ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2571/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2571/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Judecata în primă instanță,

Prin

sentința civilă nr. 44 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S. și

SC K.T.I.E. SRL și a respins contestația formulată de reclamanții P.T. și P.C.

în contradictoriu cu această pârâtă, a admis în parte contestația formulată de

aceiași reclamanți, în contradictoriu cu pârâta SC Z. SA, a anulat Decizia nr. 378

din 13 iulie 2007 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta la plata către

reclamanți a sumei de 800 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Într-un litigiu anterior, prin

sentința civilă nr. 565/2004, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC Z. SA, a anulat Decizia

nr. 1696/2003 emisă de această pârâtă, pe care a obligat-o să propună

reclamanților P.T. și P.C. o ofertă de restituire în echivalent, în valoare de

2.377.203.140 lei, pentru terenul în suprafață de 587,98 m.p. situat în

București, sector 1, constatând că terenul notificat nu poate fi restituit în

natură.

Prin Decizia civilă nr. 1458/2005

Curtea de Apel București a schimbat în parte sentința, în sensul că a înlăturat

suma anterior menționată, reținându-se că, în urma modificării Legii nr. 10/2001

din Legea nr. 247/2005, art. 26 alin. (1) face trimitere la legea specială

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, astfel încât nu îi mai

era permis instanței să stabilească cuantumul despăgubirilor.

Prin Decizia civilă nr. 13142/2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile declarate de

părțile litigante, reținându-se, pe de o parte, că la data formulării și

soluționării notificării SC Z. SA se încadra în categoria unităților

deținătoare prevăzute de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar, pe de

altă parte, că dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au fost

modificate prin Legea nr. 247/2005 și, fiind vorba despre o situație juridică

în curs de formare, textul menționat se aplică în noua redactare conform celor

stabilite de instanța de apel.

Subsecvent soluționării litigiului

anterior expus, SC Z. SA a emis Decizia nr. 378 din 13 iulie 2007 prin care a

respins cererea reclamanților de restituire în natură a terenului și, în

același timp, și cererea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, cu

motivarea că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost atestat în

patrimoniul SC Z. SA prin certificatul de atestare al dreptului de proprietate,

iar această societate comercială a fost privatizată.

Notificarea a fost înaintată către

Secretariatul General al C.S.D. în vederea analizării posibilității de acordare

de despăgubiri de către A.V.A.S., în condițiile legii speciale.

Prin cererea de chemare în judecată ce

face obiectul prezentului litigiu s-a solicitat anularea acestei din urmă

decizii și obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii, prin care să

acorde reclamanților despăgubiri bănești în valoare de 275,00 euro în baza

Legii nr. 247/2005.

Tribunalul a considerat că printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, intrată în puterea lucrului

judecat, s-a stabilit pe, de o parte, că reclamanții au calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii, iar, pe de altă parte, că obligația dispusă

prin art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată conform Legii nr. 247/2005

incumbă intimatei SC Z. SA, iar nu A.V.A.S.

Cererea de obligare a pârâtei la plata

de despăgubiri bănești în valoare de 275.000 euro nu poate fi primită în

condițiile în care, tot cu putere de lucru judecat, s-a înlăturat mențiunea

referitoare la cuantumul despăgubirilor, cu indicația că acestea urmează să fie

stabilite în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Judecata în apel,

Prin Decizia civilă nr. 121 din 17

februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de pârâta SC Z. SA împotriva sentinței, a admis apelul

declarat de reclamanți, a desființat sentința civilă nr. 44 din 14 ianuarie

2009 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă și a trimis cauza spre

rejudecare la tribunal.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a avut în vedere următoarele:

În raport de cele reținute prin

sentința civilă nr. 565/2004 a Tribunalului București și prin Decizia civilă nr.

