ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2571/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Judecata în primă instanță, Prin sentința civilă nr. 44 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S. și SC K.T.I.E. SRL și a respins contestația formulată de reclamanții P.T. și P.C. în contradictoriu cu această pârâtă, a admis în parte contestația formulată de aceiași reclamanți, în contradictoriu cu pârâta SC Z. SA, a anulat Decizia nr. 378 din 13 iulie 2007 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta la plata către reclamanți a sumei de 800 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Într-un litigiu anterior, prin sentința civilă nr. 565/2004, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC Z. SA, a anulat Decizia nr. 1696/2003 emisă de această pârâtă, pe care a obligat-o să propună reclamanților P.T.

și P.C. o ofertă de restituire în echivalent, în valoare de 2.377.203.140 lei, pentru terenul în suprafață de 587,98 m.p. situat în București, sector 1, constatând că terenul notificat nu poate fi restituit în natură. Prin Decizia civilă nr. 1458/2005 Curtea de Apel București a schimbat în parte sentința, în sensul că a înlăturat suma anterior menționată, reținându-se că, în urma modificării Legii nr. 10/2001 din Legea nr. 247/2005, art. 26 alin. (1) face trimitere la legea specială privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, astfel încât nu îi mai era permis instanței să stabilească cuantumul despăgubirilor.

Prin Decizia civilă nr. 13142/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile declarate de părțile litigante, reținându-se, pe de o parte, că la data formulării și soluționării notificării SC Z. SA se încadra în categoria unităților deținătoare prevăzute de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, că dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 și, fiind vorba despre o situație juridică în curs de formare, textul menționat se aplică în noua redactare conform celor stabilite de instanța de apel.

Subsecvent soluționării litigiului anterior expus, SC Z. SA a emis Decizia nr. 378 din 13 iulie 2007 prin care a respins cererea reclamanților de restituire în natură a terenului și, în același timp, și cererea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, cu motivarea că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost atestat în patrimoniul SC Z. SA prin certificatul de atestare al dreptului de proprietate, iar această societate comercială a fost privatizată. Notificarea a fost înaintată către Secretariatul General al C.S.D. în vederea analizării posibilității de acordare de despăgubiri de către A.V.A.S., în condițiile legii speciale. Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului litigiu s-a solicitat anularea acestei din urmă decizii și obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii, prin care să acorde reclamanților despăgubiri bănești în valoare de 275,00 euro în baza Legii nr. 247/2005.

Tribunalul a considerat că printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, s-a stabilit pe, de o parte, că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, iar, pe de altă parte, că obligația dispusă prin art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată conform Legii nr. 247/2005 incumbă intimatei SC Z. SA, iar nu A.V.A.S. Cererea de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri bănești în valoare de 275.000 euro nu poate fi primită în condițiile în care, tot cu putere de lucru judecat, s-a înlăturat mențiunea referitoare la cuantumul despăgubirilor, cu indicația că acestea urmează să fie stabilite în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Judecata în apel, Prin Decizia civilă nr. 121 din 17 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC Z. SA împotriva sentinței, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința civilă nr. 44 din 14 ianuarie 2009 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare la tribunal. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele: În raport de cele reținute prin sentința civilă nr. 565/2004 a Tribunalului București și prin Decizia civilă nr. 1458/2005 a Curții de Apel București și de prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâta era ținută să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale - titlul VII, art. 16 din Legea nr. 247/2005, urmată de înaintarea dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Critica potrivit căreia pârâta s-ar fi conformat este nefondată, deoarece înainte de trimite dosarul cu actele anexate, SC Z. SA avea obligația de a propune acordarea de despăgubiri. În realitate, ceea ce s-a înlăturat prin Decizia nr. 1458/2005 a Curții de apel București a fost obligația SC Z. SA de a plăti despăgubirile și nu de a le propune. În condițiile în care, s-a stabilit obligația acestei pârâte de a soluționa notificarea nu are relevanță faptul că ulterior notificării aceasta s-a privatizat în integralitate. Așa fiind, apelul declarat de parată a fost considerat ca nefondat. 2. Apelul declarat de reclamant a fost considerat fondat, deoarece după anularea Deciziei nr. 378/2007, instanța trebuia să o oblige pe intimați să emită o nouă dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri în conformitate cu art. 26 alin. (1) teza finală din Legea nr. 10/2001.

