excepție asupra căreia Tribunalul s-a

pronunțat prin încheierea de ședință din data de 3 noiembrie 2008, încheiere ce

putea fi atacată cu apel în condițiile reglementate de dispozițiile art. 282 alin.

(2) C. proc. civ.

Potrivit prevederilor

articolului evocat, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel

decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele nu s-a întrerupt cursul

judecății.

Cum, în cazul

încheierii în discuție nu s-a întrerupt cursul judecății înseamnă că aceasta nu

putea fi atacată decât odată cu sentința pronunțată pe fondul cauzei.

Este de remarcat

faptul că, față de reglementarea actuală a textului și față de faptul că prin

Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin. (3) al art. 282 C. proc. civ. (care

prevedea că apelul declarat împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva

încheierii premergătoare, instituind prezumția că partea care a atacat

hotărârea a înțeles să atace și încheierea premergătoare) este absolut necesar

ca, în situația în care se dorește declararea căii de atac a apelului și

împotriva unei încheierii premergătoare, trebuie să se precizeze expres – în

cuprinsul cererii de apel – faptul că se înțelege să se atace și încheierea

premergătoare considerată nelegală.

În cauză, pârâta

A.V.A.S. București nu a menționat – prin apelul declarat împotriva sentinței –

că înțelege să atace și încheierea prin care s-a soluționat excepția

prescripției și nici nu a criticat în vreun fel modul în care aceasta a fost

soluționată.

În atare situație, în

care pârâta A.V.A.S. București nu a invocat înaintea instanței de apel o

pretinsă nelegalitate a soluției date excepției prescripției dreptului la

acțiune al reclamantei, nu se poate ca – pentru prima dată să fie invocată

înaintea instanței de recurs știut fiind că, pot fi supuse controlului de

nelegalitate numai aspectele ce au făcut obiectul analizei instanței de apel.

privind pretinsa încălcare a art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. nu poate fi primită în

contextul în care respingerea administrării unei probe (în cauză fiind vorba de

efectuarea unei expertize contabile) nu poate reprezenta o încălcare a dreptului

la apărare și nici a celui de a invoca și propune probe.

Din contră,

instanțele anterioare au respectat drepturile procesuale ale părților, iar

faptul că s-a apreciat asupra neconcludenței ori inutilității unei probe nu

poate contura o încălcare a dreptului la apărare al părții, fiind atributul

instanței să aprecieze asupra necesității și utilității administrării probelor

solicitate de părți, în dezlegarea pricinii.

susținerilor recurentei în cauză sunt incidente dispozițiile art. 324 din Legea

nr. 88/1997 întrucât actul de cesiune ce stă la baza privatizării SC O.C. SA,

act încheiat între F.P.S. și S.I.F. este un act oneros câtă vreme prin

încheierea acestuia a avut loc o regularizare patrimonială de portofoliu între

cele două instituții, în baza art. 1 alin. (2), art. 2 și art. 3 din O.U.G. nr.

54/1998, pentru stingerea datoriilor dintre acestea.

De altfel, instanța

de apel nu putea face abstracție de decizia nr. 246 din 29 mai 2008 a Curții de

Apel București (decizie irevocabilă), care a statuat, pe același aspect și

pentru aceleași considerente asupra caracterului oneros al actului de cesiune din

8 septembrie 1999. Mai mult, instanțele au argumentat în mod corect că

privatizarea societății s-a efectuat în mai multe etape, procedura finalizându-se

chiar prin actul de cesiune, după a cărui înregistrare capitalul societății a

devenit integral privat.

nici critica prin care s-a susținut că instanța a acordat mai mult decât s-a

solicitat, aceasta reprezentând mai mult o critică formală în condițiile în

care există identitate între ceea ce s-a dispus și ceea ce s-a solicitat prin

acțiune.

critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 324 din Legea nr. 99/1999,

în ce privește cuantumul despăgubirilor acordate este, de asemenea, nefondată

câtă vreme dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, privind unele măsuri

pentru accelerarea privatizării lămuresc aceste aspecte și anume că,

prevederile art. 324 O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, se

aplică contractelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Cum, în cauză actul

de cesiune a fost încheiat în anul 1999, prevederile menționate sunt aplicabile

în sensul că, în lipsa unei restricționări legale, stabilirea contravalorii

despăgubirilor urmează regulile generale în materie, acelea de acoperire

efectivă a prejudiciului.

În atare situație se

constată că, în mod corect, cuantumul despăgubirilor acordate a fost stabilit

la valoarea de circulație a imobilului retrocedat, dându-se eficiență

principiului „tempus regit actum” și celui al neretroactivității legii.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va menține ca legală decizia pronunțată de instanța de

apel prin respingerea recursului ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei comerciale nr. 137 din

16 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 octombrie 2010.