ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1579/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 1911, pronunțată la data de 23 februarie 2010, secția a VI-a comercială a Tribunalului București a admis, în parte, cererea precizată, formulată de reclamanta SC B. SA, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, pe care a obligat-o să plătească reclamantei echivalentul în RON la cursul B.N.R. din data plății a sumei de 27.226.500 euro, plus dobânda legală aferentă, începând cu data pronunțării sentinței și până la plata integrală a debitului, și suma de 261.005 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Spre a hotărî astfel, tribunalul a făcut aplicarea art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, reținând, în rezumat, că prin restituirea în natură a imobilului teren, în suprafață de 16.717 m.p., situat în București, deținut de reclamantă, aceasta a suferit un prejudiciu pentru determinarea căruia s-a avut în vedere valoarea pagubei la momentul pronunțării sentinței civile nr. 194 din 5 februarie 2008 de secția a IV-a civilă a Curții de Apel București, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în discuție, întrucât numai astfel se realizează echivalența între valoarea ieșită din patrimoniul societății prin restituirea imobilului către foștii proprietari, cu valoarea ce trebuie adusă în loc prin despăgubirea plătită de instituția implicată în procesul de privatizare.

În ce privește dobânda legală, pretinsă de reclamantă de la data de 5 februarie 2008, prima instanță a considerat că, aceasta se datorează doar de la data de 23 februarie 2010, când, prin sentința pronunțată, s-a stabilit valoarea despăgubirii. Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, de secția a VI-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 376, pronunțată la data de 12 octombrie 2010. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut, în principal, ca fiind nefondate criticile apelantei vizând acordarea despăgubirilor la valoarea de circulație a imobilului și cuantumul acestora, față de art. 32 4 alin. (2) și alin. (3) din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni - 4 februarie 1994, aplicabile, conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, și după intrarea în vigoare a acestei legi, în conformitate cu care instituția publică implicată are obligația să plătească reclamantei echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului deținut de aceasta foștilor proprietari prin efectul unei hotărâri definitive și irevocabile: decizia secției a IV-a civilă a Curții de Apel București nr. 194 din 5 februarie 2008, iar valoarea reală a prejudiciului este egală cu valoarea de înlocuire a bunului, respectiv cu valoarea de piață a imobilului teren în suprafață de 16.717 m.p., modalitate de despăgubire în acord cu practica internă și cu jurisprudența C.E.D.O., înlăturând susținerile apelantei, în sensul că plata despăgubirilor trebuia făcută la nivelul valorii contabile a imobilului, ca fiind lipsită de temei legal, considerând că astfel nu se realizează o dreaptă și justă despăgubire.

Împotriva menționatei decizii a formulat recurs apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta a invocat, pe cale de excepție, prescripția dreptului material la acțiune, în temeiul art. 39 din Legea nr. 137/2002, față de data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, iar, în dezvoltarea motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat, în esență, că decizia atacată s-a dat cu „încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, prin stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei în raport „cu valoarea de circulație a imobilului, conform expertizei de specialitate, criticând, din perspectiva art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., și cuantumul sumei acordate cu titlu de onorariu avocat, reiterând apărări vizând fondul cauzei, fără a preciza relevanța acestora, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, considerând că încheierea din data de 9 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, ce nu a fost atacată cu apel odată cu fondul conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ., a intrat în puterea lucrului judecat și apreciind nefondate criticile și susținerile recurentei în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât stabilirea despăgubirilor la o altă valoare decât cea dată de valoarea de piață a terenului retrocedat foștilor proprietari ar încălca principiul potrivit căruia reparația prejudiciului trebuia să fie reală, efectivă și integrală. Recursul este nefondat.

Astfel, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în apărare de pârâtă în fața tribunalului prin întâmpinare, în temeiul art. 39 din Legea nr. 137/2002, reiterată prin cererea de recurs, a fost corect soluționată de prima instanță prin încheierea pronunțată la data 2 decembrie 2008, având în vedere că, față de obiectul litigiului, în lipsa unor prevederi speciale, se aplică termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care nu era împlinit la data introducerii acțiunii - 29 septembrie 2008, față de data rămânerii irevocabile a hotărârii de retrocedare a imobilului, respectiv 5 februarie 2008, când chiar recurenta admite că s-a născut dreptul la acțiune, hotărâre ce nu a fost atacată prin cererea de apel, cum cu justețe a sesizat intimata prin întâmpinare, invocând puterea lucrului judecat cu privire la soluția dată menționatei excepții, neapelată.

Este de observat că, în lipsa unor limite fixate de legiuitor pentru despăgubirea prevăzută de art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, nu se justifică critica încălcării și greșitei aplicări a precitatelor dispoziții legale de către instanța de apel prin confirmarea modului de determinare a despăgubirii prin raportare la valoarea de circulație a imobilului retrocedat și nu la valoarea înregistrată în actele contabile cu privire la acesta, în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului prin echivalent bănesc, dedus din interpretarea acestor prevederi, în conformitate cu care, instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii în natură a imobilelor pe care le-au deținut către foștii proprietari, prin efectul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului astfel cauzat, iar evaluarea și stabilirea cuantumului despăgubirii constituie chestiuni de fapt ce țin de suverana apreciere a judecătorilor fondului și exced controlului acestei instanțe.

Cum acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanță s-a făcut în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., nu conform alin. ultim al acestui articol, iar în apel nu s-au formulat critici vizând netemeinicia acordării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, spre a fi fost analizate de instanța de control judiciar, a cărei hotărâre constituie obiectul recursului, se constată că Înalta Curte nu poate face ea însăși, cum greșit sugerează recurenta, o apreciere a proporționalității onorariului de avocat în raport cu munca îndeplinită de acesta în fața primei instanțe, deoarece motivele de netemeinicie, chiar dacă ar fi fost analizate de instanța de apel, nu pot fi valorificate pe calea recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidența în cauză, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul declarat de apelanta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei comerciale nr. 376 din 12 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială , ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2011.