Este fondată, în opinia curții de apel, și critica potrivit căreia instanța nu ar fi fost competentă să soluționeze în fond notificarea prin stabilirea cuantumului despăgubirilor. După pronunțarea Deciziei nr. 1458/2005 a Curții de Apel București și a Deciziei nr. 7726/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost adoptată Decizia nr. 20/2007 dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în interesul legii. Fiind deci schimbate condițiile în care s-au pronunțat instanțele în anul 2005 și respectiv 2006, este evident că instanța de fond avea competența de a soluționa în fond notificarea, ceea ce nu a făcut, rezumandu-se doar la anularea Deciziei nr. 378/2007. Prin încheierea dată în Camera de consiliu la 19 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis cererea de îndreptare formulată de reclamanți și a completat dispozitivul Deciziei nr. 121/2010 în sensul că apelul a fost admis și în contradictoriu cu SC Z. SA.

Judecata în recurs împotriva deciziei au declarat recurs pârâtele SC Z. SA și A.V.A.S. 1. Pârâta SC Z. SA invocă în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicită modificarea deciziei, admiterea apelului declarat de ea și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susține următoarele: Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în interesul legii. Reclamanții au solicitat prin cererea de chemare în judecată anularea Deciziei nr. 378/2007 emisă de pârâtă și, respectând acest petit, precum și principiul disponibilității, tribunalul, în mod corect s-a limitat la anularea deciziei.

Admițând apelul reclamanților și trimițând cauza spre rejudecare, curtea de apel obligă practic tribunalul să se pronunțe asupra unor lucruri care nu s-au cerut ceea ce încalcă dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește interpretarea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în mod greșit a considerat curtea de apel că în baza acestui text de lege, parata trebuie să emită o dispoziție prin care să propună despăgubiri reclamanților, neobservând că pârâta nu este entitatea ce trebuie să soluționeze notificarea formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001. Întrucât așa cum în mod corect s-a reținut, imobilul nu poate fi restituit în natură, entitatea ce trebuie să soluționeze notificarea este A.V.A.S., ca instituție publică ce a efectuat privatizarea pârâtei.

Numai în cazul în care pârâta ar fi refuzat să emită o dispoziție ar fi avut aplicabilitate Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce nu este cazul în speță. În mod greșit curtea de apel a menținut soluția de anulare a dispoziției nr. 378/2007 emisă de SC Z. SA, deoarece această dispoziție respectă atât prevederile Legii nr. 10/2001, cât și sentința civilă nr. 565/2004, rămasă irevocabilă. SC Z. SA este o societate comercială cu capital integral privat, astfel încât nu poate acorda măsuri reparatorii în echivalent, respectiv nu poate emite titluri de despăgubiri conform Legii nr. 247/2005. Pârâta a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, atunci când a dispus transmiterea dosarului notificării Secretariatului Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a proceda astfel, a avut în vedere dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și structura acționariatului, atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât și ulterior. 2. Pârâta A.V.A.S. invocă în drept tot dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, în sensul respingerii apelului reclamanților și menținerea în tot a sentinței civile nr. 44/2009 a Tribunalului București. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta susține următoarele: În mod corect a reținut tribunalul că A.V.A.S. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece Decizia nr. 378/2007 nu a fost emisă de ea și că, în raport de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, obligația soluționării notificării revine pârâtei SC Z. SA.

În mod legal tribunalul s-a pronunțat în limitele obiectului acțiunii, anulând Decizia nr. 378/2007, urmând ca procedura administrativă să fie continuată de pârâta SC Zarea SA în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În raport de prevederile art. 13 alin. (1) din Cap. II al Legii nr. 247/2005 și cele ale O.U.G. nr. 81/2007, după intrarea în vigoare a acestor acte normative, masurile reparatorii constând în despăgubiri se acordă efectiv numai de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Pe parcursul soluționării recursurilor a decedat reclamanta P.C. de pe urma căreia a rămas ca unic moștenitor reclamantul P.T., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 45 din 15 octombrie 2010 eliberat de B.N.P.

A.L.C. și Asociații. Intimații nu au depus la dosar întâmpinare, însă prin concluziile scrise și orale formulate în cauză intimatul P.T. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. Analizând decizia prin prisma recursurilor declarate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în limitele și pentru motivele ce se vor arăta: Nu se poate imputa că, spre deosebire de tribunal, curtea de apel nu ar fi respectat limitele învestirii instanței, ceea ce ar atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În realitate, reclamanții au introdus pe rolul Tribunalului București două cereri de chemare în judecată, la 31 august 2007 și respectiv 8 august 2007, care au fost conexate, prin care au solicitat nu numai anularea Deciziei nr. 378 din 13 iulie 2007 emisă de pârâta SC Z. SA, dar și obligarea acesteia la a emite o nouă decizie, prin care să facă o ofertă de restituire în echivalent, la nivelul valorii de piață al imobilului în litigiu și, respectiv, prin care să acorde reclamanților despăgubiri bănești în valoare de 275.000 euro (7 miliarde lei). Prin urmare, tribunalul a fost sesizat atât cu verificarea legalității deciziei emise de pârâtă, cât și cu privire la natura măsurilor reparatorii, la entitatea obligată să le propună și, respectiv, să le acorde și, în fine, cu privire la cuantumul acestora.

