ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1579/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 1911, pronunțată la data de 23 februarie 2010, secția a

VI-a comercială a Tribunalului București a admis, în parte, cererea precizată,

formulată de reclamanta

SC

B. SA, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

pe care a obligat-o să plătească reclamantei echivalentul în RON la cursul B.N.R.

din data plății a sumei de 27.226.500 euro, plus dobânda legală aferentă,

începând cu data pronunțării sentinței și până la plata integrală a debitului,

și suma de 261.005 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Spre a hotărî astfel, tribunalul a făcut

aplicarea art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr.

99/1999, reținând, în rezumat, că prin restituirea în natură a imobilului

teren, în suprafață de 16.717 m.p., situat în București, deținut de reclamantă,

aceasta a suferit un prejudiciu pentru determinarea căruia s-a avut în vedere

valoarea pagubei la momentul pronunțării sentinței civile nr. 194 din 5

februarie 2008 de secția a IV-a civilă a Curții de Apel București, prin care

s-a dispus restituirea în natură a terenului în discuție, întrucât numai astfel

se realizează echivalența între valoarea ieșită din patrimoniul societății prin

restituirea imobilului către foștii proprietari, cu valoarea ce trebuie adusă

în loc prin despăgubirea plătită de instituția implicată în procesul de

privatizare.

În ce privește dobânda legală, pretinsă de

reclamantă de la data de 5 februarie 2008, prima instanță a considerat că,

aceasta se datorează doar de la data de 23 februarie 2010, când, prin sentința

pronunțată, s-a stabilit valoarea despăgubirii.

Apelul formulat de reclamantă împotriva

sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, de secția a VI-a comercială

a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 376, pronunțată la data

de 12 octombrie 2010.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de control judiciar a reținut, în principal, ca fiind nefondate criticile

apelantei vizând acordarea despăgubirilor la valoarea de circulație a

imobilului și cuantumul acestora, față de art. 32

4

alin. (2) și

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr.

99/1999, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare

acțiuni - 4 februarie 1994, aplicabile, conform art. 30 alin. (1) din Legea nr.

137/2002, și după intrarea în vigoare a acestei legi, în conformitate cu care

instituția publică implicată are obligația să plătească reclamantei

echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a

imobilului deținut de aceasta foștilor proprietari prin efectul unei hotărâri

definitive și irevocabile: decizia secției a IV-a civilă a Curții de Apel

București nr. 194 din 5 februarie 2008, iar valoarea reală a prejudiciului este

egală cu valoarea de înlocuire a bunului, respectiv cu valoarea de piață a

imobilului teren în suprafață de 16.717 m.p., modalitate de despăgubire în

acord cu practica internă și cu jurisprudența C.E.D.O., înlăturând susținerile

apelantei, în sensul că plata despăgubirilor trebuia făcută la nivelul valorii

contabile a imobilului, ca fiind lipsită de temei legal, considerând că astfel

nu se realizează o dreaptă și justă despăgubire.

Împotriva menționatei decizii a formulat

recurs apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a invocat, pe cale de excepție,

prescripția dreptului material la acțiune, în temeiul art. 39 din Legea nr.

137/2002, față de data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin

care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, iar, în dezvoltarea

motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat, în

esență, că decizia atacată s-a dat cu „încălcarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, prin

stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei în raport „cu valoarea

de circulație a imobilului, conform expertizei de specialitate, criticând, din

perspectiva art. 274 alin. (3) C. proc. civ., și cuantumul sumei acordate cu titlu

de onorariu avocat, reiterând apărări vizând fondul cauzei, fără a preciza

relevanța acestora, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin.

(1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.

Prin întâmpinarea formulată în cauză,

intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei

atacate ca fiind legală și temeinică, considerând că încheierea din data de 9

decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București în soluționarea excepției

prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, ce nu a fost

atacată cu apel odată cu fondul conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ., a

intrat în puterea lucrului judecat și apreciind nefondate criticile și

susținerile recurentei în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., întrucât stabilirea despăgubirilor la o altă valoare decât cea dată

de valoarea de piață a terenului retrocedat foștilor proprietari ar încălca

principiul potrivit căruia reparația prejudiciului trebuia să fie reală,

efectivă și integrală.

Recursul este nefondat.

Astfel, excepția prescripției dreptului

material la acțiune invocată în apărare de pârâtă în fața tribunalului prin

întâmpinare, în temeiul art. 39 din Legea nr. 137/2002, reiterată prin cererea

de recurs, a fost corect soluționată de prima instanță prin încheierea

pronunțată la data 2 decembrie 2008, având în vedere că, față de obiectul

litigiului, în lipsa unor prevederi speciale, se aplică termenul general de

prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care nu era împlinit

la data introducerii acțiunii - 29 septembrie 2008, față de data rămânerii

irevocabile a hotărârii de retrocedare a imobilului, respectiv 5 februarie

2008, când chiar recurenta admite că s-a născut dreptul la acțiune, hotărâre ce

nu a fost atacată prin cererea de apel, cum cu justețe a sesizat intimata prin

întâmpinare, invocând puterea lucrului judecat cu privire la soluția dată

menționatei excepții, neapelată.

Este de observat că, în lipsa unor limite

fixate de legiuitor pentru despăgubirea prevăzută de art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.

99/1999, nu se justifică critica încălcării și greșitei aplicări a precitatelor

dispoziții legale de către instanța de apel prin confirmarea modului de

determinare a despăgubirii prin raportare la valoarea de circulație a

imobilului retrocedat și nu la valoarea înregistrată în actele contabile cu

privire la acesta, în considerarea principiului reparării integrale a

prejudiciului prin echivalent bănesc, dedus din interpretarea acestor

prevederi, în conformitate cu care, instituțiile publice implicate vor plăti

societăților comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii în

natură a imobilelor pe care le-au deținut către foștii proprietari, prin

efectul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, o despăgubire

care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului astfel cauzat, iar

evaluarea și stabilirea cuantumului despăgubirii constituie chestiuni de fapt

ce țin de suverana apreciere a judecătorilor fondului și exced controlului

acestei instanțe.

Cum acordarea cheltuielilor de judecată de

către prima instanță s-a făcut în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., nu

conform alin. ultim al acestui articol, iar în apel nu s-au formulat critici

vizând netemeinicia acordării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu

avocat, spre a fi fost analizate de instanța de control judiciar, a cărei

hotărâre constituie obiectul recursului, se constată că Înalta Curte nu poate

face ea însăși, cum greșit sugerează recurenta, o apreciere a

proporționalității onorariului de avocat în raport cu munca îndeplinită de

acesta în fața primei instanțe, deoarece motivele de netemeinicie, chiar dacă

ar fi fost analizate de instanța de apel, nu pot fi valorificate pe calea

recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte,

constatând că motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește

incidența în cauză, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de apelanta-pârâtă împotriva deciziei instanței de

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei comerciale nr. 376 din 12

octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială

, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

aprilie 2011.