1458/2005 a Curții de Apel București și de prevederile art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, pârâta era ținută să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale - titlul VII, art. 16 din Legea nr. 247/2005, urmată

de înaintarea dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Critica potrivit căreia pârâta s-ar fi

conformat este nefondată, deoarece înainte de trimite dosarul cu actele

anexate, SC Z. SA avea obligația de a propune acordarea de despăgubiri.

În realitate, ceea ce s-a înlăturat

prin Decizia nr. 1458/2005 a Curții de apel București a fost obligația SC Z. SA

de a plăti despăgubirile și nu de a le propune.

În condițiile în care, s-a stabilit

obligația acestei pârâte de a soluționa notificarea nu are relevanță faptul că

ulterior notificării aceasta s-a privatizat în integralitate.

Așa fiind, apelul declarat de parată a

fost considerat ca nefondat.

considerat fondat, deoarece după anularea Deciziei nr. 378/2007, instanța

trebuia să o oblige pe intimați să emită o nouă dispoziție cu propunere de

acordare de despăgubiri în conformitate cu art. 26 alin. (1) teza finală din

Legea nr. 10/2001.

Este fondată, în opinia curții de

apel, și critica potrivit căreia instanța nu ar fi fost competentă să

soluționeze în fond notificarea prin stabilirea cuantumului despăgubirilor.

După pronunțarea Deciziei nr. 1458/2005

a Curții de Apel București și a Deciziei nr. 7726/2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a fost adoptată Decizia nr. 20/2007 dată de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în interesul legii.

Fiind deci schimbate condițiile în

care s-au pronunțat instanțele în anul 2005 și respectiv 2006, este evident că

instanța de fond avea competența de a soluționa în fond notificarea, ceea ce nu

a făcut, rezumandu-se doar la anularea Deciziei nr. 378/2007.

Prin încheierea dată în Camera de

consiliu la 19 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis

cererea de îndreptare formulată de reclamanți și a completat dispozitivul Deciziei

nr. 121/2010 în sensul că apelul a fost admis și în contradictoriu cu SC Z. SA.

Judecata în recurs

împotriva deciziei au declarat recurs

pârâtele SC Z. SA și A.V.A.S.

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicită modificarea deciziei,

admiterea apelului declarat de ea și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. în

dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susține următoarele:

Instanța de apel a aplicat greșit

dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și Decizia nr. 20/2007 pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în interesul legii.

Reclamanții au solicitat prin cererea

de chemare în judecată anularea Deciziei nr. 378/2007 emisă de pârâtă și,

respectând acest petit, precum și principiul disponibilității, tribunalul, în

mod corect s-a limitat la anularea deciziei.

Admițând apelul reclamanților și

trimițând cauza spre rejudecare, curtea de apel obligă practic tribunalul să se

pronunțe asupra unor lucruri care nu s-au cerut ceea ce încalcă dispozițiile art.

304 pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește interpretarea art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în mod greșit a considerat curtea de apel

că în baza acestui text de lege, parata trebuie să emită o dispoziție prin care

să propună despăgubiri reclamanților, neobservând că pârâta nu este entitatea

ce trebuie să soluționeze notificarea formulată de reclamanți în baza Legii nr.

10/2001.

Întrucât așa cum în mod corect s-a

reținut, imobilul nu poate fi restituit în natură, entitatea ce trebuie să

soluționeze notificarea este A.V.A.S., ca instituție publică ce a efectuat

privatizarea pârâtei.

Numai în cazul în care pârâta ar fi

refuzat să emită o dispoziție ar fi avut aplicabilitate Decizia nr. 20/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce nu este cazul în speță.

În mod greșit curtea de apel a

menținut soluția de anulare a dispoziției nr. 378/2007 emisă de SC Z. SA,

deoarece această dispoziție respectă atât prevederile Legii nr. 10/2001, cât și

sentința civilă nr. 565/2004, rămasă irevocabilă.

SC Z. SA este o societate comercială

cu capital integral privat, astfel încât nu poate acorda măsuri reparatorii în

echivalent, respectiv nu poate emite titluri de despăgubiri conform Legii nr. 247/2005.