În mod corect, atât tribunalul cât și curtea de apel au ținut seama de existența unei hotărâri judecătorești irevocabile și anume, sentința civilă nr. 565/2004 a Tribunalului București, astfel cum a fost menținută parțial prin Decizia civilă nr. 21458/2005 a Curții de Apel București, irevocabilă prin respingerea recursurilor, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că: reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din sectorul 1 București; că decizia nr. 1696 din 31 iulie 2003 emisă de SC Z. SA, prin care s-a respins în totalitate notificarea reclamanților se anulează și că pârâta SC Z. SA este cea care trebuie să soluționeze notificarea, fără însă a mai stabili prin propunere echivalentul bănesc al imobilului, respectiv suma de 2.337.203.140 lei.

În atare situație, emiterea de către pârâta S.C Z. SA a unei noi Decizii nr. 378 din 13 iulie 2007, prin care a respins atât cererea de restituire în natură a imobilului cât și cererea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, cu motivarea că este societate comercială privatizată, încalcă, într-adevăr, în parte, puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterioare. Cum în litigiul anterior se statuase, însă, că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 247/2005 și că, potrivit acestei legi, cuantumul despăgubirilor se poate stabili numai în procedura prevăzută de Titlul VII, respectiv de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța de apel trebuia să constate că apelul declarat de pârâta SC Z. SA este în parte întemeiat și anume sub aspectul obligației ce îi incumbă în soluționarea notificării.

În acest sens, trebuia să observe că Decizia nr. 378 din 13 iulie 2007 este legală în ceea ce privește dispoziția din art. 1 referitoare la respingerea cererii de restituire în natură a imobilului, precum și dispoziția din art. 2 referitoare la transmiterea dosarului notificării către Secretariatul General al Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Procedând la anularea integrală a acestei decizii, tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală, ce se impunea a fi schimbată de curtea de apel, în calea de atac devolutivă, nefiind necesară trimiterea cauzei spre rejudecare, față de toate părțile litigante la aceeași instanță. Aceasta, deoarece, cum corect a susținut recurenta A.V.A.S., obligația soluționării notificării fusese irevocabil stabilită în sarcina pârâtei SC Z. SA, ceea ce nu justifică reluarea judecății de fond în contradictoriu cu A.V.A.S.

În același timp, tot irevocabil se stabilise că pârâtei SC Z. SA nu îi incumbă nici plata despăgubirilor și nici propunerea printr-o ofertă a cuantumului acestora, dată fiind noua procedură instituită de Legea nr. 247/2005. Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri și va modifica în parte decizia în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ., va admite și apelul declarat de pârâta SC Z. SA împotriva sentinței civile nr. 44/2009 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, jpe care o va schimba în parte, în sensul că: Înalta Curte va anula în parte Decizia nr. 378 din 13 iulie 2007 emisă de pârâta SC Z. SA și anume, va anula în parte art. 1 al deciziei privitor la respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.

Chiar dacă reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului și nici la plata de către pârâta SC Z. SA a contravalorii acestuia, instanța avea obligația ca, analizând pe fond notificarea, să constate că reclamanții sunt îndreptățiți la a primi masuri reparatorii în echivalent, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și că această îndreptățire trebuia recunoscută de pârâta notificată, în raport de cele statuate în litigiul anterior. Această constatare permite menținerea măsurii luate prin art. 2 al dispoziției referitoare la înaintarea dosarului către Secretariatul General al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care urmează să stabilească întinderea despăgubirilor și nu să reia analiza notificării, în raport de o altă entitate juridică, respectiv A.V.A.S., așa cum a decis pârâta prin Decizia nr. 378/2007, contestată în prezentul litigiu.

Înalta Curte, va menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței, referitoare la admiterea apelului reclamanților și, respectiv, la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor A.V.A.S. și SC K.T.I.E. SRL, precum și la cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtele A.V.A.S. și SC Z. SA împotriva Deciziei nr. 121/ A din 17 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civila. Modifică în parte decizia, în sensul că: Admite și apelul declarat de pârâta SC Z. SA împotriva sentinței civile nr. 44 din 14 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a IV a civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că: Anulează în parte Decizia nr. 378 din 13 iulie 2007 emisă de pârâta SC Z. SA, în sensul că: Anulează în parte art. 1, cu privire la respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent. Constata dreptul reclamanților de a primi măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Menține din art. 2 numai dispoziția referitoare la înaintarea dosarului la Secretariatul General al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Irevocabilă. Pronunțarâ în ședință publică, astăzi 18 martie 2011.