Pârâta a procedat în conformitate cu

dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, atunci când a dispus

transmiterea dosarului notificării Secretariatului Comisiei Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a proceda astfel, a avut în

vedere dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și structura acționariatului,

atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât și ulterior.

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei, în sensul respingerii apelului reclamanților și

menținerea în tot a sentinței civile nr. 44/2009 a Tribunalului București.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, recurenta susține următoarele:

În mod corect a reținut tribunalul că

A.V.A.S. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece Decizia nr. 378/2007

nu a fost emisă de ea și că, în raport de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001,

obligația soluționării notificării revine pârâtei SC Z. SA.

În mod legal tribunalul s-a pronunțat

în limitele obiectului acțiunii, anulând Decizia nr. 378/2007, urmând ca

procedura administrativă să fie continuată de pârâta SC Zarea SA în

conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În raport de prevederile art. 13 alin.

(1) din Cap. II al Legii nr. 247/2005 și cele ale O.U.G. nr. 81/2007, după

intrarea în vigoare a acestor acte normative, masurile reparatorii constând în

despăgubiri se acordă efectiv numai de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților.

Pe parcursul soluționării recursurilor

a decedat reclamanta P.C. de pe urma căreia a rămas ca unic moștenitor

reclamantul P.T., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 45 din

15 octombrie 2010 eliberat de B.N.P. A.L.C. și Asociații.

Intimații nu au depus la dosar

întâmpinare, însă prin concluziile scrise și orale formulate în cauză intimatul

P.T. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Analizând decizia prin prisma

recursurilor declarate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în

limitele și pentru motivele ce se vor arăta:

Nu se poate imputa că, spre deosebire

de tribunal, curtea de apel nu ar fi respectat limitele învestirii instanței,

ceea ce ar atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În realitate, reclamanții au introdus

pe rolul Tribunalului București două cereri de chemare în judecată, la 31

august 2007 și respectiv 8 august 2007, care au fost conexate, prin care au

solicitat nu numai anularea Deciziei nr. 378 din 13 iulie 2007 emisă de pârâta

SC Z. SA, dar și obligarea acesteia la a emite o nouă decizie, prin care să

facă o ofertă de restituire în echivalent, la nivelul valorii de piață al

imobilului în litigiu și, respectiv, prin care să acorde reclamanților

despăgubiri bănești în valoare de 275.000 euro (7 miliarde lei).

Prin urmare, tribunalul a fost sesizat

atât cu verificarea legalității deciziei emise de pârâtă, cât și cu privire la

natura măsurilor reparatorii, la entitatea obligată să le propună și,

respectiv, să le acorde și, în fine, cu privire la cuantumul acestora.

În mod corect, atât tribunalul cât și

curtea de apel au ținut seama de existența unei hotărâri judecătorești

irevocabile și anume, sentința civilă nr. 565/2004 a Tribunalului București, astfel

cum a fost menținută parțial prin Decizia civilă nr. 21458/2005 a Curții de

Apel București, irevocabilă prin respingerea recursurilor, prin care s-a

stabilit cu putere de lucru judecat că: reclamanții sunt persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din sectorul 1 București;

că decizia nr. 1696 din 31 iulie 2003 emisă de SC Z. SA, prin care s-a respins

în totalitate notificarea reclamanților se anulează și că pârâta SC Z. SA este

cea care trebuie să soluționeze notificarea, fără însă a mai stabili prin

propunere echivalentul bănesc al imobilului, respectiv suma de 2.337.203.140

lei.

În atare situație, emiterea de către

pârâta S.C Z. SA a unei noi Decizii nr. 378 din 13 iulie 2007, prin care a

respins atât cererea de restituire în natură a imobilului cât și cererea de

acordare de măsuri reparatorii în echivalent, cu motivarea că este societate

comercială privatizată, încalcă, într-adevăr, în parte, puterea de lucru

judecat a hotărârii judecătorești anterioare.

Cum în litigiul anterior se statuase,

însă, că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 247/2005 și că,

potrivit acestei legi, cuantumul despăgubirilor se poate stabili numai în

procedura prevăzută de Titlul VII, respectiv de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, instanța de apel trebuia să constate că apelul

declarat de pârâta SC Z. SA este în parte întemeiat și anume sub aspectul

obligației ce îi incumbă în soluționarea notificării.

În acest sens, trebuia să observe că Decizia

nr. 378 din 13 iulie 2007 este legală în ceea ce privește dispoziția din art. 1

referitoare la respingerea cererii de restituire în natură a imobilului, precum

și dispoziția din art. 2 referitoare la transmiterea dosarului notificării

către Secretariatul General al Comisiei Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Procedând la anularea integrală a

acestei decizii, tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală, ce se impunea a fi

schimbată de curtea de apel, în calea de atac devolutivă, nefiind necesară

trimiterea cauzei spre rejudecare, față de toate părțile litigante la aceeași

instanță.

Aceasta, deoarece, cum corect a

susținut recurenta A.V.A.S., obligația soluționării notificării fusese

irevocabil stabilită în sarcina pârâtei SC Z. SA, ceea ce nu justifică reluarea

judecății de fond în contradictoriu cu A.V.A.S.

În același timp, tot irevocabil se

stabilise că pârâtei SC Z. SA nu îi incumbă nici plata despăgubirilor și nici

propunerea printr-o ofertă a cuantumului acestora, dată fiind noua procedură

instituită de Legea nr. 247/2005.

Pentru considerentele arătate, în baza

art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele

recursuri și va modifica în parte decizia în sensul că, în baza art. 296 C.

proc. civ., va admite și apelul declarat de pârâta SC Z. SA împotriva sentinței

civile nr. 44/2009 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, jpe care o

va schimba în parte, în sensul că:

Înalta Curte va anula în parte Decizia

nr. 378 din 13 iulie 2007 emisă de pârâta SC Z. SA și anume, va anula în parte art.

1 al deciziei privitor la respingerea cererii de acordare a măsurilor

reparatorii în echivalent.

Chiar dacă reclamanții nu sunt

îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului și nici la plata de către

pârâta SC Z. SA a contravalorii acestuia, instanța avea obligația ca, analizând

pe fond notificarea, să constate că reclamanții sunt îndreptățiți la a primi

masuri reparatorii în echivalent, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005

și că această îndreptățire trebuia recunoscută de pârâta notificată, în raport

de cele statuate în litigiul anterior.

Această constatare permite menținerea

măsurii luate prin art. 2 al dispoziției referitoare la înaintarea dosarului

către Secretariatul General al Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor care urmează să stabilească întinderea despăgubirilor și nu să

reia analiza notificării, în raport de o altă entitate juridică, respectiv A.V.A.S.,

așa cum a decis pârâta prin Decizia nr. 378/2007, contestată în prezentul

litigiu.

Înalta Curte, va menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței, referitoare la admiterea apelului

reclamanților și, respectiv, la admiterea excepției lipsei calității procesuale

pasive a pârâtelor A.V.A.S. și SC K.T.I.E. SRL, precum și la cheltuielile de

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâtele A.V.A.S. și SC Z. SA împotriva Deciziei nr. 121/ A din 17 februarie

2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civila.

Modifică în parte decizia, în sensul

că:

Admite și apelul declarat de pârâta SC

Z. SA împotriva sentinței civile nr. 44 din 14 ianuarie 2009 a Tribunalului

București, secția a IV a civilă.

Schimbă în parte sentința, în sensul

că:

Anulează în parte Decizia nr. 378 din 13

iulie 2007 emisă de pârâta SC Z. SA, în sensul că:

Anulează în parte art. 1, cu privire

la respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.

Constata dreptul reclamanților de a

primi măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Menține din art. 2 numai dispoziția

referitoare la înaintarea dosarului la Secretariatul General al Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței și deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțarâ în ședință publică, astăzi

18 martie 2011.